Trebuie să existe vreo legendă onomastică, menită să motiveze nașterea poreclei pe care actorul Constantin Cojocaru a transformat-o într-un soi de emblemă-alint, folosită de toţi colegii și prietenii săi. În teatru, i se spune, de decenii… Ţâcă, în pofida faptului că azi e un actor venerabil. Cel mai probabil pentru că, mulți ani după absolvire, a avut fizionomia unui adolescent șturlubatic picat cumva din lună în teatru, dar făcând pe scenă puzderie de minuni.
Altminteri, avem de-a face cu un actor căruia nu-i poți găsi, în nici o formulă de standardizare teatrală, vreun „emploi” specific. E, prin definiție,… atipic, şi asta exact în măsura în care este, probabil, unul dintre cei mai elastic-complecși-compleți artiști de teatru ai generației sale. Uneori te gândești că unui asemenea actor i-ai putea cere să facă aproape orice tip de rol: s-o joace şi pe Julieta de exemplu (pe Romeo l-a jucat deja, în montarea lui Purcărete din 1974 de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, unde a adăstat, acumulând succese, mai bine de un deceniu), iar el să reușească, în doar câteva minute, să te convingă, în descendența lui Flaubert cel penitent, că Julieta e el.
Despre anii de lucru la Piatra Neamț ne vorbesc cronicile vechi, confirmându-i nu puține, excelente, întâlniri cu regizori ce-au poposit acolo, energizând mereu proaspăta echipă: Radu Penciulescu șiAndrei Șerban, Zoe Anghel Stanca, Ion Cojar, Magda Bordeianu, Cătălina Buzoianu (cu al ei fascinant Peer Gynt), Cornel Todea (în al cărui Zigger Zagger a realizat un rol memorabil), Dan Micu, Nicolae Scarlat ș.a. Ce e limpede însă e că anii de Piatra Neamț i-au imprimat pentru totdeauna un respect față de lucrul camaraderesc, în echipă, ce avea să-i conducă întreaga carieră.
O carieră, altminteri, la rândul ei atipică, fiindcă venirea la București, la Teatrul Giulești (azi Odeon), în 1976, e departe de a aduce cu sine mari și constante satisfacții profesionale, în pofida faptului că și aici face parte din distribuțiile unor spectacole importante, puse în scenă de regizori renumiți, fie ei ai locului, ca Alexa Visarion, Dinu Cernescu sau Tudor Mărăscu, fie invitați. Care, însă, par a nu-i înțelege potențialul, „utilizându-l” adesea în roluri mai degrabă necesare decât cu adevărat ofertante – lucru care se întâmplă nu de puține ori cu actori excelenți, transferați la maturitate din teatrele de provincie. Modest și prietenos, Țâcă Cojocaru nu se plânge, așteptându-și cu stoicism victoriile îndelung amânate. Care sosesc nu atât în întâmpinarea sa, ci cumva fiindcă le iese el înainte, după 1990.
În confuzia generală, dar și în clocotul teatral al anilor 1990-2000, actorul are generozitatea şi disciplina de a-şi asuma un proiect proaspăt în orice colț de țară, dacă i se pare că-i oferă ceva nemaifăcut, menit să-i satisfacă cumva curiozitatea de cunoaștere și foamea de experiment – de aici și constantele sale colaborări cu regizori din generațiile tinere, indiferent dacă asta înseamnă să se deplaseze la Ploiești, Sfântu Gheorghe, Brăila, Piatra Neamț sau într-un teatru independent efemer. Și asta fără să-și neglijeze rolurile de la Teatrul Odeon. Va continua aceste peripeții, de închipuit că extenuante, căutând mereu marea aventură teatrală, și în deceniile următoare.
Să amintim un spectacol în care a jucat ca invitat la Sfântu Gheorghe, la compania Andrei Mureşeanu, pe vremea directoratului lui Radu Macrinici. Era premiera absolută a Întoarcerii lui Espinoza (1996), o prelucrare mai mult decât liberă a unei povestiri de Borges, scrisă de Macrinici şi pusă în scenă de un regizor-actor extrem de talentat, între timp evadat din meserie – Bogdan Voicu. Ţâcă juca acolo tatăl, morocănos şi fundamentalist, al unei familii sectare, refugiate sub potop într-un soi de peșteră-catedrală. Un personaj care-şi câștiga atent, pe nesimțite, prin tertipuri șerpuitoare de ton şi mișcare, un soi de maiestate de bronz, pedepsitoare şi ineptă totodată. Metafizic cu acte în regulă.
