Chirilă, Mona

Mona Marian (Chirilă) a absolvit liceul la Sibiu și a fost admisă în anul 1983 la UNATC, la clasa de regie a Cătălinei Buzoianu. Povestea într-un interviu despre experiența primului an la regie, ca despre o perioadă „teribilă, din care nu înțelegea nimic”, în timp ce Cătălina Buzoianu descria aceeași perioadă, prezența și evoluția Monei cu o multitudine de detalii ale unor „examene remarcabile”: Hamlet, Veșmântul de pene, Spre stele de Leonid Andreev, Matca de Marin Sorescu. „Metoda Monei era extrem de concisă, sigură, clară și culturală în același timp, de asta poate mai greu de urmărit, dar reperele ei culturale erau foarte exacte”.(1)

S-a identificat adesea ca făcând parte din „generația dintre scaune” pe care o descria astfel: „să faci parte din ‘generația dintre scaune’ înseamnă să fi terminat facultatea de regie cu puțin înainte de 1989, când nici un eveniment nu putea fi notabil! Când spectacolele de sertar nu există…” Într-un interviu pentru televiziunea NCN din anul 2006 mărturisea că „în momentul în care am trecut dincoace de revoluție am avut senzația că ar trebui să fim într-un fel cuminți, necombativi, tranchilizați de feeria paradisiacă a mondializării.” Un alt stigmat asumat cu umor este cel al „regizorului de provincie”, aflat la un „capăt de line” descris de replica: „de ce alergi așa cetățene? Zău, o faci de pomană, fiindcă ai fost șters de pe listă” (replică din Mantaua, după texte din N.V.Gogol și M. Bulgakov). (2)

Un spectacol pe care Cătălina Buzoianu îl amintea ca fiind unul dintre cele mai bune spectacole realizate la Studioul Casandra marchează debutul regizoral al Monei Marian cu piesa Matca de Marin Sorescu, avându-i în distribuție pe Oana Ștefănescu, Constantin Cotimanis, Marian Râlea. „Tenacitatea, încrederea în forțele proprii, dorința de a oferi colegilor de generație o mostră a tuturor acumulărilor din școală au făcut ca odată cu această premieră a studioului IATC-ului să asistăm la un recital de forțe conlucrând la realizarea unui fapt artistic cu adevărat viabil.” (3)

„Încă de la acest spectacol regizoarea articula  câteva date artistice definitorii. În primul rând, o coerență odihnitoare, o limpezime stenică a transpunerii scenice, oferind suport solid eșafodajului complex al piesei lui Marin Sorescu. În al doilea rând, preocuparea – în general rară la tinerii directori de scenă – pentru atragerea actorului într-un exercițiu profesional stimulator. Această tenacitate a lucrului cu actorul, această calmă încăpățânare de a clarifica, împreună cu interpretul, toate datele personajului, constituie cheia unui talent care se ferește de gratuități spectaculoase.”(4)

Urmează Cartea cu jucării, de Tudor Arghezi – debutul oficial pe o scenă profesionistă și Steaua lui Arlechino la Teatrul Țăndărică, „o incursiune inedită în lumea commediei dell’arte, în care celebrele personaje Pantalone, Brighella, Isabella, Dottore, Celio, Colombina, Capitano sunt păpuși, iar Arlecchino este interpretat de o actriță. Scenariul elaborat de Mona Chirilă oferă un pretext agreabil pentru joc, (…) iar spectacolul comic al păpușilor cucerește și încântă. Travaliul regizoarei cu actorii a fost inventiv, vădind fantezie, aceștia oferă un recital admirabil, animă cu vervă și haz măștile colorate ale commediei dell’arte, își modelează reliefat glasurile, însuflețesc cu dezinvoltură și farmec personajele.” (5)

