Clody Bertola este fiica lui Lucian Bertola, proprietar al celebrului Grand Hôtel du Boulevard din capitală, și a lui Clotilde. A avut o soră, Letiția, și doi frați vitregi (pe linie paternă), Luciana, pianistă, și Louis Charles. Tatăl lui Clody era de origine italiană. S-a sinucis în 1919, aruncându-se de la un etaj al hotelului în care s-a născut Clody (proprietatea rămânând astfel în mâinile Clotildei Bertola). Mama lui Clody, născută dintr-un italian (provenit dintr-o familie de peninsulari stabilită în România în timpul domniei lui Carol I) și o nemțoaică de origine nobilă (von Roch), s-a recăsătorit ulterior cu Jo Attas. După sinuciderea părintelui lor, surorile, Clody și Letiția, sunt trimise la pension la Paris, la Institut de la Providence. La întoarcerea în țară, Clody urmează studiile liceale la Liceul „Carmen Sylva” din București, unde pune în scenă și joacă în travesti în O noapte furtunoasă, după I.L. Caragiale. În paralel cu orele de liceu face cursuri de dans la școala particulară de coregrafie a Floriei Capsali și cursuri de ritmică la școala lui Iris Barbura. La școala Floriei Capsali intră în atenția actriței și regizoarei Marietta Sadova, care preda un curs de artă dramatică acolo (împreună cu soțul ei, regizorul Haig Acterian) și care o va îndruma pe tânăra ucenică înspre teatru (în ciuda reticențelor acesteia). Studii superioare, timp de trei ani, la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică, la clasa Mariei Filotti, absolvite în 1936. (Sadova continuă însă să o instruiască, fiindu-i principalul mentor încă mulți ani după absolvire.) Tot aici, la Academie, Clody Bertola studiază și pianul, vreme de patru ani, dar fără prea multă râvnă, deși dovedește înzestrare nativă în această direcție. Muzicalitatea, lecțiile de canto, își vor pune amprenta asupra creațiilor sale, vocea cristalină a actriței, ajutată de o tehnică ireproșabilă a respirației, fiind capabilă să redea ca o sensibilă vioară toate modulațiile sentimentului. Clody Bertola se face remarcată la modul superlativ în spectacolul de absolvire, desfășurat pe scena Teatrului Național din București, în care intepretează un fragment din Sfânta Ioana a lui G.B. Shaw, rol emblematic pentru cariera și arta actriței, pe care va mai avea ocazia să-l joace, în integralitate, sub direcția de scenă a lui Liviu Ciulei. Debut pe scena Teatrului Comoedia din capitală, în spectacolul cu piesa Prima zi de primăvară (1937) de Doddie Smith, în regia lui Soare Z. Soare, în rolul Elise. Din 1937 până în 1947, când intră în Colectivul Teatral Odeon (la chemarea lui Liviu Ciulei), actrița joacă la mai multe teatre bucureștene, în general sub posibilitățile sale, motiv de mare frustrare. Joacă la teatrele Comoedia și Regina Maria (al Companiei „Bulandra”), la Teatrul din Sărindar al fostei sale profesoare, Maria Filotti, deschis în 1939, la Naționalul bucureștean (un singur rol, Hero, în Hero și Leandru (1941) de Franz Grillparzer, în regia lui Ion Sava), unde sperase să fie angajată după absolvire, datorită formației sale „clasice” (vis spulberat de șicanele concurenței, după cum va relata actrița după retragerea din activitate), și, spre finalul acestui interval nefast, la Teatrele Savoy și Victoriei. Rolurile care îi aduc satisfacție în această perioadă, îndulcindu-i amarul sentimentului de ratare care o încearcă frecvent, sunt Katerina Ivanovna din dramatizarea romanului Frații Karamazov (1937) al lui F.M. Dostoievski, semnată de J. Copeau, montată în regie colectivă la Teatrul Regina Maria, și Daisy Sage, artista de o boemie cuminte, îndrăgostită de eroul titular, din Încătușarea (în orig. Animal Kingdom) (1945) de Philip Barry, spectacol pus în scenă de Marietta Sadova la Teatrul Mic (teatru închiriat de către tatăl vitreg al lui Clody Bertola, Jo Attas, în tentativa de a o ajuta să depășească impasul profesional în care se găsea). Cu ocazia celei din urmă montări, Clody Bertola face cunoștința debutantului Liviu Ciulei, cu care se va căsători peste patru ani (divorțând de pictorul Ștefan Constantinescu, cu care era măritată din 1938) și care îi va marca în mod decisiv viața și cariera.
