Regizor, pedagog, teoretician, actor și director de teatru, Ion Cojar este una dintre cele mai complexe personalități ale teatrului românesc din toate timpurile. Activitatea sa prodigioasă acoperă întreg spectrul artei teatrale, de la regia a peste o sută de spectacole de dramă, tragedie, comedie, teatru pentru copii și tineret, operă și operetă, până la directoratul Teatrului Mic și al Teatrul Național din București precum și crearea unei metode de actorie, izvorâtă dintr-o gândire profund originală asupra artei actorului.
Unicitatea personalității lui stă în faptul că a abordat în egală măsură și cu egal succes toate cele trei laturi ale artei sale: cea practică, cea teoretică și cea pedagogică. Lucru rar, pe care foarte puține personalități ale teatrului mondial au reușit să îl facă. Ele s-au întrepătruns și influențat una pe cealaltă de-a lungul întregii sale vieți, aspect ce a devenit evident pentru întreaga breaslă teatrală, care îl numea „Regizorul-pedagog”, „Pedagogul-regizor”, „Profesorul”.
Ion (Iani) Cojar (Koszar) se naște la 9 ianuarie 1931, în comuna Recaș din județul Timiș. Își face studiile liceale la Timișoara (1941 – 1950), la Liceul Piarist și Liceul clasic mixt, unde practică diverse sporturi (atletism, gimnastică, lupte greco-romane, sky, canotaj), iar în timpul vacanței participă la reprezentații sătești.[1] După absolvirea liceului se îndreaptă către Conservatorul din Timișoara, cu intenția de a se face actor, însă regizorul Aurel Maican, venit de la București pentru a conduce concursul de admitere, impresionat de erudiția tânărului candidat îl sfătuiește să dea la regie, la București. Trece cu succes probele de admitere la regie de teatru, după ce cu o lună înainte picase examenul de admitere la regie de film.
Pe parcursul celor cinci ani de studiu (1950 – 1955) îi are profesori pe Aurel Maican (în anul I), Mihai Raicu și Nicolae Dinescu (anul II), Moni Ghelerter (anul II și III) și Ion Șahighian (anul IV și V)[2]. Calitățile sale pedagogice l-au recomandat chiar din timpul școlii pentru una din meseriile pe care le va practica până la finalul vieții – profesoratul. Impresionată de analiza repetițiilor pe care studentul la regie și tânărul asistent al lui Moni Ghelerter le face la spectacolul de la Teatrul Național din București Cei din Dangaard (1953) de Andersen Nexö, în care deținea rolul principal, marea actriță Aura Buzescu îl invită ca preparator la clasa sa de actorie de la Institut. Acesta este începutul unei cariere neîntrerupte de pedagog, care va dura peste cinci decenii. Într-un interviu, Cojar mărturisește că în cazul său, destinul său ca pedagog de teatru poartă numele Aura Buzescu[3]. Interesant cursul pe care îl ia destinul acestui „om de teatru întreg” și nu total, cum se auto-definește într-un interviu acordat lui Amza Săceanu[4]. Va ajunge până la urmă, la maturitate, să joace atât în teatru, cât și în film. Criticii comentează pozitiv performanțele sale actoricești din filme precum Mere roșii în regia lui Alexandru Tatos (1976) unde este distribuit în rolul directorul spitalului, dr. Mitroi, Iarba verde de acasă (1977), în regia lui Stere Gulea, sau cele de pe scenă, precum rolul călugărului Jorge din spectacolul Numele trandafirului (1996), în regia lui Grigore Gonța, la TNB.
În paralel cu activitatea didactică își începe și activitatea de regizor profesionist, mai întâi ca asistent de regie la Teatrul Tineretului din capitală (1953-1954) și mai apoi ca regizor la Teatrul Național din București (1955-1961). În 1962 obține o bursă la Academia de Muzică și Interpretare, seminarul „Max Reinhardt” din Viena. În anul 1959, se căsătorește cu actrița Raluca Zamfirescu, fiica scriitorului, dramaturgului și omului de teatru George Mihail Zamfirescu.
Creația sa regizorală poate fi împărțită formal în mai multe capitole, în funcțiile de colectivul teatral în care și-a desfășurat activitatea regizorală sau pe care l-a condus ca director de teatru: Teatrul Național din București (TNB), Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Teatrul pentru Copii și Tineret din București, Teatrul Ion Creangă, Teatrul Mic, pe care l-a condus în perioada 1969 – 1972, Teatrul de Comedie, Teatrul Nottara, Teatrul Bulandra, Teatrul de Stat din Oradea. Naționalul bucureștean va rămâne, însă, o constantă în viața sa, de la începuturile carierei sale regizorale în 1955, până la directoratul din perioada 1997 – 2001 și ultima piesă pusă în scenă, Idolul și Ion Anapoda de G.M. Zamfirescu, în anul 2006. Chiar și atunci când este angajat în alte teatre, Ion Cojar revine periodic pe scenele TNB-ului.
Regizorul Ion Cojar și crezul său artistic / Poetica regizorală
Impresionanta sa carieră artistică întinsă pe parcursul a patru decenii numără peste o sută de piese de teatru, multe dintre ele primind premii în cadrul concursurilor și festivalurilor. A abordat toate speciile dramatice, de la tragedia greacă, drama realist psihologică, comedie, drama de idei, la teatrul de copii și musical.
Studentul-regizor Ion Cojar își face debutul pe scena Ateneului Român, cu tragedia Antigona (1954), pe care a realizat-o cu studenții clasei prof. Irina Răchițeanu-Șirianu, având-o pe Simona Bondoc în rolul titular. „Cine a văzut în 1954 examenul de absolvire al studentului-regizor Ion Cojar, cu Antigona lui Sofocle, nu l-a putut uita până azi,” spune Radu Beligan în cuvântul înainte la volumul O poetică a artei actorului.”[5] Spectacolul a fost notat cu nota maximă de către comisia de examen, iar pe prima pagină a ziarului Scînteia apărea o știre despre spectacolele studenților Institutului de Teatru „I. L. Caragiale“ din Bucureşti, care îl menționa pe Ion Cojar, regizorul Antigonei, ca „bursier republican, student al Facultăţii de regie, clasa prof. I. Şahighian.”[6] Absolvă cursurile de regie de teatru cu spectacolul de diplomă Tragedia optimistă, de Vsevolod Vișinevski, în 1955, „una din cele mai viguroase, patetice și emoționante producții ale Institutului de teatru.”[7], cum spune Elisabeta Munteanu. Spectacolul prilejuiește fiecăruia dintre studenții actori – Gheorghe Cozorici, Victor Rebengiuc, Draga Olteanu-Matei, George Constantin, Dumitru Rucăreanu, Constantin Rauțchi – partituri scenice care le pun în valoare calitățile actoricești. Creația lui George Constantin în rolul Ofițerului este „impresionantă”, Constantin Rauțchi face un rol de compoziție excelent, iar Draga Olteanu în rolul Femeii Comisar se dovedește o actriță „de un firesc neobișnuit, cu accente grave, cu explozii de vitalitate, de o forță rar întâlnită.”[8]
Chiar de la începutul perioada de ucenicie (după cum o numește el însuși) la TNB. are șansa de a-i fi asistent de regie lui Sică Alexandrescu timp de șase ani. Spectacolele la care semnează singur regia atrag imediat atenția publicului și a criticii teatrale. În 1959, tânărul regizor are curajul să distribuie în Cei din urmă, de Maxim Gorki pe toți monștrii sacri ai scenei de atunci: G. Storin, Ion Manolescu, Aura Buzescu, Maria Filotti, Mihai Popescu, Mihai Popescu, George Ciprian, Al. Giugaru, Sonia Cluceru, Radu Beligan, Marcel Anghelescu, Grigore-Vasiliu Birlic.