Incepând cu anul 1987 este angajată la Teatrul Dramatic din Constanța ca regizor și șef de secție al Teatrului de Păpuși, în perioada 1991 – 1994. E perioada în care montează Trăsura la scară de Mihai Ispirescu, Făt Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu, Pit și Muf de Al. T. Popescu, Ivan Turbincă de Ion Creangă, Dragostea celor trei portocale de Carlo Gozzi, spectacole ce vor consolida trupa constănțeană în jurul câtorva nume care îi vor însoți parcursul artistic ulterior. Formează aici o ‘alianță’ artistică din care fac parte scenografele Eugenia Tărășescu Jianu și Carmencita Brojboiu, alături de prietena de o viață Corina Sîrbu, compozitor și muzicolog. În februarie 1992 participă la un workshop condus de Peter Brook și colaboratorii lui de la Teatrul „Bouffes du Nord” din Paris: Jean Claude Carrière, David Bennet, Yoshi Oiida, Nick Dear, Marie-Helene Estienne; regizoarea rememorează această experiență ca fiind cea care îi validează credința în potențialul și resursele teatrului de animație.

În 1994 devine cadru didactic al Catedrei de Teatru, Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai, apoi regizor al Teatrului Național ”Lucian Blaga” și colaborator al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Despre creația aceastei periode Roxana Croitoru spunea:

„…spectacolele Monei sunt ale celor aleși, ale elitei, chiar dacă nu s-au bucurat de recunoașterea meritată. Puțini regizori au, ca Mona, șansa de a rămâne în memoria colectivă atât de vii prin creația atât de trecătoare care este spectacolul de teatru… Prin puterea talentului ei, tu, spectator, îți poți rememora cu ochii minții spectacolele văzute cu mulți ani în urmă, la teatrul mare sau la cel de păpuși.” (6)

Ultima noapte a lui Arlecchino a fost spectacolul care a însemnat debutul colaborării cu Miriam Cuibus la Catedra de Teatru a Facultății de Litere, un demers didactic și artistic deopotrivă, marcând nu doar parcursul profesional al primelor generații de actori și regizori absolvenți, ci un adevărat construct identitar al școlii clujene. A urmat un spectacol special montat pe scena Teatrului de Păpuși „Puck” în anul 1995, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte după Petre Ispirescu, pe un colaj de texte populare de o rezonanță poetică aparte; textul acesta construit din descântece, incantații, bocete, stihuri culese din texte arhaice este completat de muzica originală compusă de Iosif Herțea și interpretată live la instrumente precum cavalul, buhaiul, toba tibetană sau fluierul – instrumente construite în atelierele teatrului. „Regizoarea aduce pe scenă, într-un sistem perfect articulat, o sumă de informații ce se află în straturile de adâncime al basmului lui Ispirescu (informații de ordin mitologic, axiologic, istoric, folcloric, filosofic) pe care le ordonează în asemenea chip încât face din spectacol o meditație pe tema speranței și deziluziei, a vieții și a morții. Înfăptuirea scenică nu urmărește atât biografia unor eroi, cât biografia și eșecul unor idei. Pentru concretizarea acestor intenții ambițioase, regizoarea își află aliați de nădejde în scenografa Eugenia Tărășescu Jianu, autoarea unor rafinate efecte cromatice, generatoare de dramatic și substanțial implicate în spectacol și în muzica de scenă cu inflexiuni de început de lume, compusă de Iosif Herțea.” (7) Distribuția este formată din actori ai Teatrului „Puck” alături de studente la secția Arta Actorului, Catedra de Teatru, Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai”. Spectacolul va fi invitat în Italia, la Roma, într-un turneu organizat de Asociația Maschere sui ponti.