Nu mult după aceea, Macrinici și-a văzut adaptarea sa la Alchimistul lui Coelho direct pe scena mare de la Odeon, într-o distribuție de zile mari (regia Anca Maria Colțeanu, decorul, de neuitat, Dragoș Buhagiar, 2002). Aici Marius Stănescu, tânărul inițiat în poveste, îl avea ca partener pe Constantin Cojocaru, Alchimist nu altceva: vrăjitor eteric şi rostitor de basme cu tâlc, dintre cele menite epifaniei.
Pe altă coordonată, Constantin Cojocaru, Alchimistul, are exaltarea stranie a ființelor fabuloase, care cunosc secretul pietrei filosofala şi al elixirului vieţii. El înțelege să transmită energetic elanul marilor idealuri, contaminând cu ardența neobositei deveniri[1].
Tot în 2002, publicul și criticii au fost șocați de o montare a lui Alexandru Dabija cu Gaițele, la Odeon. Dincolo de extraordinara capacitate a regizorului de a citi, într-un soi de plonjeu psihanalitic, de la zero, acest text răsuflat, oferindu-i o forță grotesc-tragică cu totul nebănuită, încântarea – dar și viața lungă a spectacolului – se datorau, nemijlocit, fabuloasei distribuții, în care Constantin Cojocaru şi Ionel Mihăilescu își asumau, în travesti, rolurile celor două surori Duduleanu … mai mititele. Ţâcă era aici o Zoia a cărei rapacitate violentă atingea a ultimele sale consecințe, iar tratamentul corporal şi de voce aplicat de actor personajului transformă „această gaiță” într-un soi de sticluță cu „vitrion englezesc” autentic, arzând pielea fiecărui spectator, pe vecie.
Una dintre primele sale colaborări cu Radu Afrim, după excelentul Nevrozele sexuale ale părinților noștri de Lucas Bärfuss la Ploiești (2003), a fost în Cheek to Cheek de Jonas Gardell (Teatrul Nottara, 2005), în care rolul lui Ragnar, actorul ratat, semi-travestit şi disperat până în pragul sinuciderii era dus de Constantin Cojocaru către o vibrație cristalină, în care dezgustătorul şi sublimul, cabotinajul şi pierderea de sine se amestecau insesizabil, pe muche de cuțit. (Nu pot să nu amintesc aici că, alături de el, Emilia Dobrin făcea acolo o compoziție răvășitoare).
Colaborarea cu Radu Afrim va continua ani la rând, în propuneri care mai de care mai îndrăznețe și mai diferite. De exemplu Istvan, în neuitatul Joi. Megajoy, de Katalin Thuróczy (Odeon 2006), într-un bătrânel cenușiu, când fragil, de porțelan chinezesc, când vituperant, când fricos-isteric, dar veșnic flămând, pată de culoare şi totuși ființă cu biografie gravată profund pe propriul trup, în corul amețitor de actrițe care-şi disputau – cavalerește – hegemonia interpretativă, în ariete-cameo (Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Tatiana Iekel, Liana Mărgineanu, Irina Mazanitis, Janine Stavarache…)
Îi urmează versiunea internațională, prezentată la Avignon și ulterior în multe alte capitale europene, a Mansardei la Paris cu vedere spre moarte de Matei Vișniec, în care Constantin Cojocaru îl interpretează pe Cioran (2007). Ori Bătrânul, în Avalanșa, de Tuncer Cücenoglu, de la Teatrul Național I. L. Caragiale din București, în 2010. Dar de neuitat rămâne, totuși, în colaborarea celor doi, rolul Pata din Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele, de Petr Zelenka, moment de reîntoarcere nostalgică la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (2007)
A spune că distribuția e dominată de acesta când în scenă se află doi „veterani” de talia Cocăi Bloos şi a lui Constantin Cojocaru poate părea o prea mare îndrăzneală. Sper însă că am motivat. Iar despre cei doi minunați actori – reveniți la Piatra-Neamț pentru acest spectacol – am rezervat calificativul excepționali. Personajele lor sunt adevărate bijuterii dramatice şi, alături de ei, ceilalți actori prind adevărate aripi pentru un zbor înalt[2].