Un „profesionist cu evoluție lentă, personalitate dotată, dar cu cristalizare dificilă,”[9] după cum îl caracterizează unul dintre cei mai de temuți cronicari dramatici ai vremii, Radu Popescu, Ion Cojar câștigă aprecierea unanimă a criticii de teatru ai momentului cu Nora, de H. Ibsen (1963), pe aceeași scenă a Naționalului. Același Radu Popescu apreciază spectacolul ca „o realizare remarcabilă, demnă de toată lauda”, reușind să surprindă cele două trăsături definitorii ale stilisticii sale regizorale – „minuțioasa analiză psihologică a personajelor” și materializarea atmosferei „meschine a casei cu păpuși.” În rolul titular, Marcela Rusu este o Nora lucidă, „un exponent mai cerebral, mai perseverent al răzvrătirii ibseniene”, stil care, după cum remarcă criticul Manase Radnev, „a convenit perfect stilului de interpretare al actriței.”[10]
Deși debutul său regizoral cu piese din tragedia greacă și clasicii ruși anunța o opțiune pentru registrul grav al dramaturgiei universale, teatrul de copii, descoperit din întâmplare, îi va prilejui unele dintre cele mai mari creații scenice. Întâlnirea cu trupa de actori tineri ai Teatrul tineretului din Piatra Neamț, printre care se numărau la acel moment Carmen Galin, Ileana Stana-Ionescu, Ștefan Radoff, Constantin Cojocaru, Ion Fiscuteanu, Virgil Ogășanu, Alexandru Lazăr, Dionisie Vitcu, și cu textele lui Alecu Popovici dedicate spectatorilor tineri de teatru, declanșează un nou tip de creativitatea regizorală, care explodează în forță. În spectacolele realizate cu această trupă de actori tineri, plini de energie și vitalitate, regizorul Ion Cojar își afirmă o libertate de creație nouă, orientată în direcția expresivității scenice, a utilizării mijloacelor diverse în construcția unei imagini scenice de altă factură decât cea născută din explorarea proceselor psihice. Atracția sa către lumea copilăriei este „ca o ieșire din labirintul complicat al maturității, către candoarea luminoasă și vioaie către după care jinduiesc,” mărturisește Cojar într-un interviu.[11] Ea „vine din nevoia regăsirii unei geografii lăuntrice, a izvoarelor tuturor apelor ce ne străbat ..”, adaugă el.
De spectacolul Afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu’ de A. Popovici (1966), la teatrul din Piatra-Neamț se leagă unul dintre succesele cele mai răsunătoare ale regizorului Ion Cojar – un succes național care devine internațional, odată cu turneele din anii următori la Festivalul Mondial al Teatrelor pentru Copii și Munchen (1967), unde este câștigă premiul pentru „Cel mai bun spectacol” din cadrul Săptămânii internaționale a teatrului pentru tineret, urmat de turneul de la Bienala de la Veneția (1968).
Spectacolul îmbină elemente de circ, reprezentații de bâlci, teatru de păpuși, pantomimă, cântec și dans, dovedind capacitatea regizorului de a stăpâni cu siguranță și măiestrie mijloace de expresie foarte diverse. Originalitatea și creativitatea gândirii sale artistice transpare în decizia de a acoperi capetele actorilor cu măști expresive uriașe, „care introduc spectatorul într-o lume neobișnuită ca proporții și dimensiuni în care, de altfel, se desfășoară întâmplări neobișnuite”, după cum observă criticul de teatru Florica Ichim.[12] Personajele devin astfel păpuși gigantice vii, care intră într-un dialog firesc cu spectatorii-copii din sală, printre care se amestecă: „urmăririle începute pe scenă se prelungesc în sală, printre scaune, copiază, bat tactul, etc.”[13] Actorii tineri și foarte tineri din distribuție „dovedesc, pe lângă antrenament fizic, un admirabil simț al colectivului și sunt animați de o considerabilă poftă de joc.”[14], notează cronicarul Ilie Rusu. Abilitatea de a orchestra toate elementele unui spectacol – text, muzică, decor, costume, lumini – într-un tot unitar și capacitatea de a armonizarea partiturile actoricești într-un joc de ansamblu care permite evidențierea fiecărei individualități artistice, sunt trăsături esențiale ale stilului său regizoral, ce se conturează chiar de la început.
„O montare pur și simplu fantastică”, remarcă cronicarul german Karl Ude în cotidianul Freizinger Tagblatt[15], iar Wolfganf Drews de la Der Tagesspiegel din Berlin anunță:
„Românii au vrăjit pur și simplu cu imaginația lor mimică și gestică, cu dinamica lor spirituală și gimnastică, cu grația naivă și dezinvoltura plină de temperament.”[16]
Cronicarul Dietmar Schmidt de la Die Welt face o radiografie scurtă, dar foarte precisă, a meșteșugului tânărului regizor:
„Cojar a demonstrat care este aspectul important în acest gen: mișcare, tempo, efecte surprinzătoare și contact cu publicul.”[17]
Cu spectacolul de factură populară Snoave cu măști, pus în scenă la Teatrul Ion Creangă din București în 1974 și reluat în același an la Teatrul Municipal din Ploiești, profilul internațional al regizorului Ion Cojar depășește granițele Europei. Spectacolul dedicat tinerilor spectatori devine foarte rapid un succes internațional printr-o serie de turnee care încep în anul 1970 la Bienala de la Veneția și la Sarajevo, apoi în 1972 la Montreal, urmat de New York și Albany, cu ocazia celui de-al IV-lea Congres al ASSITEJ (Asociaţia Internaţională a Teatrelor pentru Copii şi Tineret). În 1973 spectacolul ajunge la Paris, pentru ca periplul său pe mapamond să culmineze în anul 1977 cu un turneu de trei luni în Japonia, cu trupa Teatrului din Ploiești, de data aceasta, unde s-a jucat în 54 de orașe! Regizorul exploatează filonul folcloric al scenariului scris de Ion Lucian și Virgil Puicea, folosind costume, cântece și dansuri populare din fiecare regiune a țării, într-un decor simplu, cu pânze și panouri pictate. Și, desigur, măști – realizate de Bob Călinescu – pentru a simboliza viciile și defectele personajelor pe care Păcală le trage pe sfoară.
Cronicile vorbesc despre un succes atât de public, cât și de critică, oriunde se joacă. „Spectacol înălțător al românilor la ASSITEJ” titrează cotidianul La Presse din Montreal, subliniind faptul că spectacolul „a vrăjit pe spectator nu numai prin simplitate dar mai ales prin vivacitatea sa, o exuberanță profesională și o perfecțiune rar întâlnită.”[18] The Globe and Mail din Toronto vorbește despre o „Explozie de farmec românesc.”
Universalitatea limbajului scenic creat de Ion Cojar, înțeles și acceptat de copiii din culturi diferite, se bazează pe un simț profund al teatralității – „acceptarea nedisimulată a convenției teatrale, recuzita minimă și funcțională, jocul interpreților, epurat în general de trucuri, de mijloace șarjate” [19]-, după cum remarcă Ludmilei Patlanjoglu în cronica scrisă cu ocazia reluării spectacolului la Teatrul Ion Creangă în 1981.