Regina Mamă, după Manlio Santanelli, este un spectacol montat pe scena Teatrului Național din Cluj în anul 1996 și are la bază un text premiat de Institutul Dramaturgiei Italiene. Cu acest spectacol, „Mona Chirilă își întoarce pentru o clipă fața de la montările cerebrale, pur simbolice, cu care ne-a obișnuit până acum și ne oferă un spectacol în care atât înțelesurile prime cât și cele din urmă sunt prinse în matca unei construcții de tip realist, operând corecții expresioniste în momentele esențiale.”(8) Avându-i în distribuție pe Silvia Ghelan și Marius Bodochi, abordarea regizorală e una de „retragere matură din aparențele care potențează caracterele.(…) Ea mizează dincolo de cuvânt și actor pe forța imaginii, creând tablouri care prin firescul monoton susțin și adâncesc dezagregarea ascunsă în spatele aparențelor.” (9)

După câteva spectacole montate la Constanța și Târgu Mureș, precum și câteva proiecte la Catedra de Teatru a Facultății de Litere, Mona Marian revine la Teatru Național clujean în anul 2000 într-un context inedit. În perioada de început a directoratului profesorului Ion Vartic, marcată de o radicală reașezare a repertoriului și direcției estetice, Mona Marian se numără printre cei care vor contribui la conținutul mesajului asumat de noua echipă. Regizorul Vlad Mugur, în discuțiile legate de noul proiect teatral îi sugerează profesorului Ion Vartic: „Mă aveţi pe mine, pe Măniuţiu, pe Mona Chirilă, nu mai e nevoie de nimeni“. (10) Este perioada în care va monta spectacolele Memo, după texte din avangarda literară românească și Mantaua, după texte din Gogol și Bulgakov. Ambele proiecte, precum și multe dintre spectacolele anilor următori sunt parte a unei viziuni în care conexiunile semnificative și intertextualitatea sunt metode ale dialogului cultural, adesea incitante, dar deopotrivă bulversante, sursă a rezervei cu care vor fi primite spectacolele Monei Marian de către o parte a presei. Spectacolul Memo a fost realizat pentru a reprezenta Clujul la Institutul Cultural Român din New York, unde a avut premiera și a fost mai apoi preluat în repertoriul Teatrului Național clujean. Împreună cu Miriam Cuibus a construit acest spectacol din dorința de a readuce în atenție un moment important al culturii românești și nume precum Dan Faur, Victor Valeriu Martinescu, Ilarie Voronca, Urmuz sau Ion Vinea. Spectacolul a avut un traseu internațional remarcabil, fiind invitat la Arizona State University și la Teatrul Național din Stockholm, Suedia.

Mantaua a fost unul dintre spectacolele de suflet ale Monei Marian pentru că

„el a exprimat într-un fel inteligența mea feminină (…), fracturată, sincopată (…) de un deliciu al detaliilor pe care le întorc, le răsucesc, le savurez, le dilat.” (11)

Este unul dintre spectacolele pentru care, pornind de la pasiunea ei pentru Gogol și Bulgakov, a creat un scenariu propriu ale cărui „pase culturale” au un rol determinant în întreaga construcție scenică. Întreaga echipă e angrenată deopotrivă în acest parcurs, de la imagine la interpretare sau ilustrație muzicală. Poetul Ion Mureșan, descriind contextul premierei, aprecia curajul și amploarea propunerii scenice: „Cred sincer că Mantaua este o schimbare de macaz (…) Am văzut-o pe Miriam Cuibus jucând un Akaki Akakievici, în postură de Faust, demn de orice mare scenă a țării. I-am văzut pe Dorin Andone, Miklos Baci, pe Dan Chiorean, Petre Băcioiu, Dragoș Pop în roluri de zile mari. Regia ne-a purtat printre scene picturale celebre, (Lecția de anatomie a lui Rembrandt etc.), scenografia și costumele de mare clasă.” Presa îl califica aproape la unison ca un spectacol incomod, foarte dens:

„Amploarea sa pretinde o filtrare, o decantare a mesajului scenic. Aș spune că Mona Chirilă a clădit acest spectacol ca pe un castel, în care poți să te cațeri pe turnuri, poți coborî în catacombe sau poți admira priveliștea dintr-un salon de șemineu. După cum îți poftește inima.” (12)

