Născută în 29 octombrie 1945, în Timișoara, Magda Bordeianu este absolventă a Colegiului Național ,,C. D. Loga” în 1960 și a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică ,,Ion Luca Caragiale”, din București, secția de regie (1965), avându-i drept mentori pe Lucian Giurchescu și Cornel Todea. Cariera sa este definită, în primă instanță, de apartenența la cele două culturi teatrale: pe de o parte cea natală, românească, ce a format-o regizoral și i-a definit o direcție repertorială, respectiv de cea de adopție, germană (odată cu emigrarea și mutarea la Mainz). De asemenea, personalitatea teatrală a artistei este marcată de doi vectori esențiali: unul regizoral-modernist, cu rădăcini în atmosfera de experiment și de laborator teatral din deceniile ’70-’80 ale comunismului românesc, respectiv unul pedagogic, ce debutează în spațiul românesc și devine central în Germania.
Regizoarea se remarcă, alături de Grigore Popa, prin răspunsul prompt pe care îl dă nevoii unui spațiu alternativ, de experiment și exercițiu, pentru studenți. Cei doi pun bazele Teatrului studențesc Podul, funcțional și în prezent, în 1967. Alături de ei trebuie numiți și: Ione Munteanu (primul pictor al spațiului), Teodor Sugar, Liliana Dumitrescu, Olga Delia Mateescu. Primul spectacol jucat in acest spațiu a avut loc pe 10 ianuarie 1968. Profesorul Giurchescu o caracterizează, în relație cu această inițiativă de care este marcată cariera românească:
„Ea a fost, un moment, vedetă. A apărut și pe coperta Flăcării. Era să nu o recunosc. Asta să fie fetița cu codițe (oare într-adevăr atunci avea codițe sau abia acum are?) care se prezentase sfioasă la admitere? Explicația fotografiei era însă indubitabilă. Ea era. Acum era regizoarea Podului de pe calea Plevnei. Cu adevărat regizor – animator (scuzați masculinul, dar nu vreau să lansez butade stupide pentru uzul proștilor). Podul a fost o modă. Și ca toate modele s-a dus. Acum se poartă mai scurt, sau mai lung, sau mai știu eu cum? Munca Magdei însă rămâne. Inventivitatea, siguranța conducerii actorilor, lirismul unor montări. Și în primul rând o surprinzătoare, o matură înțelegere a faptului că fiecare text pretinde o haină a lui”[1].
Direcția explicită a acestui teatru este cea experimentală, dar fără miză spectaculară, ci cu cea didactică și de căutare estetică, înspre un modernism asumat: „Un cadru și o atmosferă excelente pentru condiția unui teatru modern: nimic din anchilozarea și tiparele care ar putea trăda o anume concepție demult depășită despre funcționalitatea așa-zis «clasică» a teatrului”[2].
Horia Lovinescu scria despre acest teatru: ,,Mi-a produs o neașteptată bucurie. Aplaud din toată inima. Am descoperit o regizoare, o interpretă și am cunoscut un text inedit. Doresc să fiu de folos acestui teatru. Încă o dată m-am bucurat”[3].
Inițiativa germinează pe fondul prieteniei și solidarității Magdei Bordeianu cu Grigore Popa, coleg, descendent al familiei lui Victor Ion Popa, care se temea de o posibilă repetenție. Insistența celor doi la directorul Casei de Cultură a Studenților de pe Calea Plevnei, profesorul de rusă Ion Jurconi, care nu se lăsa convins să le cedeze sala pentru teatru, se transformă într-un impuls curajos, dar necugetat, cu repercusiuni politice temporare. Constituind o trupă, cei doi transformă un act clandestin de eliberare a unei săli pentru repetiții într-un adevărat manifest politic:
„S-au găsit destui amatori care să ne ajute, aşa că am dat dosarele din pod jos, din mână-n mână. Ni s-a părut, totuşi, că ritmul e cam lent, cineva a dat fuga la cămine şi a adus nişte cearşafuri, în care am împachetat dosare, dar şi operaţiunea asta lua prea mult timp, aşa că am început să aruncăm vrafurile de hârtii direct pe geamuri, jos, în stradă. Câte unul dintre noi mai citea cu voce tare nume, scrise pe foile zburătoare: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Nicolae Ceauşescu… Râdeam scurt, eram prea grăbiţi să ne dăm seama că spulberăm un fel de arhivă a Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist – UTC!!! Era în amurg, îi dădeam bice să nu ne prindă noaptea. Ne-a trezit din «beţie» chiar «tovarăşul» Jurconi, însoţit de câţiva indivizi – aveau nişte feţe pe care scria sentinţa noastră! Au urmat audieri şi declaraţii – scrise – succesive, intrase panica în noi, totuşi s-a dovedit că nu aveam intenţii subversive, că suntem doar nişte aiuriţi, aşa că am primit podul şi am înfiinţat «Teatrul din Pod». Cu studenţi de la actorie, dar şi de la alte facultăţi, chiar cu profil tehnic. Ştii ce a urmat…”[4].