Inteligența viziunii regizorale, mai precis modul în care Ion Cojar folosește măștile, este observată de cronicarul american de la Saturday Review Magazine:
„Românii au creat scene acționând niște discuri (panouri) uriașe, pe care erau pictați copaci sau exterioare. Întoarse pe partea cealaltă, ele s-au dovedit a fi măști ale viciilor pe care Păcală le combătea … Niciodată pînă acum nu am văzut măști folosite în acest mod – mai întîi mari, pentru a caricaturiza o noțiune abstractă, apoi reduse, pentru a o aduce la scara umanității și în cele din urmă, în mărime naturală, pentru a exprima personificarea ei, într-un personaj.”[20]
Cojar inițiază astfel spectatorii-copii în esența mecanismului teatral, un joc între concret și abstract, invizibilul făcut vizibil, contând pe generozitatea publicului format din copii, de a îngădui metaforei să existe pe scenă. Teatrul este pedagogie, în definitiv. Iar regizorul-artist Ion Cojar știe acest lucru.
Activitatea sa în domeniul teatrului pentru copii și tineret împletește toate laturile personalității sale (ca, de altfel, în orice alt capitol al carierei sale) : artistul, teoreticianul, educatorul și nu în ultimul rând, organizatorul, managerul, omul de teatru care se implică activ în viața teatrală, atent la realitate, la nevoile spectatorului, la rolul pe care teatrul îl joacă în societatea momentului. Între 1966-1972 devine preşedintele Centrului Român al A.S.S.I.T.E.J. și membru al Comitetului Executiv şi al celui Director, Trezorier al Asociaţiei Internaţionale, expunându-și la nivel internațional ideile și viziunea despre teatrul dedicat tinerilor.
La mijlocul anilor 1970, analizându-și propria creația regizorală, o împarte în două perioade. Cea de început, marcată de o „reacție împotriva limitărilor estetice de atunci, împotriva diletantismului și snobismului”, în care a acordat mai puțină atenție replicilor textului pentru a se concentra pe „scopul gestului și tensiunea actului.”[21] A doua, o numește etapa de maturitate, în care „încep să conteze faptele, esența, sensul lor, nu aspectul exterior.”[22]
Din prima etapă, a revoluțiilor în teatru, face parte și succesul înregistrat cu piesa Nu sunt turnul Eiffel (1965), la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, pentru care se luptă să o impună în repertoriul teatrului. Piesa marchează debutul dramaturgic al cronicarei Ecaterinei Oproiu. „Farmecul spectacolului i-a deschis o carieră memorabilă piesei și autoarei, iar celor doi tineri actori (Virgil Ogășanu și Eugenia Dragomirescu) drum de consacrare la râvnitele scene din capitală, Naționalul și Bulandra,” scrie Constantin Paraschivescu.[23]
Poetica regizorală a lui Ion Cojar este rezultatul direct al ideilor filosofice despre teatru pe care le pune în practică referitoare la mecanismele psihologice ale creației actoricești, la raportul regizorului cu textul, dar mai ales la rolul pe care regizorul de teatru îl are în facerea unui spectacol.
Adeptul muncii de atelier cu actorul și nu al regiei de tip despotic,[24] Ion Cojar explică, într-un interviu din 1974, baza mecanismului său de creație regizorală:
„eu sînt interesat să exploatez la maximum potenţialul artistic al creaţiei actorului, să-l urmăresc, să-l conduc «la cald», să formez climatul pentru ca natura creativă a interpretului să intre în starea cea mai activă. Asemenea regie interioară m-a atras întotdeauna.”[25]
Orice regizor este, chiar dacă nu își asumă conștient acest lucru, și un pedagog în relația cu actorii săi. Pentru Ion Cojar, însă, acest lucru este conștientizat și asumat de la început. Un crez profesional care devine și marca sa regizorală.
Andrei Strihan remarcă în cronica sa la spectacolul Camera de alături, (1970) de Paul Everac la TNB faptul că „buna direcție de scenă a lui Ion Cojar”, exprimată prin „conturarea mai complexă a personajelor şi individualizarea lor pregnantă, precum și prin alegerea unei echipe de elită, au creat posibilitatea unor realizări actoriceşti remarcabile,” [26] pentru Valeria Seciu, Ion Lucian și Ion Marinescu.
La început este textul, spune Cojar. Spiritul textului este cel care „dictează semnele teatrale prin care se exprimă”, și nu căutarea sterilă a unui „limbaj pentru a epata”. „Mă disociez de avalanşa de diletantism şi de inundaţia formelor degradate, aproximative, care ameninţă teatrul”, declară regizorul.[27] Pentru a descoperi temele profunde ale unei piese, Ion Cojar se întoarce către critica de specialitate, pe care o trece prin filtrul gândirii sale regizorale, pe care are întotdeauna capacitatea de a o exprima și conceptual. Pentru spectacolul Conu Leonida față cu reacțiunea, prezentat împreună cu Năpasta ca parte dintr-un coupé caragialian pe care îl semnează la Teatrul Național din București (1974), Ion Cojar extrage conceptul regizoral din relația dintre Leonida și Efimița (interpretați de Dem Rădulescu și Raluca Zamfirescu), mai precis din „felul în care se stabileşte legătura dintre doi oameni cu încărcături umane complet diferite.”[28]
Revenirea sa la Teatrul Național din București, după directoratul de la Teatrul Mic (1969 – 1972), poate fi asimilată cu o a doua etapă de creație în lunga sa carieră artistică. În 1979 pune în scenă Însemnările unui necunoscut, dramatizare proprie după Dostoievski, o întreprindere dificilă pe care o duce la capăt cu succes. „O dramatizare remarcabilă,” care reduce „mulțimea copleșitoare a personajelor” la douăzeci, „potențează motivele-cheie dostoievskiene, păstrând atmosfera și tipologia dostoievskiană”, observă criticul Natalia Stancu[29]. Pentru Virgil Munteanu, dramatizarea „excelentă”, care reușește să elimine „prisosul epic fără a sărăci conținutul”, este produsul unui „om de cultură cu spirit fin și pătrunzător, un condeier înzestrat …”[30]
Anul 1980 aduce două dintre spectacolele cele mai cunoscute legate de numele său – Idolul și Ion Anapoda, de G.M. Zamfirescu și Hagi-Tudose, B. Ștefănescu-Delavrancea, cu Constantin Rauțchi în rolul titular. Într-un dialog cu Amza Săceanu, artistul Ion Cojar subliniază faptul că personajul central al piesei nu este „scos din anonimat doar pentru pitorescul unei trăsături de caracter”, avariția. Autorul furnizează în text „informațiile concrete” și „antecedente și manifestări comportamentale” care dezvăluie „mecanismele gândirii și sistemul filozofic original” al Hagiului.[31] Unicitatea acestei propuneri regizorale vine dintr-o analiză psihologică profundă, în care „viciul avariției este slujit de atâta virtute, încât negația se transformă sub ochii noștri în contrariul ei,” spune Săceanu.[32] Modernitatea personajului construit de cuplul Cojar-Rauțchi și reacțiile publicului din seara premierei îl fac pe cronicarul Radu Popescu să-i profețească „un succes solid, îndelungat.”[33] Ceea ce s-a și întâmplat.
