Unul din cei mai importanți scenografi români contemporani, Teodor Th. Ciupe a fost timp de aproape şase decenii scenograful Teatrului Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, semnând peste o sută de decoruri. A optat pentru arta scenografică, oarecum târziu, abia în anul patru de studii, influențat fiind în alegerea făcută de numeroasele lecturile de specialitate la care a avut acces, dar și de o anume înclinație „de a construi o formă sau un obiect mai deosebit pe care să-l finisez singur (…) La Institut, ca să-mi autentific opțiunea, pictam de obicei decoruri pentru o scenă imaginară, ideală. La fel desenam schițe de costume pe care le gândeam pe un canon de opt capete și jumătate, încât aveau ceva din înfățișarea personajelor lui Modigliani.”[1]
În anul 1958, T. Th. Ciupe va absolvi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia scenografie. În același an va fi angajat la Teatrul Naţional „Lucian Blaga”, Cluj-Napoca unde „în căutarea bucuriei”[2] își va începe activitatea – după cum mărturisește – „pictând cortina de metal care separă scena de sala de spectacol”. Toamna, după deschiderea stagiunii se va produce adevăratul debut, lucrând alături de Victor Ion Popa.
Parcursul său artistic a fost marcat de întâlniri esențiale, legate fie de oameni, fie de locuri și spații teatrale, care i-au influențat, modelat și transformat opțiunile estetice. Pentru că spre deosebire de alte arte teatrul nu poate exista în afara unei comunități, chiar și restrânse, așa cum este echipa de creație (reunită în acest efort comun atât de scopuri, cât și de responsabilități), Ciupe își alege cu grijă „familia artistică”. Întâlnirile care i-au marcat pe termen lung destinul artistic au fost cele cu regizorii Victor Ion Popa, Aureliu Manea, Mihai Măniuțiu și Tompa Gábor, alături de care și-a „distilat” concepția despre teatru. A colaborat cu mari personalități ai scenei românești, aflate la început de drum sau în plină afirmare: Cornel Todea – Secunda 58 (1958), Poveste din Irkutsk (1960), Febre (1962); György Harag – Familia Toth (1979), Se caută un vinovat (1964); Alexandru Tatos – Pasărea Shakespeare (1974); Aureliu Manea – Mincinosul (1966), Marginea vie a umbrei (1969), Căsătoria (1974), O noapte furtunoasă (1975), D-ale carnavalului (1978), Visul unei nopți de iarnă (1981); Mircea Marin – Woyzeck (1976), Despot Vodă (1976), Maria și copiii ei (1977); Alexandru Dabija – Cum vă place (1979), Ifigenia (1986); Tompa Gábor – Nevinovatul (1984), Hamlet (1987), O noapte furtunoasă (1988), Guvernatorul lui Caligula (1990), Cum vă place (1991), Neînțelegerea (1993), Woyzeck (1995), Hamlet (1997), O scrisoare pierdută (2005); Vlad Mugur – Evantaiul doamnei Windermere (1970), Un vis din noaptea miezului de vară (1970), Scaunele (1996); Sanda Manu – Bolnavul închipuit (2002); Mihai Măniuţiu – Emigranții (1978), Omul cu mârțoaga (1985), Îmblânzirea scorpiei (1986), Arden din Kent (1987), Bolnavul închipuit (2002), Julieta (2005); Mona Chirilă – Nuntă însângerată (2001), Nopți din cele o mie și una (2002), Piaţeta (2005); Paolo Magelli – Astă seară se joacă fără piesă (1969), Mătrăguna (1970), László Bocsárdi – Câinele grădinarului (1995); Radu Afrim – Mansardă la Paris cu vedere spre moarte (2004).
Ajuns scenograf va crea la Cluj-Napoca, alături de scenograful Mircea Matcaboji, unul dintre nucleele artei scenografice contemporane, așa cum, de altfel, se întâmpla și la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, prin contribuția celor trei corifei ai spațiului: Bortnovski, Ciulei, Jitianu. „Noi avem foarte mulți scenografi talentați și participările noastre la expozițiile internaționale de scenografie nu au rămas fără ecou (…) urmăresc cu mult interes realizările lui Dan Jitianu ca și cele ale colegilor mei Vasile Rotaru, Ion Popescu-Udriște, Viorel Penișoară-Stegaru, Mihai Mădescu și alții.”[3] – remarca T.Th. Ciupe. Prin activitatea susținută atât la Cluj, cât și în țară, contribuie în mod autentic și profund la evoluția mișcării teatrale din România, prin impunerea unui stil propriu, bazat pe un set de convenții și soluții plastice cu un puternic impact vizual, dar și o nouă „lectură” a spațiului, care-l individualizează. Cu toate acestea, e dificil, să prezinţi caracteristicile dominante stilului unui artist a cărui operă a traversat șase decenii, supraviețuind nenumăratelor curente, maniere artistice, tendințe, mode, dar și-a păstrat nealterată direcția, valoarea, stilul sau „matricea stilistică”.
