Bisztrai, Maria

Mária Bisztrai a fost actriță și regizoare de teatru, de origine maghiară, fiica Jozefinei Kabdebó (Duci) (1898-1974), actriță la rândul ei, și a lui Petru Groza (1884-1958), prim-ministru și președinte (1952-1958) al Republicii Populare Române.

Mama sa a fost primadona operetei de la Teatrul Maghiar din Cluj, condusă de Jenő Janovics, între 1921 și 1923. Ea a renunțat la carieră după nașterea fiicei sale. Bunicul ei matern a fost șeful consiliului județului Timiș, un proprietar de pământuri armeano-maghiar, iar bunicul ei patern a fost preot ortodox român. Iubirea romantică interzisă a părinților ei, care a durat dincolo de mormânt, a fost povestită în mod straniu chiar de actriță, în cartea de convorbiri scrisă de colegul ei actor Gábor Dehel (1940-2014).[1] A fost soția actorului și regizorului Béla Horváth (1927-1981), cu care s-a cunoscut în anii facultății.

A absolvit liceul la Cluj, iar în 1946 a obținut diploma pentru serviciul diplomatic la Zurich. Cu toate acestea, a fost mai puțin atrasă de o carieră politică decât de una artistică. Încă de la vârsta de trei ani, a asistat cu regularitate la spectacolele de la Teatrul Maghiar din Cluj alături de mama sa. În 1951 a absolvit, în trei în loc de patru ani, secția de actorie a Institutului Maghiar de Arte din Cluj, înființat în 1948. La Institutul de Arte a avut ocazia să învețe de la personalități marcante ale teatrului maghiar din Transilvania, precum actrița Lili Poór, văduva lui Jenő Janovics, actrița Nóra Tessitori, regizorul Lajos Kőmíves Nagy, dramaturgul Lajos Szabó sau de la alți actori de marcă ai teatrului din Târgu Mureș ca Ernő Szabó, Ferenc Delly ori regizorul Miklós Tompa. Harag György, printre alții, a studiat actoria și regia în același timp cu ea la Institut. Încă din primul an de carieră a interpretat trei roluri importante: Zița (O noapte furtunoasă), Elmira (Tartuffe) și Tünde (Csongor și Tünde).

În 1954, a jucat rolul Izidorei alături de Lili Poór, tragediană de cel mai înalt rang, care o interpretează pe Gertrudis în Bánk bán, cu Endre Senkálszky în rolul principal (în 1971 a avut prilejul să joace și Bisztrai rolul Gertrudis, în regia lui Miklós Tompa). Marele succes al anului 1954 a fost Roxanne în Cyrano de Bergerac, în regia lui Lajos Kőmíves Nagy, ca parteneră cu Jenő Flóra, legendarul actor care i-a interpretat pe Lucifer, Iago și Mercutio. Tatăl actriței, președintele de atunci al Republicii, Petru Groza, a venit la spectacol în iunie 1954.[2]

La vârsta de 35 de ani, în 1958, a jucat, ca artist invitat, rolul savantei Dinescu –  Bunica, în spectacolul de deschidere a stagiunii cu Citadela sfărâmată (Horia Lovinescu) la Teatrul Secuiesc din Târgu Mureș, în regia lui Moni Ghelerter. În același timp, Lili Poór juca același rol la Cluj și Oradea, iar Lucia Sturdza Bulandra la București, la Teatrul Național, tot în regia lui M. Ghelerter.

István Izsák, în cotidianul Steaua Roșie din Târgu Mureș, pornind de la discursul obligatoriu al epocii privind antagonismul dintre clasa muncitoare și burghezie, îi evaluează prestația în felul următor:

„Moni Ghelerter, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, maestru emerit al artei, a lucrat mult şi insistent cu întregul ansamblu, reuşind să scoată la iveală tot ceea ce putea contribui la succesul piesei. Este justă şi orientarea sa spre sublinierea notelor satirice, cu ajutorul cărora se demască mai frapant, mai evident, putreziciunea burgheziei, făţărnicia ei.Cît de pură, cît de luminoasă apare în această lume a minciunii şi banditismului care este familia burgheză, figura bătrînei savante cu idei avansate. Cu mult simţ şi căldură a reuşit Bisztrai Maria să zugrăvească portretul moral al acestei fiinţe, care nu numai că prevede sfîrşitul burgheziei, dar dă dovadă de multă forţă morală şi de combativitate, fiind pusă faţă în faţă cu uneltirile ticăloase ale unor membri ai familiei. Ea este, din primul moment, conştientă de soarta care îi aşteaptă pe asemenea oameni. — «Familia voastră o să pleznească ca un dovleac răscopt, la prima izbitură», spune ea. Bisztrai Maria a rezolvat cu mult talent scena deosebit de emoţionantă, în care descoperă meschinăria Adelei, care a ascuns comoara în dulapul ei. Lupta ei internă, hotărîrea acestei femei atît de apropiate de năzuinţele clasei muncitoare, sînt redate cu multă expresivitate de această artistă.”[3]

