Caragiu, Toma

Toma Caragiu s-a născut pe 21 august 1925, în satul Hrupiști din Grecia, și a murit pe 4 martie 1977, la București, în timpul Marelui Cutremur. A fost primul copil al lui Nico și al Atenei Caragiu, de origine aromână, și unul dintre cei mai importanți actori din România secolului XX, cu o carieră prodigioasă de aproape trei decenii. A avut două surori mai mici, Matilda (căsătorită Marioțeanu) și Geta (căsătorită Gheorghiță), cea din urmă, sculptoriță de profesie, fiind autoarea monumentului funerar atât de evocator ce marchează locul de îngropăciune al fratelui său. Toma Caragiu a fost însurat de două ori, cu actrițele Maria Bondar (mariaj care a durat din 1952 până în 1962) și, respectiv, Elena Bichman (căsnicia cu cea din urmă a început în 1963 și s-a sfârșit odată cu moartea actorului). Ambele relații s-au dovedit a fi mai degrabă nefericite, astfel că artistul și-a compensat de multe ori neîmplinirile personale printr-o vervă creatoare cu totul neobișnuită, ce i-a marcat întregul parcurs profesional.

Ca mulți dintre cei născuți în timpul preludiului istoric la cel de-al Doilea Război Mondial, Toma Caragiu a avut o copilărie și o tinerețe punctate de momente traumatice și destabilizatoare. În 1928, la chemarea statului român, care urmărea colonizarea Dobrogei de Sud și, în subsidiar, consolidarea dominației în regiune sub presiunea crescândă a pretențiilor teritoriale ale Bulgariei, familia Caragiu a emigrat în așa-numitul Cadrilater, în comuna Sarsînlar, unde copilul avea să urmeze clasele primare. În 1935, băiatul s-a înscris la liceul din Siliștea, dar în 1940, la un an după izbucnirea războiului și după Tratatul de la Craiova (din 7 septembrie 1940, prin care Cadrilaterul era cedat Bulgariei), întreaga familie a trebuit să se refugieze, întâi la Oltenița, în Călărași, apoi la Bacău. Aici, adolescentul a fost nevoit, pentru scurtă vreme, să preia responsabilități de cap de familie, după mobilizarea tatălui. Când acesta din urmă a fost lăsat la vatră, familia s-a strămutat din nou, de data aceasta la Ploiești, oraș ce avea să devină o parte din identitatea tânărului — care, de atunci, s-a considerat ploieștean.

Cu toate turbulențele din biografia sa timpurie, Toma Caragiu a manifestat foarte devreme o înclinație spre teatru, jucând în spectacole organizate cu ocazia serbărilor școlărești cu o pasiune și un talent atât de vizibile, încât le-au provocat emoții părinților, care întrevedeau un alt viitor pentru întâiul lor născut. În 1945, după ce a obținut diploma de bacalaureat, Toma Caragiu s-a înscris la Facultatea de Drept, pe care a abandonat-o când Victor Ion Popa i-a intuit talentul în timpul audiției pentru înființarea unui teatru studențesc și l-a îndemnat să dea admitere la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică. Polivalentul om de teatru i-a fost mentor tânărului său student și i-a influențat întreaga carieră și viziune asupra artelor performative, însă a murit un an mai târziu, lăsându-l pe Toma Caragiu într-o derivă care s-a concretizat în disprețul față de educația sa teatrală: „Școala teatrală încurcă multe și pe mulți… Sper să fie altfel acum”[1], spunea actorul într-un interviu, la începutul anilor ’70.

Vara, studentul participa la conducerea Căminului cultural din Ploiești, unde i-a adus un omagiu lui Victor Ion Popa lucrând la un spectacol cu Tache, Ianke și Cadîr”, piesa regretatului său profesor. Deși tânăr, Toma Caragiu avea numeroase inițiative fertile, printre care aceea de a convinge autoritățile să înființeze Brigada Culturală Prahova, transformat în Teatrul Sindicatelor Unite (1947) și, ulterior, în Teatrul de Stat din Ploiești (1949), care avea să joace un rol imens în cariera actorului și care, din 1991, îi poartă numele. Destinul artistic al studentului la teatru a luat avânt chiar înainte de absolvirea facultății (Conservatorul fusese absorbit, după reforma învățământului din 1948, de Institutul de Arte din București), când a început să joace pe scena Teatrului Național din București roluri a căror amploare a tot crescut, până ce Toma Caragiu a devenit angajat cu acte în regulă al instituției. A apărut în spectacole precum Michelangelo, în regia lui Fernando de Cruciatti (premiera pe 9 aprilie 1948), Rapsodia țiganilor, regizat de George Dem Loghin (1 octombrie 1948) sau Toreadorul din Olmedo, al lui Ion Șahighian (2 martie 1949). În Copita de argint, regizat de Nicolae Dinescu (21 mai 1948), a făcut un rol principal — cel al Ursului.