Spațiile neconvenționale nu-l sperie nicicum pe actor, câtă vreme proiectul e unul substanțial și curajos, oferindu-i un spațiu de explorare neobișnuit, ca, de exemplu, această montare cu Trei Nopți cu Madox de Matei Vișniec (regia Mircea Marin, 2006), în vechea rotondă a Muzeului Literaturii Române din Bulevardul Dacia:
Vedem acceptarea necondiționată, jucată minunat de Constantin Cojocaru (Sezar) al cărui chip iluminat radiază bucuria simplă, fericirea de a fi venit în contact cu … nu știe cu ce, „dar a fost frumos”. Constantin Cojocaru joacă aici economic (e un spectacol de rotondă, se stă mult pe scaun), cu gestică redusă la minim, își folosește mai ales fața şi vocea, ambele de o uimitoare expresivitate. Ce actor![3]
Teatre mari și teatre de buzunar – Bulandra, Teatrul de Comedie, Teatrul Nottara, dar și unteatru. Teatrul de Artă ș.a. -, distribuții mamut ori „de cameră”, roluri de ansamblu sau roluri centrale, pentru Constantin Cojocaru (care-a jucat de altfel, între timp, și într-o puzderie de filme) ceea ce contează este bucuria dăruirii într-o propunere surprinzătoare. Cu atât mai mult ar trebui să ne oprim asupra unora care pun la grea încercare talentul și forța gândirii artistice, cum e, de exemplu, Ultima bandă a lui Krapp de Samuel Beckett, pusă în scenă de Toma Dănilă la Unteatru în 2018:
”Marele merit al spectacolului şi al lui Constantin Cojocaru în primul rând, este acela de a nu obosi nicio secundă. Krapp, cu volutele gândurilor lui întortocheate rămâne fascinant de la început până la sfârșit. Constantin Cojocaru are o expresivitate uluitor de rafinată în acest spectacol. Fizionomia lui trece prin transformări radicale prin nuanțe abia perceptibile. Poartă pe față măștile mortuare ale acestui mort-viu Krapp fără nicio îngroșare a liniilor de forță. De la o simplă rotire a capului, o ridicare a uneia dintre sprâncene, un colț al gurii care cade, fiecare mișcare de pe chipul său înseamnă o nouă ipostază a datului existențial de a fi singur al lui Krapp. Apoi, felul în care ascultă o înregistrare pe care o știe de 30 de ani, cu mici mirări ale readucerii aminte, cu plăcere pentru anumite pasaje, cu voluptate pentru altele, anticipând ceea ce știe că va urma, cu hachițe, cu umor amar chiar, cu fel de fel de reacții controlate, toate acompaniate de o privire mereu atentă şi foarte luminoasă. Din tot acest sarcofag de singurătate, singurul licăr este privirea foarte vie şi penetrantă în spatele căreia se poate intui fluviul de gânduri din care ajung la suprafață către noi câteva frânturi în salturi ca de delfin”.[4]
Ceea ce s-a consolidat, cu timpul, în percepția spectatorilor și oamenilor de teatru este exact admirația că o ființă atât de discretă cum e Constantin Cojocaru, de plină de umor, de lipsită de orice urmă e infatuare, poate să-ți dăruiască întâlniri spectaculare atât de paradoxale, de surprinzătoare, de profunde în cele din urmă. E, desigur, ceva jucăuș şi totuși deosebit de tenace aici, amestecat cu o poftă şi bucurie de a fi acolo, pe scenă, complet eliberat de orice vanități. O libertate care vine dinăuntru, din om.
20 iulie 2022
Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.03.46
Bibliografie
[1] Doina Modola, „Armonia alchimiei”, Teatrul azi, nr. 6-7-8, 2002, p 65.
[2] Ștefan Oprea, „Șotron pentru oameni mari”, Teatrul azi, nr. 10-11-12, 2007, p. 201.
[3] Liviu Ornea, „Trei nopți cu Madox”, Teatrul azi, nr. 6-7-8, 2006, p. 240
[4] Alina Epîngeac, „Ultima bandă a lui Krapp” cel singur şi lipsit de speranță”, Yorick, 20.11.2018
Teatrografie
Filmografie
Producător asociat în Ultima zi, Scenariul: Gabriel Achim și Cosmin Manolache. Cu: Doru Ana, Mimi Brănescu, Adrian Văncică. Green Film, 2016.
Link-uri către materiale audiovizuale disponibile online (fragmente de spectacol, interviuri etc.)