Din 1947 până la naționalizarea teatrelor, în 1948, actrița face parte din Colectivul Teatral Odeon, cu sediul la parterul clădirii construite de către inginerul Liviu Ciulley pentru copiii săi dedicați artei dramatice, Anișoara și Liviu (actualul Teatru „C.I. Nottara”, de pe B-dul Magheru din capitală). (Anișoara a murit, însă, în mod tragic, cu puțin înainte ca teatrul dăruit de tatăl său să fie inaugurat.) Spectacolele Colectivului Teatral Odeon se desfășurau pe scena sălii Studio a teatrului, în timp ce scena mare a fost convertită în cinematograf. Clody Bertola, convinsă de Ciulei să se întoarcă din Anglia, de la sora sa (care se stabilise acolo împreună cu soțul ei, Zevedei Barbu), joacă la Odeon în două spectacole regizate de Marietta Sadova, cu piesele Îmi amintesc de mama (1947) a lui John van Drutten (rolul naratoarei, tânăra scriitoare Kattarin) și Cei din urmă (1948) a lui Maxim Gorki (rolul Vera). Sadova și Ciulei se regăseau și ei în distribuțiile celor două spectacole, care au constituit cele mai mari succese ale Colectivului. Jeni Acterian, bună prietenă cu Clody, făcea asistență de regie pe lângă Sadova, fiind angajată la Odeon pe post de dramaturg (în sensul german al termenului). În urma naționalizării, Colectivul Teatral Odeon a fuzionat cu Teatrul Municipal, condus de Lucia Sturdza Bulandra. Din 1948, Clody Bertola devine, așadar, angajata Teatrului Municipal (care va lua, ulterior, la moartea directoarei sale, numele de Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”), unde rămâne până la pensionare. Primul spectacol jucat aici, cu Pescărușul (1949) de A.P. Cehov, în regia aceleiași Marietta Sadova, era, de fapt, un proiect al Colectivului Teatral Odeon. Clody o interpretează pe Nina Zarecinaia, în timp ce Treplev e jucat de Liviu Ciulei. Urmează ani extrem de grei sub noul regim politic pentru cei doi, de ostracizare, datorită originii lor sociale „nesănătoase” (din punctul de vedere al puterii comuniste) și a altor „pete” din dosar. Odată cu averile, confiscate de stat, își pierd și libertatea de creație. Lui Liviu Ciulei i se ia dreptul de a mai regiza până în 1957. În teatru se impun piesele de propagandă, majoritatea din repertoriul sovietic, în stilul realismului socialist. Totuși, în acest interval, Ciulei repetă cu actrița rolul Rosalindei din Cum vă place a lui W. Shakespeare, pe care aceasta nu îl va juca însă decât zece ani mai târziu. Beate Fredanov, care deținea rolul într-o montare de W. Siegfried, intrase în concediu de maternitate și se căuta o dublură. Până la urmă lui Clody Bertola i se refuză înlocuirea, dar repetițiile prelungite în noapte, terminate de multe ori cu plânsete după cum își va aminti peste ani Ciulei, o vor pregăti pe actriță pentru marile creații, obligând-o să își reîmprospăteze mijloacele.
În 1957 actrița debutează în film, în rolul Duducăi din dramatizarea semnată de regizorul filmului, francezul Louis Daquin, și de Antoine Tudal și Alexandru Struțeanu după romanul Ciulinii Bărăganului al lui Panait Istrati. Din același an datează și primul ei spectacol în regia lui Liviu Ciulei, cu piesa Omul care aduce ploaie de Richard Nash, în care Clody Bertola o interpretează pe Lizzie, cu un lirism (punctat de note stridente, de exasperare) greu de egalat. Montarea se bucură de un uriaș succes de public, iar actrița e cuceritoare în rolul tinerei care își descoperă feminitatea sub influența fantastului Starbuck (jucat de excelentul Fory Etterle), precum și capacitatea de a sesiza poezia realității. Alături de articolul „Teatralizarea picturii de teatru”, publicat de Ciulei cu un an mai devreme în revista Teatrul, Omul care aduce ploaie constituia (prin vocea personajelor H.C. Curry, jucat de Ștefan Ciubotărașu, și Lizzie Curry) o pledoarie pentru reabilitarea imaginației. O alegere de text deloc întâmplătoare în contextul sufocantului dictat al realismului socialist. Începea o nouă etapă în teatrul românesc, cea a reteatralizării teatrului, pe care actrița o va trăi cu intensitate alături (atât în viață, cât și în carieră) de doi dintre cei mai importanți