După ce tânărul și-a încheiat studiile, în 1949, drumul promițător pe care pornise s-a înfundat brusc, cu un ordin de chemare la Centrul de Recrutare. Astfel că, într-un regiment de lângă Brăila, proaspătul absolvent a făcut școala de ofițeri de rezervă, pierzându-și astfel locul de la Teatrul Național.

Din fericire, Pache Focșăneanu, directorul viitorului Teatru de Stat din Constanța, l-a invitat, în 1951, să facă parte din trupa instituției. A făcut aici roluri ca Rică Venturiano, în spectacolul lui Nicolae Kirițescu după O noapte furtunoasă (premiera pe 29 decembrie 1951) și Mac Donald în Vocea Americii (regia I. Xenofon Diacu, 1 iunie 1951); și, spunea el, i-a fost schimbată perspectiva asupra artei teatrului de lucrul la Ziua cea mare, în regia lui Sever N. Cărpinișanu (3 noiembrie 1951), pentru că a fost pentru prima oară când a încercat să documenteze realitatea imediată pentru crearea unui rol, petrecând o săptămână într-un sat de lângă Constanța.

După cum sublinia criticul Valentin Silvestru și mulți alți cronicari ai spectacolelor lui Caragiu, acesta era un actor adânc preocupat de datele biografice și, în corolar, de motivațiile sociale și personale ale personajelor pe care le-a interpretat. Mai târziu, această acribie în construcția partiturilor sale scenice avea să contribuie la intrarea actorului în rândul celor mai strălucite figuri ale istoriei teatrului românesc.

În 1953, la numai 28 de ani, Toma Caragiu a fost numit director al Teatrului de Stat din Ploiești. Perioada petrecută aici, deși privită retrospectiv drept una de tranziție, s-a dovedit crucială formării personalității artistice care a strălucit, ulterior, pe scena de la Teatrul Bulandra: „Am câștigat o mare experiență de viață, forțat să mă ocup de lucruri care nu mă interesau.”[2] Directoratul de la Ploiești a fost unul longeviv, de 12 ani, în care actorul, altminteri neofit într-ale muncii administrativ-birocratice, s-a implicat cu rigoarea-i caracteristică, deși n-a fost niciodată pe deplin convins de șansa instituției de a se remarca la nivel național: „Mă întrebi dacă Teatrul din Ploiești ar putea deveni o forță artistică? Doar dacă s-ar muta acolo Pintilie pentru trei ani. Ploieștiul e un oraș dificil pentru teatru. Spectatorii pasionați pleacă să vadă spectacole la… București! Și apoi, cît timp jumătate din trupă e formată din… navetiști…”[3]

Totuși, actorul mărturisea că rolul De Prettore Vincenzo, din spectacolul omonim semnat de Valeriu Moisescu (premiera pe 26 februarie 1962) a rămas cel mai iubit din cariera sa. De altfel, cronicile producției redau imaginea unei mari reușite actoricești, în spatele căreia se întrevedea potențialul interpretului:

„Caragiu are darul de a vorbi prin întreaga sa ființă. Este un actor-clovn în sensul cel mai bun al cuvîntului, orientîndu-se, ca și regizorul, spre modalitatea de interpretare practicată de neuitații actori-acrobați-dansatori de la Piccolo Teatro”[4].