În primul deceniu al carierei sale, a jucat în principal aristocrate, prințese și doamne din înalta societate. Firea și educația ei par să o fi predestinat pentru aceste roluri. Într-o conversație cu Gábor Dehel, spune despre natura ei rezervată și despre provocările legate de catalogarea rolurilor: „Am fost întotdeauna mulțumită de orice lucru mărunt… Mulți oameni au spus că sunt arogantă. Nu este adevărat. Este adevărat că am avut o atitudine, maniere, educație. Am învățat să fiu rezervată, dar politicoasă. Nu m-am dat niciodată de gol, sau cel puțin am încercat să nu o fac, pentru că există o poartă care este închisă, pe care doar foarte puțini oameni o pot deschide. Foarte rar mi-am făcut prieteni, dar au fost prietenii pentru toată viața. Arogantă!… Dumnezeu să mă ierte, dar la o sută șaptezeci și trei de centimetri nu poți să te comporți ca o subretă. Nu puteam să guiț de fericire, nu puteam să sar în sus și în jos. Dar uneori aveam un sentiment de fericire aproape nebunesc.”[4]

Rolul Blanche du Bois (Un tramvai numit dorință) este unul dintre cele mai importante din cariera ei, în regia lui Ottó Rappaport și János Taub (1965). Bella Tanay la Târgu Mureș și Clody Berthola la București, la Teatrul Lucia Strurdza Bulandra joacă același rol. „Fragilă, vulnerabilă, visătoare, cu nervi slabi, ușor alcoolică. Încearcă să pară o doamnă sofisticată – a și fost. Felul în care se curăța, felul în care avea nevoie de parfumuri… Dar, pe măsură ce viața ei s-a uzat, așa s-au uzat și accesoriile ei de damă… De pildă, purtam din când în când o mănușă cu o gaură în ea. Am încercat să o tratez – în acel mediu – ca și cum aș fi cumpărat-o din cel mai exclusivist magazin de modă, ca și cum ar fi fost un accesoriu indispensabil în viața mea”, își amintește artista gesturile sale din spectacol. [5]

Pentru o vreme, a fost ca și cum actrița însăși ar fi acceptat afirmația criticilor că este capabilă să joace doar rolul unei doamne, sau poate al unei intelectuale. Dar actrița nu poate contesta prejudecățile criticilor decât pe scenă, iar ea a făcut-o. A izbutit să iasă din tipare în rolul lui Gittel Mosca, o dansatoare de balet decăzută (Doi pe un balansoar  de William Gibson, regia Constantin Anatol, 1966), rol pe care l-a jucat ca invitată la Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara, [6]  dar spectacolul a fost văzut în mai multe orașe în cadrul unui turneu național. Cheia a fost un gest nepotrivit, care i-a schimbat comportamentul, a făcut-o să spună altfel textul, să descopere noi accente, noi moduri de a vorbi, noi gesturi. Mária Kacsír scrie despre spectacolul de la Cluj:

„Poate că niciodată până acum nu a trăit, nu a respirat, nu s-a contorsionat, nu a suferit fără sunet și fără isterie, nu a zâmbit fără zâmbet sau copilărește și vulgar, ca acum, în umila cameră a lui Gittel Mosca, ca un pescăruș ușor nervos care nu a zburat niciodată, dar dureros de conștient de beția înălțimilor. Da, este un rol în care actrița poate da cât mai mult din sufletul ei, iar Maria Bisztrai s-a sacrificat cu adevărat, dar greaua încercare a metamorfozei a fost temperată și de puterea salvatoare de conștiință a inteligenței sale. Așa ca să notăm: a fost un pas mare în cariera ei, iar pentru asta a avut un partener de joc foarte bun în Károly Sinka, care i-a ridicat și el interpretarea.” [7]