reprezentanți ai acesteia: Liviu Ciulei și Lucian Pintilie. Seria de mari spectacole marca Ciulei în distribuția cărora se regăsea și Clody a continuat cu Sfânta Ioana (1958) a lui George Bernard Shaw, în care actrița a avut prilejul să se reîntâlnească cu unul dintre rolurile ei preferate (celălalt era Rosalinda din Cum vă place), apoi cu Azilul de noapte (1960) de Maxim Gorki (text la care Ciulei va reveni de mai multe ori, actrița intepretând în această primă versiune scenică a piesei rolul Anei), Cum vă place (1961) de Shakespeare, montare antologică, de un realism poetic, stilizat, care afișa convenția teatrală, considerată vârful de lance al mișcării de reteatralizare pomenite anterior (și în care s-a elaborat „o expresie artistică nouă, ce se formula și într-o anume plastică, în modulația vocii, într-o gesticulație și o mișcare mai apropiate de balet”, după cum va explica actrița într-un interviu, v. Andrei, Băleanu, Doina Dragnea, Actorul în căutarea personajului, 1981), Copiii soarelui (1962) de același Gorki (regizat de Ciulei împreună cu Pintilie, cu Clody în rolul nevrotic-vizionarei Liza), Opera de trei parale (1965) de Bertolt Brecht, în care Clody Bertola a înlocuit-o (cu brio) în rolul lui Jenny Speluncă pe cântăreața Maria Tănase, care s-a prăpădit înainte de premieră, și Un tramvai numit dorință (1965) de Tennessee Williams, în care actrița, în rolul lui Blanche Du Bois, interpreta tot o ființă inocentă căzută în mizerie și viciu, extrem de fragilă (într-o montare care vorbea, voalat, despre dispariția vechii lumi, încarnate de Blanche, și ascensiunea proletariatului frust și brutal, întruchipat de personajul Stanley Kowalski, jucat de Victor Rebengiuc).
În 1967 Clody Bertola joacă în alt spectacol de referință din cariera sa, de data aceasta în regia lui Lucian Pintilie, care îi devenise soț cu doi ani înainte, după despărțirea de Ciulei (cu care artista a rămas însă într-o relație de strânsă amiciție). E vorba de Livada de vișini de A.P. Cehov, în care actrița a interpretat-o pe Liubov Andreevna Ranevskaia. Anul următor, 1968, o găsește jucând, alături de Octavian Cotescu, în spectacolul care a constituit cel mai mare eșec din cariera lui Ciulei, Macbeth de W. Shakespeare, rolul Lady-ei Macbeth. Montarea, la care Ciulei ținea în mod deosebit, a reprezentat, totuși, un moment important în istoria căutărilor artistice ale regizorului (fiind, de altfel, premiată pentru scenografie). Actrița are apoi ocazia să lucreze cu alt mare regizor, Crin Teodorescu (dispărut prematur), la dramatizarea romanului Harfa de iarbă (1970) al lui Truman Capote (rolul Dolly Talbot). După care colaborarea cu Liviu Ciulei se reia, la aceeași cotă foarte înaltă, actrița jucând până la sfârșitul carierei aproape numai în spectacolele acestuia (cu o singură excepție, insignifiantă). Astfel, în Play Strindberg (1971) de Friedrich Dürrenmatt (o rescriere în cheie parodică a piesei Dansul morții de August Strindberg), Clody Bertola o interpretează pe Alice, personajul în care, în mod surprinzător, s-a recunoscut cel mai mult, după cum îi va mărturisi, peste ani, Ludmilei Patlanjoglu, autoarea volumului La vie en rose cu Clody Bertola (din 1997):
„Feminină, vulnerabilă, capricioasă, derutantă. În același timp, amabilă și drăguță cu oamenii, dar și impulsivă și repezită. Cu treceri de la tristețea cea mai adâncă la veselia gălăgioasă. Cu ceva de copil neliniștit și speriat în ființa ei. O spaimă și o frică de viață pe care le-am avut întotdeauna”