Caietul program al spectacolului Vară și fum, de Tennessee Williams, în regia lui Gelu Carabin și Mircea Rîbinschi. Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale”, București (azi Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale”, București), 15.02.1966 @Arhiva UNATC
Descarcă PDFCaietul program al spectacolului N-avem bani, nu plătim!, de Dario Fo, în regia Adei Lupu. Teatrul „Toma Caragiu”, Ploiești, 07.12.2000 @Arhiva Teatrului „Toma Caragiu” Ploiești
Descarcă PDFCaietul program al spectacolului Don Perimplin și Belisa, de Federico Garcia Lorca, în regia lui Alexander Hausvater. Teatrul „Toma Caragiu”, Ploiești, 19.04.2001 @Arhiva Teatrului „Toma Caragiu” Ploiești
Descarcă PDFCaietul program al spectacolului Nevrozele sexuale ale părinților noștri, de Lukas Bärfuss, în regia lui Radu Afrim. Teatrul „Toma Caragiu”, Ploiești, 29.12.2003 @Arhiva Teatrului „Toma Caragiu” Ploiești
Descarcă PDFCaietul program al spectacolului Audiția, de Aleksandr Galin, în regia lui Alice Barb. Teatrul „Toma Caragiu”, Ploiești, 22.02.2004 @Arhiva Teatrului „Toma Caragiu” Ploiești
Descarcă PDFCaietul program al spectacolului Trei surori, de Anton Pavlovici Cehov, în regia lui Alexandru Dabija. Teatrul „Toma Caragiu”, Ploiești, 15.10.2004 @Arhiva Teatrului „Toma Caragiu” Ploiești
Descarcă PDFCaietul program al spectacolului Călătoria domnului Perichon, de Eugène Labiche, în regia lui Alexandru Dabija. Teatrul „Toma Caragiu”, Ploiești, 20.09.2006 @Arhiva Teatrului „Toma Caragiu” Ploiești
Descarcă PDFCaietul program al spectacolului Azilul de noapte, de Maxim Gorki, în regia lui Cristian Juncu. Teatrul „Toma Caragiu”, Ploiești, 07.03.2007 @Arhiva Teatrului „Toma Caragiu” Ploiești
Descarcă PDFCaietul program al spectacolului Zidul, de Theodora Herghelegiu, în regia Theodorei Herghelegiu. Teatrul „Toma Caragiu”, Ploiești, 02.06.2009 @Arhiva Teatrului „Toma Caragiu” Ploiești
Descarcă PDFCaietul program al spectacolului Take, Ianke și Cadâr, de Victor Ion Popa, în regia lui Lucian Sabados. Teatrul „Toma Caragiu”, Ploiești, 23.06.2009 @Arhiva Teatrului „Toma Caragiu” Ploiești
Descarcă PDF
Cronici spectacole
Cronici filme
Cronici care tratează opera personalității
Nicolae Prelipceanu, Pescărușul mai poate să zboare, în „Teatrul Azi”, nr.10-11, 2018
Descarcă PDFNicolae Prelipceanu, „Suflete moarte” la Comedie, în „Teatrul Azi”, nr.12, 2016
Descarcă PDFOana Medrea, Leonce și … Valerio, în „Teatrul Azi”, nr.5-6, 2014
Descarcă PDFAdrian Mihalache, De la ironie la cinism, în „Contemporanul”, nr.8, 2004
Descarcă PDFVictor Scoradeț, FRAȚII… VITREGI, în „Contemporanul”, nr.41, 2000
Descarcă PDFIrina Coroiu, YIN SAU YANG?!, în „Contemporanul, nr.7, 2000
Descarcă PDFAurel Bădescu, „Zidarul”, în „Contemporanul”, nr.43, 1982
Descarcă PDFValeria Ducea, JEAN, FIUL LUI ION, în „Teatrul”, nr.3, 1981
Descarcă PDFAurel Bădescu, „ZAMOLXE” de Lucian Blaga, în „Contemporanul”, nr.52, 1976
Descarcă PDFNatalia Stancu-Atanasiu, O interesantă experiență teatrală „MATCA”, în „Scânteia”, nr.10150, 1975
Descarcă PDFMihai Crișan, ZIGGER-ZAGGER, în „Teatrul”, nr.4, 1974
Descarcă PDFAna Maria Narti, „Woyzeck” de Georg Büchner la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, în „Contemporanul”, nr.11, 1970
Descarcă PDFSelectie de Link-uri către alte pagini de prezentare a personalității
Alte referințe în presă
Acest sit utilizează cookie-uri pentru a-ți oferi cea mai bună experiență de navigare.
Află mai multe sau ajustează-ți setările.
Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.
Cookie-urile strict necesar trebuie să fie activate tot timpul, astfel îți putem salva preferințele pentru setările cookie-urilor.
Dacă dezactivezi aceste cookie-uri, nu vom putea să-ți salvăm preferințele. Aceasta înseamnă că de fiecare dată când vizitezi acest sit va trebui să activezi sau să dezactivezi cookie-urile din nou.