În ceea ce privește preferințele sale pentru un anumit tip de dramaturgie, Ion Cojar nu poate fi categorisit. Cu toate acestea, dramaturgia rusă de factură realist psihologică îi oferă materialul și substanța de lucru care îi alimentează cel mai bine investigațiile în natura paradoxală a psihicului uman. Vassa Jeleznova de Maxim Gorki, spectacolul pe care îl pune în scenă la TNB în 1989 a rămas în memoria colectivă a spectatorilor prin partiturile actoricești ale Florinei Cercel, în rolul titular, George Constantin, Gheorghe Cozorici, Olgăi-Delia Mateescu. Spectacolul îi aduce în 1990 Premiul UNITER pentru Regie și aprecierea unanimă a criticii, care subliniază viziunea regizorală de ansamblu, jocul cinematografic de prim-planuri și felul în care, pentru fiecare personaj, regizorul a descoperit imaginea teatrală complexă (Ileana Lucaciu)[34]; complexitatea sufletească a personajelor care „trăiesc la suprafață o existență ușor de descifrat, dar cu un fluviu subteran de contradicții ce dau montării greutate, autenticitate și emoție (Ileana Berlogea);[35]distribuția impecabil alcătuită și dirijată (Alice Georgescu)[36]; configurarea rolurilor de plan secund și cu accente limpezi pe caracteristica celor din prim-plan (Valentin Silvestru)[37]. Dar, poate, cea mai puternică consemnare, din perspectiva spectatorului printre care mă număr și eu, este cea a lui Fănuș Neagu: „Spectacolul, cel mai rezistent al stagiunii din această iarnă, mi s-a înscris în suflet ca un dar plin de farmec enigmatic.”[38]
După revoluție, începând cu 1997, Ion Cojar pune în scenă o serie de spectacole ce îi oferă prilejul de a lucra cu actorii Teatrului Național, pe care îi reunește în jurul unor texte clasice și contemporane ce pun în prim-plan relațiile umane: O batistă în Dunăre, de D.R. Popescu (1997), spectacol ce primește Premiul criticii, Azilul de noapte, de Maxim Gorki (1998), Dragoste în hala de pește, de Israel Horovitz (1999), Omul din La Mancha, musicalul lui Dale Wasserman cu Virgil Ogășanu în rolul titular, Așteptând la arlechin, de Noel Coward în 2002 și reluarea într-o nouă distribuție a spectacolului Idolul și Ion Anapoda, de George Mihail Zamfirescu în 2006.
Ca într-un cerc complet, la finalul carierei sale regizorale, ca la începutul ei, adună în jurul său monștrii sacri ai teatrului românesc din epocă. Azilul de noapte a lui Gorki pus în scenă la TNB în 1998 îi are în distribuție pe Marin Moraru, Florina Cercel, Draga Olteanu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Mircea Albulescu, Radu Beligan, Gheorghe Dinică, Colea Răutu, Matei Alexandru, Tania Popa, Rodica Popescu-Bitănescu. Cronicarii vorbesc, în unanimitate despre „o demonstrație de forță”, „un act artistic real” (Doru Mareș, Curentul, 22 aprilie 1998); „Cred că așa trebuie să arate miracolele domestice ale unui veritabil Teatru Național” (Sebastian Vlad Popa, Privirea, 22-28 aprilie 1998); „ca în orice spectacol cu monștri sacri, aceștia par a-și asuma destinul personajelor cu ușurința gestului comun.” (Liana Cojocaru, Cotidianul, 7 decembrie 1998) [39]
Pentru spectacolul O batistă în Dunăre de D.R. Popescu, montat la TNB în 1997, le aduce pe scena Naționalului pe Leopoldina Bălănuță și Mariana Mihuț, care vor juca alături de Ileana Stana-Ionescu, Tamara Crețulescu, Rodica Popescu-Bitănescu. Cristina Dumitrescu remarcă cum lipsa de acțiune concretă din textul poetic al lui D.R. Popescu este suplinită de regizorul Ion Cojar prin observarea atentă a relațiilor, calitate pe care criticul de teatru o socotește „piatra de încercare a măiestriei regizorale, pe care suntem în pericol s-o uităm în ultima vreme.”[40]
Din perspectiva spectatorului, longevitatea sa artistică se datorează, spune criticul Magdalena Boiangiu „permanenței nevoii unui tip de creativitate centrat pe dimensiunea umană a scenei.”[41] Din perspectiva creatorului, însă, ea este alimentată de un alt tip de permanență – convingerea că „un act teatral adevărat are valoare dublă – de viață și de artă”, după cum mărturisește într-un interviu.[42]
Pentru artistul-regizor Ion Cojar legătura dintre teatru și realitate este un dat ontologic, este însăși rațiunea de a fi a acestei arte:
„Evaziunea, fuga din real nu o găsesc proprie omului de teatru. Nu e posibilă o asemenea evadare atât timp cât suntem conștienți că teatrul e arta care trăiește prin și pentru oamenii prezentului …”.[43]
În toate spectacolele sale, indiferent de perioada de creație și de tema piesei, Ion Cojar investighează, indirect, și o problemă a momentului. Pentru el, drama psihologică are implicații etice și politice, deoarece „marile răscoliri sufletești” ale personajelor au o dimensiune morală. În același timp, însă, relația dintre regizor și spectacolul pe care îl pune în scenă, pe care îl socotește o ființă vie, „se aseamănă cu o mare dragoste, e un act de dăruire, de angajare și de implicare.”
În filosofia lui Ion Cojar iubirea – văzută ca raportul dintre două ființe – „este o școală, o etapă de formare etică, în desăvârșirea morală a individului, un mod de a cunoaște prețul exact al adevărului și al minciunii. Este un mod de a te adăuga uriașei rezerve de conștiință etică pe care umanitatea o acumulează în folosul ei și pe care o crește în fiecare nouă pereche de îndrăgostiți.”[44]
Iată un scop înalt atribuit teatrului – mijloc de formare a conștiințelor. El ridică, paradoxal, această artă a prezentului, deasupra contingentului (situațiile de viață, întâmplările) din care se hrănește. Fiecare spectacol, văzut ca „un act de iubire” în care „se ajunge la comunicare totală între participanții actului creator”[45], este pentru el și un act etic ce se varsă în marele fluviu al conștiinței omenirii.
Teoreticianul de teatru și Prospero-Iani sau Magicianul didascalos
„Sînt profesor la arta actorului considerînd că asta e adevărata mea vocaţie. E tipul de muncă în care nu obosesc, lucrînd şi 20 de ore pe zi. Înseamnă că-mi place” [46], mărturisește Ion Cojar într-un interviu acordat în anul 1991, odată cu împlinirea vârstei de 60 de ani.