Urmează o serie de colaborări interesante cu trupa Teatrului Maghiar de Stat din Cluj cu spectacolele Căsătoria de N.V. Gogol, Nunta însângerată de F. Garcia Lorca (2001), Nopți din cele o mie și una (2002), D’ale carnavalului de I.L Caragiale (2002), Piațeta de Carlo Goldoni (2005). Debutul pe scena Teatrului Maghiar are loc în anul 2000, odată cu premiera piesei lui Gogol, Căsătoria. Încă de la acest prim proiect vorbea despre trupa de actori ca despre o echipă de profesioniști: disciplinați, înțelepți, inteligenți și foarte talentați. Alături de scenografii Carmencita Brojboiu și Theodor Th. Ciupe și compozitoarea Corina Sîrbu, construiește o serie de spectacole de referință în repertoriul instituției. Fiecare dintre producțiile amintite, fie că se construiește pe imagini din creația plastică a lui Fernando Botero (Căsătoria), pe alternanța rafinată între lirism și dramatism grotesc (Nunta însângerată), pe iluzie și magie (Nopți din cele o mie și una), pe imaginea unei comunități primitivizate (D’ale carnavalului) sau inserții ale tehnicilor commediei dell’arte (Piațeta), au la bază acea inexplicabilă alchimie între creație și creatori, ținând de mecanismele onirice care au ghidat întregul parcurs regizoral al Monei Marian. În aceeași perioadă continuă seria montărilor la Teatrul Național cu Ubucurești (2002), Slugă la doi stăpâni (2003), Pescărușul (2004).

Din anul 2005, Mona Marian devine director al Teatrului de Păpuși „Puck” din Cluj, prilej cu care regândește repertoriul și direcția estetică a instituției. Două proiecte notabile capătă contur: seria spectacolelor Nocturne – program adresat tinerilor și menit să aducă în atenția publicului larg mijloacele de expresie ale teatrului de animație și Festivalul Internațional al Teatrelor de Păpuși și Marionete „Puck” cu ediții care au găzduit unele dintre cele mai sonore nume ale animației europene. La Teatrul de Stat din Oradea  montează spectacolul Bulgakov cu scene din Molière în anul 2005, după care revine la Teatrul Național din Cluj cu spectacolul Travestiuri, după Tom Stoppard. Un spectacol memorabil din perspectiva propunerii, dar și datorită complexității imaginii scenice. „Personaje celebre: Tristan Tzara, James Joyce, Vladimir Ilici Lenin și Henry Carr. Ca într-un ochi de uragan, Zurichul găzduia, în realitate trei oameni puși pe rele, adică pe făcut revoluții: Joyce a revoluționat, cu „Ulysses”, romanul, Tzara a întemeiat dadaismul, iar Lenin a fost artizanul revoluției comuniste din Rusia. În casa lui Carr se petrece imaginara, dar posibila întâlnire între cei trei „monștri” ai istoriei contemporane.” (13) Întregul eșafodaj scenic este din nou construit pe trimiteri culturale: „Discursul regizoral este necruțător, dirijat cu rigoare. Iar regizoarea se lasă tentată de citatul cultural. Pentru cei care posedă cheile, este chiar o plăcere (…) Câți oare pricep citatul pe dos din Crucișătorul Potemkin?” (14)

Trilogia Carlo Gozzi este un proiect complex realizat pe scena Teatrului de Păpuși „Puck”  care reunește spectacolul Vrăjitorul și corbul (2005), Regele cerb (la secția maghiară a Teatrului în 2010) și Secretul magic (la secția română în 2011). Proiectul propune o serie de texte scrise de Carlo Gozzi, unul dintre susținătorii commediei dell’arte și adaptează piesele acestuia pentru scena cu păpuși. Scenografa Eugenia Tărășescu Jianu preia o mare parte din travaliul transpunerii riguroase a semnelor și caracterelor în realizarea decorului, păpușilor, măștilor și costumelor. Mezzetino și Pulcinella sunt actori mascați care asistă întregul parcurs scenic, într-o veritabilă pledoarie pentru una dintre cele mai vii forme de teatru, cu reguli clare și automatisme ca surse ale comicului. Ilustrația muzicală semnată de Corina Sîrbu contribuie la atmosfera inconfundabilă a acestei propuneri regizorale inedite. Spectacolul Dragostea celor trei portocale este ultimul titlu al seriei, la a cărui finalizare e secondată de Mihai Chirilă. Este momentul în care sănătatea nu-i mai permite Monei Marian să lucreze la scenă, dar rămâne conectată la evenimentele pe care le-a imaginat în cei opt ani de directorat la Teatrul „Puck”.