Jacques Copeau credea că schimbarea de decor destabilizează textul dramatic, în timp ce o „arhitectură scenică dată atrage”[4], impune şi declanșează apariția unei anumite concepții și tensiuni dramatice şi unui anumit stil de punere în formă. Scenografiile lui T.Th Ciupe umăresc spargerea limitelor impuse de arhitectura spațiului cutiei à l’italienne, ale cărei energii încearcă să le (re)activeze de fiecare dată, dar întotdeauna diferit, folosindu-se de mijloacele proprii scenografiei „clasice” (arhitectură, pictura, ecleraj etc.), dar interpretate printr-o optică contemporană. Astfel, fiecare nouă provocare venită din partea scenei scenograful o tratează cu o largă disponibilitate creatoare.
„Fiecare spectacol pentru care ai realizat spațiul scenic înseamnă un anumit prag al dezvoltării tale, este o confruntare cu tine însuți când ai senzația că vei da de straturi dure prin care nu mai poți răzbate.”
Și, chiar dacă nu există formule care să-i constrângă în vreun fel limitele creativității, există, totuși, o serie „bariere”, de praguri autoimpuse, care țin mai degrabă de principiile și valorile pe care le respectă. Tocmai de aceea se va delimita de tendința postmodernă a teatrului contemporan, de inserarea elementelor multimedia în datul scenic, considerând că o astfel de intruziune, alterează profund „limbajul” teatrului, și, implicit, specificitatea.
În cazul lui T.Th Ciupe, traseul de la cuvânt la imagine este unul complex, cu o dinamică aparte, presărat cu mici „refugii” în bibliotecă, necesare planificării și documentării riguroase asupra textului și epocii, „forajul”, cum îl numește Ciupe. „Nu există nicio rețetă și nici un sistem. La primii pași ai senzația că ești „zidit”, ai în memorie imagini care se suprapun pe aceeași temă. Căutările. Nu trebuie să pornească niciodată de la formă.” O altă „haltă” pe acest drum al „înscenării” este cea a realizării și probării schițelor atent detaliate, prin intermediul machetei, urmată de stabilirea oportunității alegerii unui anume spațiu, concret. „Mi s-a întâmplat când lucram cu Harag la spectacolul cu piesa «Familia Toth» să descopăr spațiul scenic târziu, pe parcursul repetițiilor la care asistam și unde contribuiam cu un soi de fotograme pe care apoi le-am potrivit într-un spațiu în care fiecare fotogramă apărea și «juca» când trebuia.” Traseul continuă cu fixarea atmosferei generale, prin stabilirea „valorației” elementelor compoziției scenice cu ajutorul luminii, scopul final fiind „să ajungi la un spațiu unic (unic, dar mereu altul).”
Întrebat fiind, în ce măsură pictura, grafica, sculptura și arhitectura îi influențează gândirea, dictându-i opțiunea scenografică, T.Th. Ciupe răspunde:
„Cred că toate sunt determinante. Pe lângă literatură și muzică, toate celelalte arte, inclusiv filmul. Fără cultură plastică, fără informație vastă în ceea ce privește literatura și chiar muzica, scenografia rămâne, într-adevăr, o rudă săracă și astfel câmpul de investigație al scenografului se reduce la un perimetru mereu același. Se ivește deseori necesitatea de a gândi, să zicem, arhitectural un spațiul sau sculptural (…) Sigur că majoritatea spectatorilor nu percep «tehnica», dar, de exemplu, un acord cromatic în tonuri gri-rece poate fi util pentru a dramatiza o situație.”
Desigur, după cum remarca și T.Th. Ciupe, „teatrul nu e imagine, dar un scenograf nu-l poate gândi decât în imagini”, arta scenografică fiind codependentă de evoluțiile petrecute în arte vizuale, dar și de reformele artei regiei. „Uneori o imagine inspirată poate declanșa un spectacol (…)„Toată «pregătirea de artilerie» pe care am făcut-o pentru Hamlet, a fost, de fapt, o încercare de a ne cunoaște reciproc (…) idea de a face spectacolul împreună mi se părea greu de suportat, în sensul că prea mare era răspunderea și destul de sumară zestrea mea shakespereană.”[5]
Dovadă a interesului său constant privind modernizare discursului scenic, urmând îndeaproape exemplul și îndemnul colegului său de breaslă, scenograful elvețian Teo Otto, care afirma cu aplomb că scenografii sunt chemați să facă regie, el însuși aflându-se în această postură duală, de scenograf și regizor, încurajat în acest demers și de succesul lui Liviu Ciulei, în 1980 T.Th. Ciupe intră pe teritoriul lin, alteori bolovănos al regiei, montând City sugar/Cum se numeau cei patru Beatles? după un text scris de Stephen Poljakoff, iar mai apoi, Farsa jupânului Pathelin, la Teatrul de Stat din Turda. „Liviu Ciulei a demonstrat de nenumărate ori cât de armonios se sudează decorul lui pe aceeași concepție regizorală”, a spus el. Ca scenograf, admite că emoția premierei se încheie după prima repetiție tehnică. În cazul binomului scenograf-regizor, adevăratul beneficiar al bucuriei premierei rămâne, în cele din urmă, regizorul. „el poate schimba totul sau aproape totul până în acel moment.” „La premiera – se confesează Ciupe – cred că avem un puls cu două sute de bătăi pe minut. Mi-am privit opera din spatele scenei prin gaura unei perdele negre.”