Atât practica cât și gândirea sa teatrală și cea pedagogică pornesc dintr-o rădăcină comună, binomul teatru-școală. Cojar nu face, însă, confuzie între cele două aspecte ale relației. Un gânditor de sistem, la baza căruia stau principii și relații clar formulate, pedagogul-regizor atenționează asupra confuziei generalizate în învățământul teatral: „În şcoala de teatru, nu numai de la noi, confuzia dintre obiectul teatrului, ca instituţie de artă, şi obiectul şcolii de teatru – în speţă al disciplinei «arta actorului» – continuă transferul de mentalităţi şi procedee, de metodici de lucru din teatru, ceea ce constituie o gravă eroare. Obiectul teatrului este spectacolul. Obiectul şcolii de teatru este formarea de creatori.”[47]
În această direcție elaborează o metodă de actorie proprie, care îi poartă numele și care stă și azi la baza programei de Arta Actorului din Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București. În perioada 1983 – 1984 publică o serie de optsprezece articole în revista Teatrul, sub titlul Inițiere în arta actorului, care stau la baza cursului de Analiza procesului scenic al actorului, care apare în anul următor editat de I.A.T.C. Volumul O poetică a artei actorului, apărut în 1996 (anul în care primește și Premiul UNITER pentru întreaga activitate) aduce în fața publicului de specialitate, dar și a celui larg, metoda sa de pedagogie artistică, testată și dezvoltată pe parcursul a mai mult de cinci decenii ca profesor la catedra de arta actorului. Scopul metodei: conștientizarea potențialului creativ al actorului, aducerea la suprafață și trecerea în realitatea obiectivă a unor structuri ce „subzistă latent în identitatea actorului”, pentru care folosește termenul de arheu/arhei, împrumutat de la filosoful Constantin Noica. Posibilități ce așteaptă să fie stârnite pentru a se materializa. Arta actorului se plasează astfel „în raport direct cu ființa” și e văzută ca o experimentare a „devenirii întru ființă” [48], concept preluat tot de la Noica.
Pornind de la ideea aristotelică a dublei stări de a fi lucrurilor – în potențialitate și în actualitate – Cojar vede în actor pe cel care actualizează, aduce în real, înfățișează „potențialități virtuale latente, din sfera posibilului propriei sale individualități polifonice.”[49] El pornește de la personajul din textul dramatic – care nu este decât un model posibil comunicat prin intermediul unui sistem de semne – care, pentru „a deveni un sistem material, viu” trebuie „întruchipat, real-izat, actualizat.” Toate aceste etape formează un proces pe care Ion Cojar îl definește ca fenomenul care se petrece cu propria ființă a actorului. „Problema, deci, nu este ce face sau cum face actorul, ci ce i se întâmplă în mod esențial pe parcursul actului scenic.[50]
Actorul adevărat nu se poate preface. El trebuie să fie autentic, să parcurgă el însuși un proces de transformare în timpul lucrului la personaj. Rezultatul este o unitate organică între actor și personaj, pe care îl numește rol. Profesor de reputație europeană, a fost invitat de nenumărate ori să țină cursuri de arta actorului. Studentul său, Mircea Rusu, mărturisește că i se pare nedrept faptul că în țara sa nu e cunoscută dimensiunea internațională a pedagogului Ion Cojar. „Afirm cu certitudine acest lucru, deoarece am întâlnit numeroși actori fascinați de metoda sa de lucru.”[51]
Un magician didascalos, cum îl numește profesoara și colega sa de facultate Elisabeta Munteanu, Ion Cojar este Profesorul prin excelență. Prima lui generație, cea care a căpătat mai târziu numele de „promoția de aur” îi include pe Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu, Draga Olteanu Matei, Amza Pellea, Silvia Popovici, George Constantin, Constantin Rauțchi. „Eram student în anul II când la clasa noastră, a doamnei Aura Buzescu, a venit un asistent tânăr, încă student la Regie. Era Iani”, mărturisește Victor Rebengiuc.
„Am fost impresionat de competența lui, de felul în care s-a apropiat de noi, mai tinerii lui colegi și studenți totodată. (…) An după an, studenții lui Iani au pășit pe scenele teatrelor cu siguranța pe care le-o dădea tot ce învățaseră de la el. Magia lui Prospero-Iani le-a cizelat talentul, le-a cultivat devotamentul pentru adevărul scenic, pentru text. I-a învățat să slujească teatrul cu credință și dăruire. Ion Cojar este un BRAND. Pe care-l port și eu, cu mândrie.”[52]
Ion Cojar lucrează ca preparator, asistent și mai apoi lector la clasele profesorilor Aura Buzescu, Dina Cocea, Beate Fredanov, Constantin Moruzan, Costache Antoniu, A. Pop Marțian. Din 1964 devine profesor titular de clasă, urcând rapid treptele până la gradul de profesor universitar, pe care îl obține în anul 1982. În perioada 1990 – 1997 este Șeful Catedrei de Arta Actorului din Academia de Teatru și Film București (A.T.F.). După ieșirea la pensie rămâne parte din corpul profesoral al catedrei, ca profesor consultant, până în anul 2009.
Cu prima sa promoție, cea a Aurei Buzescu (1955-1956), pune în scenă și Azilul de noapte de Maxim Gorki, cu Mircea Albulescu în rolul lui Satin, Amza Pellea în cel al Baronului, Draga Olteanu în Vasilisa Karpovna. Îi îndrumă, ca asistent al clasei Dina Cocea și pe studenții Gheorghe Dinică și Marin Moraru. Împreună cu colegii lor de clasă și cu aproape toți studenții institutului de la acel moment pune în scenă, Poemul lui Octombrie a lui Maiakovski. Printre cei 100 de studenți-actori aduși pe scenă de tânărul lor profesor se numărau Traian Stănescu, Ștefan Iordache, Dionisie Vitcu, Jorj Voicu, Eugenia Dragomirescu.
Spectacolele de absolvență pe care le montează la Studioul Casandra au reprezentat evenimente teatrale ale timpului, multe dintre ele fiind premiate la festivalurile internaționale la care au participat. În spectacolul „tulburător” cu Hamlet, pe care îl pune în scenă cu promoția 1963-1964, îl distribuie pe Ion Caramitru, „un actor cultivat, inteligent, de o expresie plastică scenică, aureolat de un nimb romantic.”[53] Alături de el, Virgil Ogășanu (Polonius), Cătălina Pintilie (Ofelia), Costel Constantin (Laertes). În aceeași stagiune montează și Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian, cu dublă distribuție, pentru a pune în valoare calitățile fiecărui student. În rolul profesorului Miroiu îi distribuie pe Ion Caramitru și Virgil Ogășanu: „unul grav, visător, interiorizat, plin de căldură și tristețe. Celălalt absent la meschinăria din jur, aparent obosit, șters și monoton, iradia o puternică forță interioară și o ironie amară.[54] Alături de ei Ilinca Tomoroveanu în Mona, Monica Ghiuță în domnișoara Cucu, Vistrian Roman în Grig și Ștefan Radoff în Ispas. Nenumăratele generații de actori pe care i-a îndrumat în lunga sa carieră pedagogică includ nume precum Luminița Gheorghiu, Paul Chiribuță, Ana Ciontea, Mircea Rusu, Marian Râlea, Tania Filip, Dan Aștilean, Constantin Cotimanis, Alexandru George, Carmen Ionescu, Emilia Popescu, Ștefan Bănică, Amalia Ciolan, Mihaela Sârbu.
Din momentul în care și-a început ucenicia ca preparator în cadrul I.A.T.C. și terminând cu perioada de profesor consultant în cadrul U.N.A.T.C., munca sa de pedagog a marcat, practic, întreaga istorie a teatrului românesc între anii 1953 și 2009. Generații întregi de actori au trecut prin mâinile sale, au beneficiat de atenția, dedicația, tenacitatea, inteligența, meșteșugul și nu în ultimul rând, viziunea sa spirituală și filosofică asupra actorului.