Ca direcție repertorială, deși neasumată ca atare, se remarcă predilecția pentru dramaturgi români: (mai ales în cazul spectacolelor de succes). Trebuie menționate, așadar: Vlad Ţepeş în ianuarie (1972) de Mircea Bradu, Preșul, de Ion Băieșu (1973) (un succes de public garantat și de capul de afiș reprezentat de Stela Popescu), repliat pentru personalitatea actriței Anca Miere Chirilă, la Oradea: „talent robust, actriţa a «tras» rolul spre datele ei, spectacolul fiind unul mai puţin moralizator, ci comic şi voios”. Problemele textului („lipsa de încărcătură umană” pe care cronicile i-o reproșau) au efecte asupra spectacolului, devenit „unul de valoare medie”[5]. Montează și texte străine: Rosa și Celeste de Marco Baliani, Mica vrăjitoare de Otfried Preusler, respectiv Cerşetorul sau câinele mort de Bertolt Brecht şi Picnic pe câmpul de luptă, de Fernando Arrabal, într-un spectacolul-coupé – Pentru puţinul cântec. Cel din urmă se dovedește, așa cum îl califică Elisabeta Pop, un „rateu”: „acest lucru s-a datorat în primul rând grabei cu care s-a optat pentru cele două piese, şi, nu în ultimul rând, probabil, lipsei reale de interes pentru aceste texte, de altfel dificile, atât a regizoarei, cât şi a interpreţilor, care au făcut faţă cu dificultate personajelor complexe, tratate cu oarecare superficialitate”[6].
Tensiunile în relație cu regimul sunt însă inerente: emigrarea regizoarei este forțată de conflictul cu Paul Everac, care o desființează ca artistă creatoare, calificând-o drept „modernistă”, dar și de amenințările legate de posibilitatea de a-și pierde sau pune în pericol fiica. Un spectacol emblematic pentru acest conflict permanentizat, dar și pentru relația cu cenzura este Unde fugim de-acasă? – după volumul lui Marin Sorescu, căruia autoritățile comuniste au vrut să îi schimbe titlul, fiindcă ar fi făcut, indirect, trimitere la emigrare (ilegală). Atât regizoarea, cât și autorul consultat s-au opus cu vehemență.
Numele german, Brandsdörfer, de după căsătorie (care nu o face remarcată în mediul autohton) permite o integrare ușoară în spațiul de adopție. Pendulând între Bochum, Düsseldorf și Freiburg, Magda Bordeianu se stabilește la Mainz și caută posibilități să continue cariera suspendată în România. Experiența de profesoară la Cercul de teatru al Palatului Copiilor din București, dar și dârzenia și experiența inițierii Teatrului Podul îi asigură curajul și datele unui nou început.
Astfel, înființează un teatru (M – 17 decembrie 1985), unde lucrează cu actori neprofesioniști și prima școală de modelaj teatral din Europa, atestată de Ministerul German al Culturii (12 februarie 1992). De la bazele cunoașterii istoriei teatrale și a istoriei artei, în general, cei înscriși se specializează în modelatori de măști, creatori de coafuri, de peruci, de machiaje teatrale. Teatrul de neprofesioniști (o trupă de aproximativ patruzeci de membri) pe care îl conduce are, de asemenea, mize didactice, având în vedere „pepiniera” de actori în care s-a transformat, cu timpul. Inclusiv fiica regizoarei urmează (sub îndrumarea și cu pregătirea mamei), cursuri și, ulterior, o carieră de actriță și regizoare.
Ambele instituții ce funcționează sub bagheta ei capătă recunoașterea și susținerea statului german și se bazează pe dubla expertiză a inițiatoarei: cea artistic-regizorală (se lucrează inclusiv după scenariile Magdei Bordeianu, care împlinește un cumul de funcții: „directoarea teatrului, regizor, profesor, secretară, contabilă, achizitoare, femeie de serviciu”[7]), respectiv cea didactică (care inițial este, mai degrabă, o formulă parțial de compromis, o soluție care îi permite să-și continue vocația creatoare, dar care capătă egalitate cu aceasta în cariera regizoarei, cu rezultate remarcabile).
Ioana Toloargă
[1] http://cdloga.ro/wp-content/uploads/2018/08/REVISTA-CD-Loga-FINAL-nr.-1.pdf.
[2] ,,Viața Studențească”, 17 februarie 1968).
[3] Viorica D. Ciorbagiu, „Nimic altceva, decât să am un POD…” Teatrul azi, nr. 1-2, 2000. pp 42-46. file:///E:/2000-1-2-teatrul-azi_42-46.pdf.
[4] Ibidem, p. 45
[5] https://www.teatrulreginamaria.ro/ro/despre/arhiva/arhiva-iosif-vulcan/43-arhiva-actori/114-bordeianu-magda-2.
[6] Ibidem.
[7] Viorica D. Ciorbagiu, „Nimic altceva, decât să am un POD…” Teatrul azi, nr. 1-2, 2000. pp 42-46. file:///E:/2000-1-2-teatrul-azi_42-46.pdf., p. 44.