sunt cuvintele în care actrița își face autoscopia prin intermediul acestui rol. Criticii au văzut însă un pic diferit personajul jucat de Clody Bertola: „Clody Bertola ia chipul unei Alice cu o tentă vampirică, o senzuală cu mult simț al realității”, nota Dumitru M. Ion într-o cronică din România literară (din 18 martie 1971), iar Natalia Stancu, comentând pentru Scânteia un recital de televiziune în regia lui Ciulei dedicat actriței, în care erau reînviate marile roluri ale acesteia, scria despre „vocea tăioasă, sincopată, intonația cicălitoare, didactică, râsul ascuțit, sardonic, mișcările insinuante, dulcea, copilăreasca, gingașa cruzime a Alicei” (13 februarie 1972). Rolul a reprezentat un moment de răscruce în cariera actriței, care dovedea încă o dată (o mai făcuse și Opera de trei parale) că nu era numai o actriță „de trăire”, de identificare până la uitare de sine cu personajul, cum era percepută de către colegii de breaslă și public: „eu acolo am încercat să exprim un gând al meu mai vechi despre realismul stilizat. Mi-e foarte greu să-l exprim în vorbe, mi-e greu să dau definiții, mă tem că o să sune simplist, dar hai să încercăm: uite, anumite replici le dau pe un ton puțin exterior, să spunem, deși el este căptușit cu adevăr. (…) În rostirea realistă ar trebui să te întreb: Ce-ți fac copiii? // (Ton interesat, cald, apropiat, firesc.) // – Eu spun: Ce-ți fac copiii? // (Ton detașat, distant, rece, un interes ușor jucat.) // – Bineințeles asta nu se potrivește la toate piesele, dar la Play Strindberg, care era un fel de, cum să spun eu, de joacă a lui Dürrenmatt cu Strindberg, mergea” (v. Eva Sîrbu, Actorii noștri. Interviuri uitate, I, 1995). De altfel, actrița folosea pentru a-și caracteriza jocul formula paradoxală de „transă lucidă”, care înglobează două modalități de abordare a unui rol care, în aparență, se exclud. În Play Strindberg actrița i-a avut drept parteneri de scenă chiar pe Liviu Ciulei (dublat de Petre Gheorghiu) și pe Victor Rebengiuc. Spectacolul a fost catalogat de către critici drept o bijuterie. A urmat Elisabeta I (1974) de Paul Foster, în care Clody Bertola avea rolul titular (o actriță contemporană cu regina pe care o joacă în peregrinările trupei ambulante din care face parte). Spectacolul a fost montat într-un stil improvizațional inspirat din tehnicile teatrului experimental La MaMa și ale laboratorului teatral al lui Peter Brook. Actrița a avut ocazia să utilizeze din nou tehnica distanțării în jocul ei, reușind, la fel ca în Opera de trei parale și în Play Strindberg, să asimileze perfect un mod de lucru complet diferit de formația sa „clasică” și „realistă”, mult mai modern. A surprins prin dezinvoltura unui dans și prin capacitatea de a comunica – printr-un joc de prezentare, nu de reprezentare – cu spectatorii. Artista i-a cucerit și pe cronicarii nord-americani în turneul efectuat de Teatrul Bulandra cu acest spectacol în S.U.A., în 1979. În Lungul drum al zilei către noapte (1976) de Eugene O’Neill, alături de partenerii ei de scenă preferați (Toma Caragiu, înlocuit după dispariție de Petre Gheorghiu, Victor Rebengiuc, Florian Pittiș și Mariana Mihuț), Clody Bertola a dat din nou viață unei ființe stranii, adânc tulburate, atingând în rolul lui Mary Tyrone „transparența poeziei”, după cum remarca un cronicar. În Pescărușul (1977) lui Cehov, în care a interpretat-o de data aceasta pe Arkadina, actrița a avut parte de o receptare contradictorie. Regizorul pare că a încercat o abordare mai puțin lirică a personajelor, mai cinică, cu nuanțe de grotesc, iar Clody Bertola s-a oprit undeva la jumătatea acestui drum, derutând critica. Ultimul spectacol jucat de ea, pe care Ciulei i l-a dedicat, a fost Gin Rummy (1980) de Donald L. Coburn. Montarea le-a dat ocazia celor doi protagoniști, Clody Bertola (Fonsia Dorsay) și Petre Gheorghiu (Martin Weller), să dea un adevărat recital actoricesc. După părerea regizorului, Fonsia Dorsay, în interpretarea actriței sale preferate, era o Lizzie Curry (din Omul care aduce ploaie) ajunsă la senectute. Spectacolul, mult îndrăgit de public, s-a jucat ani în șir, până când Clody Bertola, afectată de o boală cumplită soldată cu pierderea progresivă a vederii (degenerescență maculară, acompaniată de nevralgie de trigemen, cauzatoare de dureri insuportabile), a fost forțată să se retragă din activitate. Și-a petrecut ultimii ani îngrijită cu devotament de Lucian Pintilie, care i-a dedicat, la rândul său, unul dintre cele mai frumoase omagii într-un text intitulat, sugestiv, Paradoxul fragilității (inclus în cartea La vie en rose cu Clody Bertola concepută de Ludmila Patlanjoglu și în volumul său de memorii, Bricabrac).