Într-o mărturisire făcută pe culoarele Teatrului Național fostului său student Valentin Uritescu, Ion Cojar formulează esența vocației sale pedagogice: „Știi, astăzi intratul la Academia de teatru se face pe alte criterii decât cele de-atunci. Mereu va fi însă nevoie de ochi care să vadă filonul prețios (acoperit de tonele de steril) și de tenacitatea pe care am avut-o eu cu tine până te-am șlefuit de ai început să strălucești. Munca asta a fost cea mai mare bucurie a vieții mele.”[55]
Concluzie
Cine este Ion Cojar? Un filosof-practicant al teatrului, aș spune eu, care a forat dincolo de aparențele seducătoare ale meseriei. Un pescuitor în ape adânci, care i-a redat actorului, atât în teorie cât și în practică, demnitatea, ridicându-l la nivelul creatorului care transformă și se transformă. Sarcina Actorului – Om este aceea de a descoperi în fiecare rol omenescul – calitatea pe care o definește ca esența teatrului, ceea ce unește viața interioară cu cea exterioară a personajului – om.
Un artist creator fără orgoliu, a cărui generozitate profesională a fost deseori confundată cu discreția. Un regizor „dispus să-și topească fantezia în creațiile interpreților”,[56] după cum îl caracterizează Ileana Berlogea. Ca să-ți propui să alimentezi prin munca ta și a celor pe care îi îndrumi „rezervorul de conștiință etică al umanității”, înseamnă că poți respira aerul rarefiat de pe înălțimile Olimpului și ai puterea să-i înveți și pe cei care te urmează cum s-o facă. Această viziune estetică și etică asupra teatrului, încărcată de spiritualitate, îl plasează pe regizorul Ion Cojar în afara eroziunii timpului.
Un creator de sistem, care a avut curajul să se lupte cu diletantismul teatrului românesc, cu ajutorul conceptelor și viziunii programatice. Metoda sa de actorie, care a reprezentant, practic, începutul profesionalizării artei actorului în România, i-a adus o recunoaștere internațională. Dar și, nu în ultimul rând, un regizor de marcă, cu un stil regizoral care a putut fi identificat încă de la prima sa creație scenică, Antigona, și care a evoluat în paralel cu gândirea sa despre teatru, către ceea ce Ileana Berlogea, într-o încercare de a defini stilul său, numește „realism poetic”. Ion Cojar s-a reinventat continuu, fiind în același timp egal cu el însuși. Fiecare spectacol al său a reprezentat un act de cultură.
„De ce au avut nevoie vechii greci de MIMESIS, „noțiune cu care Aristotel a definit esența teatrului?” se întreabă Ion Cojar în textul scris pentru caietul program al spectacolului Cabinierul. Citându-l pe profesorul Anton Dumitriu, răspunde: „Pentru a face vizibil ceea ce e doar inteligibil.”[57]
Un motto extraordinar pentru profesiunea de credință a omului de teatru Ion Cojar.
[1] Ion Cazaban, Gabriel Avram, Nicolae Mandea, Cezar Ghioca, Ion Cojar, colecția „Maeștrii ai teatrului românesc în a doua jumătate a secolului XX” coordonată de Profesor universitar Valeriu Moisescu, Editura UNATC Press, 2006, p.11
[2] Ibidem, p.11
[3] Victor Parhon, „Ion Cojar: «Destinul are întotdeauna un nume»”, Teatrul azi, nr. 1-2, 1991, p. 49.
[4] Ion Cazaban, Gabriel Avram, Nicolae Mandea, Cezar Ghioca, Ion Cojar, colecția „Maeștrii ai teatrului românesc în a doua jumătate a secolului XX” coordonată de Profesor universitar Valeriu Moisescu, Editura UNATC Press, 2006, p. 204.
[5] Ibidem, p.213.
[6] „Spectacole date de studenții Institutului de Teatru I.L. Caragiale”, Scînteia, anul XXIII, nr. 3016, 4 iulie 1954
[7] Ion Cazaban, Gabriel Avram, Nicolae Mandea, Cezar Ghioca, Ion Cojar, colecția „Maeștrii ai teatrului românesc în a doua jumătate a secolului XX” coordonată de Profesor universitar Valeriu Moisescu, Editura UNATC Press, 2006, p.160.
[8] Ibidem, p.160.
[9] Ibidem, p. 35 (Radu Popescu, Magazin, 28 septembrie 1963).
[10] Ibidem, p. 35 (Manase Radnev, Informația Bucureștiului, 30 septembrie 1963).
[11] Ion Cazaban, Gabriel Avram, Nicolae Mandea, Cezar Ghioca, Ion Cojar, colecția „Maeștrii ai teatrului românesc în a doua jumătate a secolului XX” coordonată de Profesor universitar Valeriu Moisescu, Editura UNATC Press, 2006, p.198.
[12] Ibidem, p.57.
[13] Ibidem, p.58.
[14] Ibidem, p. 58.
[15] Ibidem, p.59.
[16] Ibidem, p. 59.
[17] Ibidem, p. 59.
[18] Extrase din presa internațională – Arhiva Teatrului Ion Creangă București.
[19] Ludmila Patlanjoglu, „Într-adevăr pentru copii …”, România literară, joi 4 iunie, 1981.
[20] Extrase din presa internațională – Arhiva Teatrului Ion Creangă București.
[21] Ion Cazaban, Gabriel Avram, Nicolae Mandea, Cezar Ghioca, Ion Cojar, colecția „Maeștrii ai teatrului românesc în a doua jumătate a secolului XX” coordonată de Profesor universitar Valeriu Moisescu, Editura UNATC Press, 2006, p.199.
[22] Ibidem, p. 199.
[23] Ibidem, p. 214.
[24] Alice Mihalcea, „«Năpasta» și «Conu Leonida față cu reacțiunea» într-o versiune modernă”, Femeia, anul XXVII, nr. 3, martie 1974, p. 26.
[25] Ibidem, p.26.
[26] Andrei Strihan, „Adevărul «Camerei de alături»”, Contemporanul, anul XXIV, nr. 19, 8 mai 1970.
[27] Alice Mihalcea, „«Năpasta» și «Conu Leonida față cu reacțiunea» într-o versiune modernă”, Femeia, anul XXVII, nr. 3, martie 1974, p. 26.
[28] Ibidem, p. 26.
[29] Natalia Stancu, „Însemnările unui necunoscut de F.M. Dostoievski”, Scînteia, anul 48, nr. 11361, 2 martie 1979.
[30] Ion Cazaban, Gabriel Avram, Nicolae Mandea, Cezar Ghioca, Ion Cojar, colecția „Maeștrii ai teatrului românesc în a doua jumătate a secolului XX” coordonată de Profesor universitar Valeriu Moisescu, Editura UNATC Press, 2006, p. 89 (Virgil Munteanu, Revista Teatrul, nr. 3, martie 1979) .
[31] Ibidem, p.91 (Amza Săceanu, Teatrul ca lume, Editura Meridiane, București, 1985).
[32] Ibidem, p.94 (Amza Săceanu, Teatrul ca lume, Editura Meridiane, București, 1985).
[33] Ibidem, p.96 (Radu Popescu, România liberă, 8 octombrie 1980).
[34] Ibidem, p.105 (Ileana Lucaciu, Săptămîna, 27 ianuarie 1989).
[35]Ibidem, p. 106 (Ileana Berlogea, România literară, 9 februarie 1989).
[36] Ibidem, p. 108 (Alice Georgescu, Revista Teatrul nr. 2, februarie 1989).
[37] Ibidem, p. 108 (Valentin Silvestru, Tribuna României, nr. 383, 1 martie 1989).