O desprindere la fel de reușită de la rolurile de doamnă elegantă și bine crescută a fost Lida din O asemenea iubire (Pavel Kohout), în regia comună a lui Harag și Taub (29 martie 1963). Piesa dramaturgului ceh a avut un succes internațional, abordând un subiect tabu: a dezvăluit că moralitatea socialistă nu era atât de imaculată pe cât era de propagată. Criticul György Jánosházy a descris-o ca fiind „cea mai remarcabilă realizare de până acum a carierei sale artistice”[8].  Arany Horváth a scris despre interpretarea ei. „Bisztrai a jucat rolul de soție înșelată, aparent rece și deșteaptă. Deși termenul de joc este, cred, nepotrivit în acest caz. Actrița a atins un nivel de identificare teatrală pe care rareori îl atinge vreun actor în decursul activității sale artistice. În tensiunea crescândă de la frază la frază, în construcția ei calmă și deliberată a rolului, Mária Bisztrai a jucat o femeie disperată. Fiecare femeie s-a cutremurat în tremurul ei și sinceritatea lacrimilor ei a emoționat fiecare spectator.” [9]

Textul piesei Trei surori de Cehov – a însoțit-o de-a lungul întregii sale cariere. Prima dată Irina (1951), a doua oară Natașa (1955) în producția lui Lajos Nagy Kőmíves, și Mașa în producția lui Vlad Mugur (1970).

Din 1968, ea și soțul ei, Béla Horváth, au jucat cu succes în ingenioasa piesă cu două personaje a lui Jerome Kitty, Dragă mincinosule, bazată pe corespondența dintre doamna P. Campbel – actrița – și G. B. Shaw – autorul -, transformată în dramă. „Existam în așa fel încât Béla Horváth, Teatrul, Kökény [ciobănescul lor german, n.a.] și Trabantul- erau strâns legați de mine. Béla Horváth este un capitol important din viața mea”, spune ea despre relația lor personală și profesională.[10]

În contextul ideologiei comuniste emancipatoare, comandamentul suprem a ordonat o campanie la nivel național pentru numirea mai multor femei în fruntea instituțiilor. Și, datorită acestei directive naționale, a fost numită brusc directoare la 22 martie 1969. A fost directoare a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj până la pensionarea sa în 1985. Înainte de a fi directoare, juca trei sau patru roluri pe stagiune, dar în timpul mandatului său a redus numărul de roluri jucate la unul.

Conform viziunii ei de director, a urmărit o politică repertorială atentă la gusturile eterogene ale spectatorilor constanți; pe lângă producțiile de fidelizare a publicului, a considerat important să invite regizori, scenografi și artiști din elita teatrului românesc și maghiar. „Nu mi-am dorit schimbări epocale. Am vrut doar să creez un anumit echilibru, astfel încât cei care își cumpără abonamente – cred că am avut 8.000 de abonați -, fie că sunt fermieri din Hostat sau profesori universitari, să poată găsi opere care să-i intereseze.” [11] Una dintre inițiativele de succes ale Mariei Bisztrai a fost aceea de a consolida personalul regizoral, și l-a câștigat pe Tamás Major, actorul-regizor al Teatrului Național din Budapesta, ca membru aproape permanent al echipei, cu ajutorul unor consistente redactări de adrese și audiențe. Poveste de iarnă de Shakespeare, în regia lui Major, a rezonat cu o actualitate terifiantă: era vorba despre beția puterii care se denatura într-o boală incontrolabilă, despre evoluția și consecințele acesteia. Bisztrai a jucat-o pe Hermione, soția regelui (1970). [12]

În cel de-al doilea sezon al directoratului său, și-a dus compania la București pentru cinci spectacole, în 1971, inclusiv Poveste de iarnă, Trei surori de Cehov, regia Vlad Mugur; dar și Favoritul, de Gyula Illyés și László Teleki, regia József Szabó, Camera de alături de Paul Everac, regia Rappaport, și Casa cu șapte buclucuri de György Méhes, regia Béla Horváth.[13]