Cinematografia i-a rămas datoare actriței, care nu a avut ocazia să apară foarte des pe ecran (poate și datorită chinuitorului ei trac, ce o făcea să își rateze invariabil premierele de la teatru). Clody Bertola a creat însă multe roluri memorabile la teatrul radiofonic. Dintre cele compuse pentru teatrul de televiziune trebuie neapărat menționat rolul Sofiei din spectacolul cu piesa Cei din urmă (1972) de Maxim Gorki, în regia lui Radu Penciulescu, și rolurile din teatru recreate (fragmentar) pentru recitalul pomenit deja anterior, în regia lui Liviu Ciulei (intitulat chiar Recital Clody Bertola).
Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.02.10
Acterian, Jeni, Jurnalul unei fete greu de mulțumit: 1932-1947, text ales și note biografice de Arșavir Acterian, ediție îngrijită, traduceri din franceză, note bibliografice și prefață de Doina Uricariu, ediția a doua, revăzută, București, Humanitas, 2008
Alterescu, Simion, Zamfirescu, Ion (coord.), Teatrul românesc contemporan. 1944-1974, București, Editura Meridiane, 1975
Alterescu, Simion, Actorul și vârstele teatrului românesc, București, Editura Meridiane, 1980
Băleanu, Andrei, Dragnea, Doina, Actorul în căutarea personajului. 25 de convorbiri despre arta spectacolului teatral, București, Editura Meridiane, 1981
Bulandra, Lucia Sturdza, Amintiri, amintiri…, ediția a II-a, revăzută și adăugită, București, Editura de Stat Pentru Literatură și Artă, 1960
Ciulei, Liviu, Cu gândiri și cu imagini/ With Thoughts and Images, texte de Liviu Ciulei și Mihail Lupu, București, Igloo, 2009
Dumitrescu, Cristina (coord.), Teatrul L.S. Bulandra: 1947-1997, București, Imprimeria Băncii Naționale, 1997
Filotti, Maria, Am ales teatrul, pref. de Ov. S. Crohmălniceanu, ediția a II-a, București, Editura Meridiane, 1963
Ichim, Florica, Mocanu, Anca, Liviu Ciulei. Acasă și-n lume, I-III, București, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, Revista „Teatrul azi” (supliment), 2016
Ionescu, Maria-Zoe, Paraschivescu, Constantin, Ileana Predescu. O prezență magică, cuvânt înainte de Silvia Cucu, București, Editura Semne, 2010
Massoff, Ioan, Teatrul românesc. Privire istorică, VII-VIII, București, Editura Minerva, 1978, 1981
Molea, Vera, Marietta Sadova sau Arta de a trăi prin teatru, București, Editura Bibliotecii Metropolitane București, 2013
Patlanjoglu, Ludmila, La vie en rose cu Clody Bertola, București, Humanitas, 1997
Pintilie, Lucian, Bricabrac, București, Humanitas, 2003
Silvestru, Valentin, Jurnal de drum al unui critic teatral (1944-1984), I, București, Editura Meridiane, 1992
Sîrbu, Eva, Actorii noștri. Interviuri uitate, I, București, Editura ARA, 1995
Alte referințe în presă:
http://aarc.ro/en/articol/rememorari-clody-bertola
Interviuri:
Roluri în teatru:
Spectacole de teatru TV:
Spectacole de teatru radiofonic:
Roluri în film:
Link-uri către materiale audiovizuale disponibile online:
https://www.youtube.com/watch?v=MqrEFFTeT3s
Cărți dedicate personalității:
Cronici care tratează opera personalității:
http://aarc.ro/en/articol/despre-felix-si-otilia
http://aarc.ro/en/articol/felix-si-otilia-3
http://aarc.ro/en/articol/felix-si-otilia-2
http://aarc.ro/en/articol/felix-si-otilia
Acest sit utilizează cookie-uri pentru a-ți oferi cea mai bună experiență de navigare.
Află mai multe sau ajustează-ți setările.
Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.
Cookie-urile strict necesar trebuie să fie activate tot timpul, astfel îți putem salva preferințele pentru setările cookie-urilor.
Dacă dezactivezi aceste cookie-uri, nu vom putea să-ți salvăm preferințele. Aceasta înseamnă că de fiecare dată când vizitezi acest sit va trebui să activezi sau să dezactivezi cookie-urile din nou.