[38] Ibidem, p. 106 (Fănuș Neagu, Luceafărul, 28 ianuarie 1989, în Ibidem).
[39] Ion Cazaban, Gabriel Avram, Nicolae Mandea, Cezar Ghioca, Ion Cojar, colecția „Maeștrii ai teatrului românesc în a doua jumătate a secolului XX” coordonată de Profesor universitar Valeriu Moisescu, Editura UNATC Press, 2006, p. 119.
[40] Ibidem, p.117.
[41] Ibidem, p.137.
[42] Ibidem, p.200.
[43] Ibidem, p. 197.
[44] Ion Cazaban, Gabriel Avram, Nicolae Mandea, Cezar Ghioca, Ion Cojar, colecția „Maeștrii ai teatrului românesc în a doua jumătate a secolului XX” coordonată de Profesor universitar Valeriu Moisescu, Editura UNATC Press, 2006, p.191.
[45] Ibidem, p. 201.
[46] Victor Parhon, „Ion Cojar: «Destinul are întotdeauna un nume»”, Teatrul azi, nr. 1-2, 1991, p. 49 .
[47] Ibidem, p. 49.
[48] Ion Cojar, O poetică a artei actorului. Analiza procesului scenic, Editura Paideia, 1998, p. 43.
[49] Ibid., p. 60.
[50] Ibidem, p. 44.
[51] Ion Cazaban, Gabriel Avram, Nicolae Mandea, Cezar Ghioca, Ion Cojar, colecția „Maeștrii ai teatrului românesc în a doua jumătate a secolului XX” coordonată de Profesor universitar Valeriu Moisescu, Editura UNATC Press, 2006, p. 212.
[52] Ibidem, p.174.
[53] Ion Cazaban, Gabriel Avram, Nicolae Mandea, Cezar Ghioca, Ion Cojar, colecția „Maeștrii ai teatrului românesc în a doua jumătate a secolului XX” coordonată de Profesor universitar Valeriu Moisescu, Editura UNATC Press, 2006, p. 161.
[54] Ibidem, 162.
[55] Ion Cazaban, Gabriel Avram, Nicolae Mandea, Cezar Ghioca, Ion Cojar, colecția „Maeștrii ai teatrului românesc în a doua jumătate a secolului XX” coordonată de Profesor universitar Valeriu Moisescu, Editura UNATC Press, 2006, p. 184.
[56] Ibidem, p. 115.
[57] Ion Cojar, „Spectacol și text. Trei gânduri regizorale”, România literară, anul XXIV, nr. 32, 8 august 1991, p. 16.
Regie spectacole de teatru:
Regie spectacole operă:
Regie spectacole Teatru TV:
Regie spectacol teatru radiofonic:
Roluri în teatru
Critică de teatru
Roluri în film:
Caietul-program al spectacolului Tragedia optimistă. Spectacol prezentat de studenții anului IV, Facultatea de Teatru – secția actorie. Clasa profesor Beatre Fredanov. Lector Vlad Mugur și clasa profesor A. Pop Marțian. Studiul pregătit de Ion Cojar, preparator principal. Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, stagiunea 1955-1956. Sursă: © Arhiva de Teatru UNATC
Descarcă PDFCaietul-program al spectacolului Ninge la Ecuator de Dorel Dorian. Scenografia: Ion Cojar, Petre Pădureț. Teatrul Muncitoresc CFR Giulești (azi Teatrul Odeon), 25.06.1964. Sursă: © Arhiva Teatrului Odeon
Descarcă PDFCaietul-program al spectacolului Stația de autobuz, de William Inge. Scenografie decor: Mihai Mădescu. Scenografie costume: Gabriela Nazarie. Teatrul de Stat Piatra Neamț, 22.04.1965. Sursă: © Arhiva Teatrului Tineretului Piatra Neamț
Descarcă PDFCaietul-program al spectacolului Nu sînt turnul Eiffel, de Ecaterina Oproiu. Scenograf decor Adriana Leonescu. Scenograf costume: Gabriela Nazarie. Teatrul de Stat Piatra Neamț, 15.05. 1965. Sursă: © Arhiva Teatrului Tineretului Piatra Neamț
Descarcă PDFCaietul-program al spectacolului Cîntec de primăvară, de Eduard Covali. Scenografia: Mihai Mădescu. Teatrul de Stat Piatra Neamț, 26.04.1966. Sursă: © Arhiva Teatrului Tineretului Piatra Neamț
Descarcă PDFCaietul-program al spectacolului Afară-i vopsit gardu înăuntru-i leopardu de Alecu Popovici. Scenograf decor: Ștefan Hablinschi. Scenograf costume: Mioara Buescu. Teatrul de Stat Piatra Neamț, 24.09.1966. Sursă: © Arhiva Teatrului Tineretului Piatra Neamț
Descarcă PDFCaietul-program al spectacolului Afară-i vopsit gardu înăuntru-i leopardu de Alecu Popovici. Scenograf decor: Ștefan Hablinschi. Scenograf costume: Mioara Buescu. Teatrul de Stat Piatra Neamț, 24.09.1966. Sursă: © Arhiva Teatrului Tineretului Piatra Neamț
Descarcă PDFCaietul-program al spectacolului Război și pace de Staffan Ross. Scenografia: Ion Cojar. Teatrul Tineretului Piatra Neamț, 01.02.1968. Sursa: © Arhiva Teatrului Tineretului Piatra Neamț
Descarcă PDFCaietul-program al spectacolului Ziariștii de Alexandru Mirodan. Scenografia: Mihai Mădescu. Teatrul Tineretului Piatra Neamț, 16.04.1968. Sursa: © Arhiva Teatrului Tineretului Piatra Neamț
Descarcă PDFCaietul-program al spectacolului Vrăjitorul din Oz, de Eduard Covali. Scenografia: Vladimir Popov. Teatrul Tineretului Piatra Neamț, 22.02.1968. Sursa: © Arhiva Teatrului Tineretului Piatra Neamț
Descarcă PDFCaietul-program al spectacolului Snoave cu măști, de Ion Lucian, Virgil Puicea. Scenografia: Elena Munteanu Simirad. Teatrul Ion Creangă, București, 10.10.1971. Sursă: © Arhiva Teatrului Ion Creangă București.
Descarcă PDFCaietul-program al spectacolului Cînticele comice, Trei crai de la răsărit. Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, București, 10.10.1971. Sursă: © Arhiva de Teatru UNATC
Descarcă PDFCaietul-program al spectacolului Snoave cu măști, de Ion Lucian și Virgil Puicea. Scenografia: Irina Borovski. Teatrul Municipal, Ploiești, 05.12.1974. Sursă: © Arhiva Teatrului Toma Caragiu Ploiești
Descarcă PDFCaietul-program al spectacolului Audiență la consul de Ion Brad. Scenograf decor Constantin Russu. Scenograf costume: Lidian Radian Ipser. Teatrul C. I. Nottara, București, 28.10.1977. Sursă: © Arhiva Teatrului C.I. Nottara
Descarcă PDFCaietul-program al spectacolului Gustul mierii de Delaney Shelagh. Scenografia: Elena Sanchez. Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, București, 26.11.1981. Sursă: © Arhiva de Teatru UNATC
Descarcă PDFCaietul-program al spectacolului Olelie; Vînătorii. Olelie, de Fănuș Neagu. Scenografia: Tudor Ghimeș. Teatrul C.I. Nottara, București, 30.01.1985. Sursă: © Arhiva Teatrului C.I. Nottara
Descarcă PDFFluturaș al spectacolului Olelie; Vînătorii. Olelie, de Fănuș Neagu. Scenografia: Tudor Ghimeș. Teatrul C.I. Nottara, București, 30.01.1985. Sursă: © Arhiva Teatrului C.I. Nottara
Descarcă PDFAfișul spectacolului Snoave cu măști, de Ion Lucian, Virgil Puicea. Scenografia: Elena Munteanu Simirad. Teatrul Ion Creangă, București, 10.10.1971. Sursă: © Arhiva Teatrului Ion Creangă București
Descarcă PDFFly-erul spectacolului Snoave cu măști, de Ion Lucian, Virgil Puicea. Scenografia: Elena Munteanu Simirad. Teatrul Ion Creangă, București, 10.10.1971. Sursă: © Arhiva Teatrului Ion Creangă București.