Bisztrai a reușit, de asemenea, să-l convingă pe Harag György să se alăture Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, care era considerat pe atunci un oraș închis. Prima parte a angajamentului său a constat în invitația de a regiza o producție a dramaturgului contemporan transilvănean Géza Páskándi despre cărturarul umanist ardelean Csere János Apáczai, Tornyot választok/Aleg turnul (4 aprilie 1973). Harag a abordat dramaturgia contemporană transilvăneană cu o conștiință programatică. După ce s-a întors de la Târgu Mureș, prima sa producție majoră a fost Egy lócsiszár virágvasárnapja/Floriile unui geambaș de András Sütő (4 aprilie 1975), urmată de alte piese din tetralogie: Csillag a máglyán – O stea pe rug (19 martie 1976), în care Bisztrai a jucat rolul Idelette, soția lui Calvin[14]. Cain și Abel (16 iunie 1976) și Szúzai menyegző /Nunta de la Susal (4 martie 1981) [15]. În mediul antiminoritar al dictaturii ceaușiste, a realizat o performanță ce ține de politica culturală prin autorizarea și difuzarea ciclului dramatic al lui Sütő. Cu toate acestea, dincolo de îndemânarea tactică a lui Bisztrai și a secretarului literar József Kötő, [16] adevăratul spațiu de manevră în materie de politică culturală a fost creat de abordarea cu două fețe a dictaturii, în încercarea de a ascunde opresiunea tot mai mare a minorităților prin concesii culturale și printr-o politică demonstrativă, pentru a păcăli opinia publică străină.

Succesul uriaș al spectacolelor s-a datorat, pe lângă noua viziune teatrală a lui Harag, și urmăririi tematicii puterii în drame. Publicul a decodificat relația de putere din opere ca pe un mesaj alegoric, ideologic-politic, direct legat de situația minorității maghiare, identificându-se prin reflex cu personajele care reprezentau rebeliunea împotriva conducătorilor, în detrimentul laturii de condamnare fățișă a acestei puteri.[17] Literatura tetralogiei a dat naștere sintagmei „capul ridicat”, care a devenit o metaforă a luptei pentru supraviețuirea comunitară a minorității maghiare din România în contextul eforturilor naționalizatoare-omogenizatoare ale epocii Ceaușescu.

Pe lângă confirmarea deja cunoscuților Sütő, György Méhes și Géza Páskándi, Bisztrai a reușit să lanseze sub conducerea sa mai mulți dramaturgi maghiari din România și a urmărit o politică repertorială echilibrată, în ciuda constrângerilor vremii, propunând piese clasice, piese de teatru ale autorilor maghiari și români, cu concesii făcute dramelor ideologice obligatorii. Sub directoratul ei, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj a susținut aproximativ 210-220 de spectacole pe stagiune, dintre care o cincime în mediul rural, mai ales în zonele locuite de maghiari, dar și în deplasări la București, vizitând numeroase localități din Maramureș până pe Valea Jiului. În 1981, de exemplu, au fost emise 7.000 de abonamente, cu o medie de șapte premiere pe stagiune; dar așa-numitul repertoriu făcea ca aproximativ 25 de piese să fie „rotite” (reluări). Scopul acestei politici plasează teatrul undeva la granița imaginară dintre teatrul popular și teatrul de artă. Și-a asumat și o misiune culturală publică, pe scena literară sau așa-numita scenă de lectură[18], dedicând trei stagiuni, între 1978 și 1981, pentru paisprezece piese clasice grecești. În februarie 1985, după ce i s-a spus de către cercurile oficiale că nu mai poate propune în repertoriu piese de autori maghiari, a decis să-și ceară pensionarea.

Maria Bisztrai a participat la numeroase spectacole și recitaluri de poezie și a apărut de mai multe ori la radio și în emisiunea în limba maghiară de la Televiziunea Română. În 1969, a fost invitată la Opera Maghiară de Stat din Cluj pentru a interpreta rolul titular din Csárdáskirálynő/Silvia. În limba română, a apărut la Teatrul Național din Cluj-Napoca în 1981 în rolul Alexandrei Voroveanu în Valsul de la miezul nopții de Viorel Cacoveanu, în regia lui Victor Tudor Popa. După ce s-a retras, în 1989, a apărut din nou la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, în adaptarea scenică a romanului lui Mór Jókai, A Kőszívű ember fiai/Fiii omului cu inimă de piatră, în rolul doamnei Baradlay, în regia lui Gábor Dehel. Succesul de public al spectacolului s-a datorat și revenirii pe scenă a acestui text care fusese interzis în 1956 și readmis în 1977, apoi din nou în 1989. Bisztrai a fost declarată membru permanent al teatrului de către KÁMSZ.

A jucat, de asemenea, în filme, printre care 141 perc a befejezetlen mondatból/141 de minute din sentința neterminată, în regia lui Zoltán Fábri, bazat pe romanul lui Tibor Déry, și Mephisto, în regia lui István Szabó. A apărut și în serialul românesc pentru televiziune Lumini și umbre, regia Andrei Blaier, Mihai Constantinescu, Mircea Mureșan (1981).

