Primele roluri le-a jucat ca student, pe mica scenă de la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, în 1962. Nu mai exista la vremea aceea decât o singură facultate de profil în România, cea de la Iași se desființase în 1953, iar concurența era acerbă. Petru Ciubotaru dăduse admitere în 1959, când, mi-a relatat într-o discuție purtată în urmă cu niște ani, în cursă se înscriseseră aproape 2000 de candidați pe numai 32 de locuri. Examenul dificil consta în șase probe vocaționale, eliminatorie fiecare, iar ultima era o lucrare scrisă, la limba și literatură română. Petru Ciubotaru a intrat la clasa lui Alexandru Finți, unul dintre cei mai buni profesori ai momentului. Viitorul actor era talentat, iubea teatrul, făcuse puțin box, cânta la trompetă, avea setul de abilități necesare care l-au făcut să încheie studiile universitare cu rezultate foarte bune. Scena profesionistă pe care a debutat a fost Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, unde a jucat mai întâi în Casa cu două intrări de Pedro Calderon de la Barca, în Calabazas[1]. Acolo și-a luat startul în meserie repetând cu regizori precum Lucian Giurchescu și Cornel Todea. Teatrul Tineretului era atunci, într-o perioadă istorică în care toții absolvenții primeau repartiție obligatorie în ordinea rezultatelor universitare, un loc de apostolat, pentru ca ulterior cei mai buni să se orienteze fie către București, fie către o scenă Națională. Cea din Iași a fost opțiunea lui Petru Ciubotaru, iar din 1964 a devenit angajat al Teatrului Național ″Vasile Alecsandri″, pe care nu l-a părăsit niciodată.
Pe ″cea mai veche scenă″ a țării a debutat În jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian, în rolul Jeff. A avut șansa multor colaborări de-a lungul a 45 de ani de carieră ieșeană, cu directori de scenă importanți precum Crin Teodorescu, Anca Ovanez-Doroșenco, Cătălina Buzoianu, Dragoș Galgoțiu, Dan Alecsandrescu, Vlad Massaci, Alexander Hausvater, Silviu Purcărete, Radu Afrim, Mihai Măniuțiu, Alexandru Dabija, Nicolae Scarlat etc. A întruchipat caractere foarte diverse, din toate registrele dramatice (inclusiv pe Ștefan cel Mare – Apus de Soare de Barbu Ștefănescu Delavrancea, Siward – Macbeth de William Shakespeare, Zaharia Trahanache – O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, Odiseu – Aici, la porţile beznei după Hecuba şi alte tragedii de Euripide, Vizitatorul – Vizitatorul de Eric Emmanuel Schmitt, Jacques Bunicul – Jacques sau supunerea. Viitorul e în ouă, de Eugène Ionesco, Sganarel – Căsătorie cu de-a sila de Molière, Actorul – Azilul de noapte de Maxim Gorki, Crăcănel – D’ale carnavalului de I.L. Caragiale etc). Ultimul a fost Publius, în Titus Andronicus de William Shakespeare[2]. A strălucit în cele de comedie, spre ele îl orientau calitățile native.
O statură fizică de înălțime mică, un timbru vocal înclinat spre acut bine controlat în variații tonale, o versatilitate a tehnicilor mimice și o agilitate corporală menținută de-a lungul anilor l-au făcut mai potrivit și l-au impus în ochii publicului ca un preferat al posturilor comice. Petru Ciubotaru a fost un actor de tip clasic, paradigmă în care principala formă de expresivitate e cuvântul rostit, asociat cu cântatul și dansul, ca accesorii care acompaniază verbul. A demonstrat că le stăpânește la un nivel de măiestrie în toate rolurile. Pentru orice actor ieșean canonic, una din adevăratele probe de încercare este o partitură extrem de legată de scena aceasta, generată de ea, Coana Chirița. În Chirița și ceilalți, Petru Ciubotaru a făcut-o primul după Miluță Gheorghiu, antologic pe linia deschisă de Matei Millo, care a lansat travestiul ca formulă de abordare a personajului. Așa cum l-a imaginat, de altfel, Vasile Alecsandri. Ideea de continuitate și de obligație teatrală făcea parte din cultura profesională a lui Petru Ciubotaru. Chirița și ceilalți[3] era o abordare originală, un recital interpretativ în care susținea „cânticelele” lui Alecsandri și o serie de roluri, începând cu Chirița, firește, continuând cu Paraponisitul, Clevetici – ultrademagogul, Sandu Napoilă – ultraretrogradul, Gură-Cască-om politic și Barbu Lăutaru. Trecea cu naturalețe dintr-o întruchipare în alta în acest scenariu de replică și armonii vocal-instrumentale, cu procedee interpretative care-i făceau prezența scenică vivantă, fluidă. Pe Miluță Gheorghiu îl cunoscuse, îl văzuse în spectacolul antologic care l-a transferat în istoria teatrului. Se pare că predecesorul chiar îi spusese lui Petru Ciubotaru că personajul i s-ar potrivi și lui foarte bine, încurajare pe care histrionul a înțeles-o ca pe o predare a ștafetei între generații.