Descarcă PDF
Interviuri:
Reportaje:
Cărți dedicate personalității
Manuscris: cuvântul regizorului pentru spectacolul Poveste neterminată, de Alecu Popovici. Scenografia: Ștefan Hablinschi. Teatrul Ion Creangă, București, 03.04.1969. Sursă document: © Arhiva Teatrului Ion Creangă București.
Descarcă PDFDiferite documente privitoare la seria de spectacole Snoave cu măști, regizate de Ion Cojar la Teatrul Ion Creangă din București. Sursă materiale: © Arhiva Teatrului Ion Creangă București.
Descarcă PDFIon Cojar, „Nu e și o chestiune de talent?”, Contemporanul, anul XIX, nr. 25, 18 iunie 1965, p. 4.
Descarcă PDFIon Cojar, „Congres al teatrelor pentru copii și tineret”, Contemporanul, anul XX, nr. 29, 22 iulie 1966, p. 4.
Descarcă PDFIon Cojar, „Prefaţă la noua stagiune: «Enigma Otiliei» după George Călinescu (Teatrul Naţional «I.L.Caragiale»), «Iertarea» de Ion Băieşu (Teatrul Mic), «Bau-Bau» de Alecu Popovici (Teatrul «Ion Creangă»)”, Teatrul, anul XIII, nr. 9, septembrie 1968, pp. 5-8.
Descarcă PDFDorin Tudoran, „De vorbă cu Ion Cojar despre Enigma Otiliei și dramatizări”, Romînia literară, anul II, nr. 3, 16 ianuarie 1969, p. 25.
Descarcă PDFIon Cojar, „Întîlnirile anului”, Romînia literară, anul III, nr. 38, 16 septembrie 1970, p. 25.
Descarcă PDFAlice Mihalcea, „«Năpasta» și «Conu Leonida față cu reacțiunea» într-o versiune modernă”, Femeia, anul XXVII, nr. 3, martie 1974, p. 26.
Descarcă PDFCornelia Alecu, „Există și în Capitală teatru de provincie, există și în provincie teatru de metropolă. Interviu cu regizorul Ion Cojar”, Argeș, anul XVII, nr. 2, mai 1982, p. 15.
Descarcă PDFIlie Purcaru, „Publicul nu doarme, nu e cazul să-l trezim cu formule-trucuri”, Flacăra, anul XXXI, nr. 27, 9 iulie 1982, pp. 9-14.
Descarcă PDFIon Cojar, „Spectacol și text. Trei gânduri regizorale”, România literară, anul XXIV, nr. 32, 8 august 1991, p. 16.
Descarcă PDFMarina Constantinescu, „In memoriam Ion Cojar”, România literară, anul 41, nr. 42, 23 octombrie 2009, p. 22.
Descarcă PDFAlte referințe în presă
Schițe décor pentru spectacolul Snoave cu măști, de Ion Lucian, Virgil Puicea. Scenografia: Elena Munteanu Simirad. Teatrul Ion Creangă, București, 10.10.1971. Sursă: © Arhiva Teatrului Ion Creangă București.
Descarcă PDFCronici spectacole:
Cronici filme:
[s.a.], „Spectacole date de studenții Institutului de Teatru I.L. Caragiale”, Scînteia, anul XXIII, nr. 3016, 4 iulie 1954.
Descarcă PDFRadu Popescu, „Omul destinului de Bernard Shaw”, Romînia Liberă, anul XV, nr. 3850, 23 februarie 1957.
Descarcă PDFCălin Căliman, „Teatrul viselor înaripate”, Contemporanul, anul XV, nr. 6, 10 februarie 1961.
Descarcă PDFMariana Pîrvulescu, „Domnișoara Nastasia de G. M. Zamfirescu”, Romînia Liberă, anul XXII, nr. 6241, 8 noiembrie 1964.
Descarcă PDFConstantin Potîngă, „Pasiune și luciditate. Nu sînt turnul Eiffel”, Ateneu, anul II, nr. 6, iunie 1965.
Descarcă PDFSebastian Costin, „Spiritul de echipă la Teatrul tineretului din Piatra Neamț”, Scînteia Tineretului, anul XIV, nr. 5927, 12 iunie 1968.
Descarcă PDFMonica Săvulescu, „Enigma Otiliei după G. Călinescu”, Romînia Liberă, anul XXVII, nr. 7529, 4 ianuarie 1969.
Descarcă PDFAndrei Strihan, „Adevărul «Camerei de alături»”, Contemporanul, anul XXIV, nr. 19, 8 mai 1970.
Descarcă PDFGeorge Banu, „Teatrul Mic: Antigona”, Contemporanul, anul XXV, nr. 50, 10 decembrie 1971.
Descarcă PDFValentin Silvestru, „Spectacol Caragiale: Năpasta și Conu Leonida”, Romînia literară, anul VII, nr. 19, 9 mai 1974.
Descarcă PDFNatalia Stancu, „Însemnările unui necunoscut de F.M. Dostoievski”, Scînteia, anul 48, nr. 11361, 2 martie 1979.
Descarcă PDFCristina Dumitrescu, „Turnul de fildeș de Viktor Rozov”, Romînia literară, anul XIV, nr. 20, 14 mai 1981.
Descarcă PDFPatrel Berceanu, „Gustul mierii”, Ramuri, anul XIX, nr. 7, 15 iulie 1982.
Descarcă PDFPatrel Berceanu, „Gustul mierii”, Ramuri, anul XIX, nr. 7, 15 iulie 1982.
Descarcă PDFLudmila Patlanjoglu, „Un spectacol cu opt soliști”, Romînia literară, anul XXIII, nr. 10, 8 martie 1990.
Descarcă PDFIrina Coroiu, „Limbajul lor, limbajul nostru”, Contemporanul, anul IX, nr. 17, 29 aprilie 1999.
Descarcă PDFMagdalena Boiangiu, „Gloria de după glorie”, România literară, anul XXXV, nr. 31, 7 august 2002, p. 22.
Descarcă PDF
Acest sit utilizează cookie-uri pentru a-ți oferi cea mai bună experiență de navigare.
Află mai multe sau ajustează-ți setările.
Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.
Cookie-urile strict necesar trebuie să fie activate tot timpul, astfel îți putem salva preferințele pentru setările cookie-urilor.
Dacă dezactivezi aceste cookie-uri, nu vom putea să-ți salvăm preferințele. Aceasta înseamnă că de fiecare dată când vizitezi acest sit va trebui să activezi sau să dezactivezi cookie-urile din nou.