Tot la Ploiești a jucat din nou rolurile Rică din O noapte furtunoasă, într-o montare semnată de Alexandru Braun (cu premiera pe 12 mai 1954), și Ianke, în montarea lui Traian Ciuculescu a piesei lui V. I. Popa (cu premiera pe 7 mai 1956). A fost și Bertoldo, în Bertoldo la curte (regizat tot de Moisescu, cu premiera pe 22 iunie 1963), și mulți, mulți alții, uneori fără discriminare în ceea ce privește personajele minore. De fapt, a reușit, în acei ani, să își rafineze calitățile interpretative în multiple registre. Valentin Silvestru observa, făcând o recapitulare a experienței ploieștene: „[…] în decursul stagiunilor trecute a jucat personaje de Victor Ion Popa în manieră tradițională, gangsteri în manieră brechtiană, personaje caragialiene într-o reprezentare violentă, explozivă, eroi comici din piesele lui Baranga în pastă umoristică burlescă și așa mai departe.”[5] Era deci, dinainte să revină la București, un actor remarcabil prin adaptabilitatea la genuri diferite.

Cu toate acestea, gloria totală, precum și locul de cinste în panteonul oamenilor de teatru din țara noastră, i-au fost asigurate de anii în care a jucat la Bulandra, unde a făcut roluri gravate adânc în memoria colectivă. Liviu Ciulei, pe atunci director artistic al teatrului, l-a chemat să joace Mackie Șiș în spectacolul cu Opera de trei parale, pe care îl regiza el însuși. După aceea, tot Ciulei s-a străduit și a reușit să-i obțină transferul la București. Montarea a avut premiera pe 11 noiembrie 1964 și l-a propulsat imediat pe interpret în atenția publicului din Capitală. Producția Sfîntul Mitică Blajinul (premiera 20 ianuarie 1966), în regia autorului Aurel Baranga, în care Caragiu a jucat rolul lui Cristea, a înregistrat cel mai mare succes la public de-a lungul a cinci stagiuni. De asemenea, actorul a abordat din nou rolul lui Pampon în montarea lui Lucian Pintilie cu D’ale Carnavalului (premiera pe 18 noiembrie 1966). După spusele lui Valentin Silvestru, multă vreme l-a frământat eșecul spectacolului Macbeth (regia Liviu Ciulei, premiera pe 10 aprilie 1968), în care a jucat Banquo, fiind, în general, un actor extrem de analitic, capabil să își perceapă cu claritate eșecurile și succesele.

O scrisoare pierdută, în regia lui Liviu Ciulei, este una dintre acele producții cu un loc bine stabilit în istorie. Desigur, posteritatea l-a reținut pe Victor Rebengiuc în rolul lui Tipătescu, datorită versiunii filmate în 1982. Toma Caragiu făcuse însă, în 1972 (premiera a avut loc pe 29 ianuarie), un rol memorabil, definit printr-o atentă incursiune detectivistică, întreprinsă de actor, în biografia imaginară a personajului. Rezultatul a fost unul inedit:[6] „Toma Caragiu nu ne-a mai paralizat reflexele printr-o intrare «trăznitoare», în schimb a cîștigat în subtilitate și ne-a insinuat în conștiință un personaj cu adevărat nou ca existență și semnificație: masiv, viril, bine înfipt în funcție și situație, cu grosolănia grăbită și nepăsătoare sugerînd o anume parvenire, cam obtuz, în fond fără personalitate, năzuind la lene, la comodități și tabieturi.”6

Actorul îi descoperise lui Tipătescu un trecut ofițeresc, mediocru, dar care și-a pus amprenta asupra lui: „Antecedentului cazon presupus de actor îi corespundea, pe scenă, ținuta marțială, brutalitatea înmănușată, lipsa de pudoare față de subalterni.”[7]

Înainte de premieră, actorul mărturisea că rolul din Revizorul, de Lucian Pintilie (23 septembrie 1972) era cel mai solicitant și mai complex la care a lucrat vreodată. Interpretul juca Primarul, reprezentant, și chiar protagonist, al unei lumi dominate de teroare:

„El era simbolul puterii, imaginea monumentală a obtuzității despotice în exercițiul terorii. Spaima animalică de autoritatea superioară, apoi înaintarea săvârșirii excesului de zel și căderea, îngrozită, la descoperirea mistificării, erau plasticizate senzațional. Tranzițiile se făceau prin sincope psihice ce se manifestau ca nebunie furioasă, geniul actorului — aici întrecându-se pe sine, prin exorbitantă a trăirilor, monumentalizare a imbecilității omnipotente și cameleonism monstruos — dînd tipului proporții de mit ridicol enorm, într-o realitate de un tragism cutremurător.”[8]