Pe scenă a fost prezent și în postura de laureat a numeroase premii și distincții. În 1979 a primit premiul ATM pentru decorul la spectacolele Familia Toth (1979), în regia: Harag György și Cum vă place (1979), în regia lui Alexandru Dabija. În 1986, la Oradea este laureat al „Festivalului de Dramaturgie Originală”, unde obține premiul pentru scenografie cu spectacolul Anunţ la mica publicitate (1986), în regia lui Mihai Măniuţiu.
Ca tip de vizualitate, scenografia se circumscrie esteticii minimaliste, folosind „culori contrastante, panouri cu conturul și cromatice nete, cu minimum de recuzită, cu excepția unui obiect central cu funcții bizare – pat înclinat și aparat de gimnastică (vorbind despre tabieturile sportive ale unui solitar sau despre crucificarea unui damnat?) – și a unui «ascensor» lateral, ce aduce la suprafață din subsolul scenei, pe vizitatorii profesorului. În această ambianță scenografică, ce seduce prin simplitate și eficiență, spectacolul se desfășoară cu o distincție elaborată, fiind stilizat până la hieratism.”[6]
În 1990 obține premiul Uniunii Artiştilor Plastici, iar în 1996, critica de specialitate îi acordă premiul pentru scenografia spectacolului Hamlet (1997), montat de Gábor Tompa, la naționalul craiovean. Doi ani mai târziu, obţine premiul UNITER pentru întreaga activitate.
T.Th. Ciupe rămâne unul dintre puținii scenografi de teatru, în sensul cel mai fidel și, totodată, complet pe care îl exprimă și definește noţiunea. Scenografia sa se remarcă prin inventivitate debordantă și o vizualitate pregnantă. Multitudinea soluțiilor scenografice operate de T.Th Ciupe surprinde prin modernitate mijloacelor plastice puse în slujba funcționalității, concretizate prin soluţii clare, corerente, dar expresive, cu un puternic impact vizual.
Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.02.30
Bibliografie:
Note
[1]Domițian Cesereanu, De la tabla ondulată la metafora Hamlet, interviu publicat în Spectacol, almanah al Revistei Tribuna, aprilie 1988.
[2] Trimitere la titlul spectacolului de debut „În căutarea bucuriei” de Victor Rozov, montat de Victor Ion Popa, la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca.
[3] Domițian Cesereanu, De la tabla ondulată la metafora Hamlet, interviu publicat în Spectacol, almanah al Revistei Tribuna, aprilie 1988.
[4] Rudlin John, Norman H. Paul, Copeau: Texts on Theatre, London: Routledge, 1990, p.88
[5] Domițian Cesereanu, De la tabla ondulată la metafora Hamlet, interviu publicat în Spectacol, almanah al Revistei Tribuna, aprilie 1988.
[6] Mircea Ghițulescu, Anunț la mica publicitate, în Teatrul, nr. 7-8 (anul XXXI), iulie-august 1986, pp.80-81.
Alte referințe în presă:
Scenografie de teatru:
A treia țeapă, de Marin Sorescu – regia lui Mircea Marin. Teatrul Naţional “Lucian Blaga”, Cluj-Napoca, 28.12.1978:
Arden din Kent – Măniuțiu – 1987:
Burghezul gentilom, de Jean-Baptiste Molière – regia Mihai Măniuțiu. Teatrul Naţional “Lucian Blaga”, Cluj-Napoca, 25.02.1988:
Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, de Matei Vișniec – regia Radu Afrim. Teatrul Naţional Cluj-Napoca, 25.09.2004:
Pasărea Shakespeare – Alexandru Tatos – 1974:
Revizorul – Adrian Lupu – 1999:
Revizorul, de N. V. Gogol – regia Monei Marian. Teatrul Naţional Cluj-Napoca, 04.05.2010:
Travestiuri, de Tom Stoppard – regia Monei Chirilă (Marian). Teatrul Naţional Cluj-Napoca, 18.02.2006:
Tulburarea apelor – Măniuțiu – 1992:
Woyzeck, de Georg Büchner – regia lui Mircea Marin. Teatrul Naţional “Lucian Blaga”, Cluj-Napoca, 28.12.1976:
Oiateta Teatrul Maghiar Cluj – Mona Chirilă -2005 01:
Cronici care tratează opera personalității:
Link-uri către alte pagini de prezentare a personalității (site personal etc.):
Acest sit utilizează cookie-uri pentru a-ți oferi cea mai bună experiență de navigare.
Află mai multe sau ajustează-ți setările.
Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.
Cookie-urile strict necesar trebuie să fie activate tot timpul, astfel îți putem salva preferințele pentru setările cookie-urilor.
Dacă dezactivezi aceste cookie-uri, nu vom putea să-ți salvăm preferințele. Aceasta înseamnă că de fiecare dată când vizitezi acest sit va trebui să activezi sau să dezactivezi cookie-urile din nou.