Câteva dintre spectacolele notabile ale ultimei perioade de creație sunt Văduva veselă, la Opera Română din Cluj și Soldatul fanfaron, Femeia țintă și cei zece amanți (2008) la Teatrul Național, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal la Teatrul „Puck” (2008) și Teatrul Național (2009), Paris-București Express la Teatrul „Denis” din Hyeres, Franța (2009), Giovanino fără frică pe scena Teatrului „Merlin” din Timișoara (2011) și Zenobia, după Gellu Naum la Teatrul Național din Cluj (2011), Femeia nisipurilor, (spectacol nefinalizat) la Teatrul Maghiar de Stat (2012).

In documentarea acestui articol am întâlnit, contrar așteptărilor mele inițiale, o multitudine de texte  apreciative la adresa creației Monei Marian. Chiar și cronicarii ostili au o rezervă și o distanță ușor de decriptat, concluzia lor fiind invariabilă și putând fi redusă la două epitete hilare în relație cu anvergura personalității Monei: spectacolul analizat e, cum altfel, dacă nu „dens și incomod”?! Precumpănitoare este totuși calitatea de excepție a dialogului pe care Mona Marian l-a provocat în jurul creației sale. De asemenea, recitirea notelor de regie, interviurilor, corespondenței ultimelor luni de viață cu radiografia detaliată a suferinței au însemnat o experiență răvășitoare, bulversantă, întrecută doar de bucuria de a o fi cunoscut, de privilegiul de a fi împărtășit experiența unui timp condensat și prolific, la fel ca personalitatea Monei Marian.

Daniela Vartic

Note:

• Cătălina Buzoianu, în emisiunea Artdelenisme, Alin Gelmarean, TVR Cluj, 2010.
• Ruxandra Cesereanu, „Cu Mona Chirilă despre „generația dintre scaune”, Steaua, 7/2000.
• Dana Cristescu, „Se rup zăgazurile”, Flacăra, nr. 15, aprilie 1987.
• Corina Șuteu, „Mona Chirilă – regizoarea spectacolului «Cartea cu jucării» după Tudor Arghezi”, Teatrul, nr. 11, 1987, p. 29.
• Ludmila Patlanjoglu, „Steaua lui Arlecchino”, România literară, (biblioteca-digitală.ro), 1988, p. 64.
• Roxana Croitoru, „Mona Marian și Teatrul de Păpuși”, Teatrul azi, nr. 4-5-6/ 2015, p. 61.
• Mircea Morariu, „O duminică la Teatrul de Păpuși „Puck” din Cluj Napoca”, Familia, decembrie 1995, p. 82.
• Sorin Crișan, „Regina Mamă de Manlio Santanelli”, Steaua, nr. 3, 1996, p. 58.
• Oana Cristea, „Regina Mamă de Manlio Santanelli”, Tribuna, nr. 12, 1996.
• Ion Vartic, „Clujul. Mic ghid de geografie culturală”, teatrulnationalcluj.ro
• Emisiunea „Clujul trăit”, de Ovidiu Pecican, NCN Cluj, iulie 2006
• Claudiu Groza, „Diavolul și mantaua”, în Avertisment, 25-31 octombrie 2000.
• Ion Mureșan, „Trei revoluții pe seară la Naționalul clujean”, în Evenimentul zilei, 25 februarie 2006.
• Florica Ichim, „Reformatorii priviți de la distanță”, România literară, nr. 4859, martie 2006.