Este faimoasă, chiar dacă învăluită încă în incertitudine și mister, interzicerea spectacolului de către autoritățile comuniste. Deși trecuse proba ideologică la vizionări, în ciuda satirei clare la adresa autorităților comuniste, o notă din Scînteia a pecetluit soarta producției sub pretextul că niște spectatori generici au protestat împotriva denaturării textului gogolian. Astfel, s-a jucat cartea presupusului iconoclasm al producătorilor, incompatibil cu textocentrismul (metamorfozat brusc în literă de lege) al publicului. Au existat zvonuri despre o intervenție a ambasadei URSS, ba chiar s-a speculat asupra unor reglări de conturi interne. Cert este că montarea a fost scoasă din repertoriu după doar două reprezentații, Ciulei demis din funcția de director artistic, iar Caragiu destituit din cea de secretar al organizației de partid.

Trauma interzicerii Revizorului nu a reprezentat însă sfârșitul rolurilor mari din cariera actorului. În Azilul de noapte (care a avut premiera pe 20 aprilie 1975, în regia lui Liviu Ciulei) l-a jucat pe Satin, partitură care a prilejuit aceeași muncă de aprofundare a resorturilor personajului care i-a adus succesul și cu alte ocazii: „Sigur — pentru mine — dificultatea la «Azilul» a început din clipa în care mi-am propus să-mi aleg «o cale» prin care să pătrund sensul lăuntric al eroului, semnificația lui socială, importanța acestei semnificații pentru cheia întregii piese.”[9]

Ultimul rol al lui Toma Caragiu a fost în Lungul drum al zilei către noapte, cu premiera pe 1 ianuarie 1976, în regia lui Liviu Ciulei.

Relația actorului cu regimul comunist a stat o vreme sub semnul ambivalenței. Cenzura îl tolera pentru că el știa să cucerească printr-un umor căruia îi puteau fi iertate subtilitățile lipsite de pudoare ideologică. Era vorba, de fapt, de o impunitate care, în mod previzibil, și-a epuizat, la un moment dat, rezervorul de generozitate. Totuși, pentru generațiile actuale, Toma Caragiu nu trăiește prin teatrul său, ci prin film și prin antologicele apariții de la Televiziune, începute în 1969, ce i-au adus porecla de Omul cu șopârla — după scheciurile lui Dan Mihăescu, care satirizau regimul într-un mod atât de obraznic, încât supraviețuirea lor atât de îndelungată este o mărturie a forței umorului.

Ca actor de cinematografie, Toma Caragiu a lăsat în urmă zeci de personaje memorabile. Este faimos pentru rolul căpitanului Panait din seria B.D. (regia Mircea Drăgan, 1970-1971) și pentru directorul Dumitru din Operațiunea Monstrul (Manole Marcus, 1976), însă filmul lui de suflet a rămas Actorul și sălbaticii (regia Manole Marcus, 1975), în care talentul său de comedian și tragedian s-au contopit într-o desăvârșită simbioză.

Pe data de 4 martie 1977 s-a petrecut cel mai devastator eveniment din istoria recentă a Bucureștiului. Toma Caragiu a murit îngropat sub dărâmăturile blocului în care locuia, alături de bunul său prieten, Alexandru Bocăneț. A lăsat în urmă o moștenire culturală și artistică imensă, dar și amintirea unei personalități de o jovialitate irezistibilă și de o sinceritate dezarmantă, amintire ce s-a hrănit cu propria aură, până ce-a ajuns de dimensiunile unei legende.

Emma Pedestru

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.01.06

Note
[1] Alecu Popovici, „O zi cu Toma Caragiu”, interviu din Teatrul, februarie 1971, p. 26.
[2] Idem, p. 27.
[3] Idem, p. 27-28.
[4] Ana Maria Narti, „Prin teatrele din țară: «De Pretore Vincenzo» de Eduardo Filippo la Teatrul de Stat din Ploiești”, Teatrul, mai 1962, pp. 60-61.
[5] Valentin Silvestru, „Carte despre Toma Caragiu”, Editura Meridiane, București, 1985, pp. 91-92.
[6] Ileana Popovici, „«O scrisoare pierdută» de I.L. Caragiale”, în Teatrul, februarie 1972, pp. 36-37.
[7] Valentin Silvestru, op. cit., p.21.
[8] Ibidem, p.27.
[9] Toma Caragiu, „Harul lui Satin: a observa și a gîndi”, în Teatrul, iunie 1975, p.28.