Din lunga listă a tipologiilor interpretative, o altă postură scenică cu care Petru Ciubotaru s-a asortat este bufonul. Acest caracter complex, împletire subtilă de tragic și comic solicită armonizarea a două registre fundamental contrastante. L-a jucat în A douăsprezecea noapte de William Shakespeare[4], cu un firesc care îl decupa. Avea deliberat ceva din Charlie Chaplin în ipostaziere, o combinație în echilibru interpretativ. A jucat cu o precizie sedimentată în stagiunile de carieră îndelungată, cu o înțelepciune profesională care atrăgea atenția fără să fie stridentă și care stimula ansamblul la a cărui reușită contribuia. Pălărie, lavalieră, baston, o vestimentație teatralizată prin uzură voită, postura și mersul inconfundabil al lui Charlot, stilizate, un mix de grav și lejer existențial. Cu o reținere intenționată în planul intensității augmenta efectele afective. Într-un alt ton dramaturgic, în Gândirea de Leonid Andreev[5] ″spectacolul câștigă în ritm și nuanță prin distribuirea lui Petru Ciubotaru în rolul doctorului Ivan Petrovici, o altă imagine vie a nebuniei, dar a nebuniei hâtre, a măscăriciului serios, care, în doar câteva replici, își găsește cu ușurință locul în drama ce risca să revină lugubră.″[6] Comicul strunit potențează dramatismul.
O altă însușire esențială în artele colective care l-a caracterizat a fost integrarea creativă în echipă. Indiferent de întinderea partiturii, Petru Ciubotaru știa cum să individualizeze personajul fără disonanțe cu ceilalți. A fost Lumachi în Uriașii munților de Luigi Pirandello în spectacolul lui Silviu Purcărete, l-am văzut la repetiții cum edifica pe măsură ce textura spectacolului căpăta contururi. Era un partener de încredere atât pentru regizor, mai ales pentru unul precum Purcărete, care valorizează improvizația controlată în procesul creației, cât și pentru colegii de distribuție, pe care îi servea cu soluții integratoare, cu rezolvări de sprijin în avantajul întregului.
O prezență carismatică, un actor neliniștit care a explorat pe toate palierele activității teatrale, Petru Ciubotaru a fost tentat inclusiv să contribuie administrativ la bunul mers al așezământului patronat de bardul de la Mircești, ocupându-se de direcția artistică a acestuia în perioada 1993-1997.
Plin de energie, temperamental, dar blând în același timp, cu un sentiment asumat al riscului estetic specific marilor actori, Petru Ciubotaru a înscris peste 250 de vieți ficționale în fișa de creație. A atins o longevitate de o jumătate de secol în lumina caldă a reflectoarelor. A fost genul de artist al cărui nume pus pe afiș umplea sala, a cărui evoluție stârnea atașament emoțional și declanșa valuri de aplauze.
20 iulie 2022
Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.03.15
Bibliografie
[1] 1963, regia: Gheorghe Jora
[2] 2019, regia Charles Müller
[3] 2007, regia Ovidiu Lazăr
[4] 2003, trad. Mihnea Gheorghiu, regia, coregrafia și ilustrația muzicală Beatrice Rancea, decor Helmut Stürmer, costume Irina Schrotter
[5] 1998, trad. C.C. Buricea Mlinarcic, regia Vlad Massaci, scenografia Axenti Marfa
[6] Anca Maria Rusu, ″Rațiunea între alb și negru″, în ″Teatrul Azi″, nr 7-8-9-10/1998, p. 78
Roluri în teatru::
Filmografie:
Referințe în presă:
2020-
2019-
2015-
2014-
2013-
2010-
2009-
Acest sit utilizează cookie-uri pentru a-ți oferi cea mai bună experiență de navigare.
Află mai multe sau ajustează-ți setările.
Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.
Cookie-urile strict necesar trebuie să fie activate tot timpul, astfel îți putem salva preferințele pentru setările cookie-urilor.
Dacă dezactivezi aceste cookie-uri, nu vom putea să-ți salvăm preferințele. Aceasta înseamnă că de fiecare dată când vizitezi acest sit va trebui să activezi sau să dezactivezi cookie-urile din nou.