În timpul carierei sale i-au fost acordate următoarele premii:

Medalia a XX-a aniversare a eliberării Patriei, 1964; Medalia a XXV-a aniversare a eliberării Patriei, 1969; Medalia a 50-a aniversare a PCR, 1971; Ordinul Steaua Republicii Socialiste România, cl. IV-a., 1974; Ordinul Meritul cultural cl. V-a, 1981; Membru permanent al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, 1994.

Bartha Katalin

[1] Dehel Gábor, Bisztrai Mária. Beszélgetőkönyv. Korunk, Cuj-Napoca, KOMP-PRESS, 2011, 21-44.

[2] Dehel Gábor, 2011, 75.

[3]  István (Ștefan) Izsak, „Citadela sfărîmată pe scena Teatrului Secuiesc de Stat”, Steaua Roşie, anul VII, nr. 637, 27.sept 1958.

[4] Dehel, 2011, 82.

[5] Dehel, 2011, 107.

[6] Dunajecz László, „Temesvári Színházi levél,” Kanadai Magyar Munkás, anul XXXVIII, nr. 2, 11. aug, 1966. 5.

[7] Kacsir Mária, „Vendégjáték itthon”, Utunk, anul XXII, nr. 14, 7 apr. 1967.8.

[8] Jánosházy György, „Az Ilyen nagy szerelem bemutatója Kolozsváron”, Új Élet, anul 5, nr.10, 25 mai 1963. 14.

[9] Horváth Arany, „Bisztrai Mária”, Művelődés, anul XXII, nr.3, 1 martie 1969. 18.

[10] Dehel, 2011. 85.

[11] Dehel, 2011, 118.

[12] Banner Zoltán, „Shakespeare bemutató Kolozsváron”, Új Élet, anul XII, NR. 2, 25 ian 1970, 17.

[13] Mihai Crișan, „Teatrul Maghiar de Stat”, Teatrul, anul XVI, nr.3, 1 martie, 1971.  59-60.

[14] Gálfalvi Zsolt, „Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca: „Steaua de pe rug” de Sütő András”, Scînteia, anul  XLV, nr. 10491, 14 mai 19764.Valeria Ducea, „Teatrul Maghiar de Stat, din Cluj. O stea pe rug de Sütő András”, Teatrul, anul XXI, nr. 5, 1 mai, 1976. 35-37; Lázok János, “Sütő és Harag tetralógiája. Harag György: Csillag a máglyán, 1976”. In: Jákfalvi Magdolna, Kékesi Kun Árpád, Ungvári Zrínyi Ildikó ed. Erdélyi Magyar színháztörténet. Bukarest, Marosvásárhely, Eikon-UARTPress, 2019, 164-177. Az előadásról a Román Televízió magyar adása felvételt készített az 1976. június végén, viszont nem került akkor közönség elé. A KÁMSZ videótárában elérhető. Lázok, 2019, 172.

[15] Gálfalvi Zsolt, „Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca: „Steaua de pe rug” de Sütő András”, Scînteia, anul  XLV, nr. 10491, 14 mai 19764.Valeria Ducea, „Teatrul Maghiar de Stat, din Cluj. O stea pe rug de Sütő András”, Teatrul, anul XXI, nr. 5, 1 mai, 1976. 35-37; Lázok János, “Sütő és Harag tetralógiája. Harag György: Csillag a máglyán, 1976”. In: Jákfalvi Magdolna, Kékesi Kun Árpád, Ungvári Zrínyi Ildikó ed. Erdélyi Magyar színháztörténet. Bukarest, Marosvásárhely, Eikon-UARTPress, 2019, 164-177. Az előadásról a Román Televízió magyar adása felvételt készített az 1976. június végén, viszont nem került akkor közönség elé. A KÁMSZ videótárában elérhető. Lázok, 2019, 172.

[16] Kötő József, A színház fanatikusa. Senkálszky Endre életregénye. Kolozsvár, Komp-Press, 2004, 191-192.

[17] Vö. Lázok János, Sütő András drámatrilógiája, Marosvásárhely, Custos, Mentor, 1997. 42.

[18] Nikolényi István, „Színiélet Kolozsváron, Petru Gróza leánya”, Délmagyarország, anul LXXII, nr. .247, 21 oct.1982. 5.