Crivăț, Dana

O corectură se impune de la bun început: deși a semnat Dana Crivăț în presă, numele ei apare în toate actele, inclusiv în diploma universitară, drept Dana Crivetz. Născută la Piatra-Neamț, în 3 septembrie 1933, unic copil al lui Mircea Crivetz (devenit ulterior Crivăț) și Penelopa Crivetz, născută Profiriu, recăsătorită Ionescu, Dana crește într-un mediu burghez, chiar și după ce burghezia este răsturnată oficial și o nouă orânduire se instalează în 1948. În momentul în care școala pe care o frecventa – Institutul Sfânta Maria, o școală de maici catolice, zisă Pitar Moș, după numele străzii – este desființată, Dana este în clasa a X-a, și va continua studiile la Liceul de fete nr. 1 botezat în epocă Zoia Kosmodemianskaia, apoi la Liceul de fete nr. 4 din Calea Moșilor[1].

Tatăl, Mircea, fusese magistrat și moșier moldovean, al cărui tată, Neculai Crivetz, era medic și a cărui mamă, Maria Hynek, provenea pe linie maternă din familia Tăutu (descendenți direcți ai Logofătului Tăutu), iar pe linie paternă, din aristocrați de origine poloneză. Bunica paternă, educată la Berlin, a avut o mare influență asupra Danei care, până la expropriere, a petrecut fiecare vacanță de vară la moșia acesteia. Mama Penelopa, fiică de avocat, orfană de mamă, va divorța de tatăl Danei când aceasta avea cinci ani, menținând însă legătura cu acesta.

Dorința tinerei Dana de a urma Facultatea de arhitectură eșuează, dosarul fiindu-i respins din cauza ”originilor nesănătoase”, așa încât tânăra se îndreaptă spre nou înființata facultate de actorie de film, iar în timp ce se pregătea pentru examen îl cunoaște pe deja afirmatul actor Radu Beligan, cu care se căsătorește în scurt timp, spre disperarea Penelopei. Dana nu avea decât 19 ani.

Intrată în lumea artistică prin căsătorie și prin intermediul studiilor – începute în 1953 și finalizate în 1958 – Dana își dă seama în anul II că actoria nu i se potrivește și se transferă la facultatea de filologie, secția engleză-germană. Continuă astfel și se amplifică pasiunea ei pentru limba engleză, apoi pentru cultura anglo-americană, o pasiune ale cărei semințe fuseseră aruncate de multă vreme. O mențiune esențială, clarificatoare în acest sens vine de la fiica ei:

„Pe tot timpul anilor de școală, Dana a urmat în particular lecții suplimentare de franceză, germană și engleză. Un rol special în formarea ei l-a avut profesoara de engleză, Mary Lăzărescu, care avea să-i devină bună prietenă, fiindu-i tot timpul alături între 13-19 ani. Mary era născută în România din părinți englezi. Studiase filologia și era prietenă cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Camil Petrescu, Henriette Yvonne Stahl, etc. Era văduva Prințului Polihroniade (fruntaș al mișcării legionare, decedat în pușcărie) și se recăsătorise cu un avocat, Lăzărescu, și el închis de comuniști. De aceea nu putea preda în sistemul universitar sau liceal, fiind nevoită să dea lecții particulare. Tradusese un număr impresionant de cărți din engleză în română. I-a insuflat Danei o dragoste pentru cultura și literatura anglo-americană, care nu a părăsit-o niciodată.”[2]

Cursurile facultății de filologie erau predate la vremea aceea de mari profesori printre care Tudor Vianu, Edgar Papu, Vera Călin, Leon Levițchi, Ana Cartianu, ș.a., așa încât cultura și literatura anglo-americană continuă să facă parte din formarea tinerei Dana. E o pasiune care nu o va părăsi niciodată și care se va materializa nu numai în toate ocupațiile avute, ci și în turnura pe care o va lua destinul ei personal.

După finalizarea studiilor începe să lucreze la radio, la programul în limba engleză, unde e colegă cu Catinca Ralea[3], cu care se și împrietenește. Cum teatrul făcea deja parte din viața ei, anturajul soțului Radu Beligan fiind alcătuit din personalități ale scenei interbelice, acum devenite scena socialistă, activitatea ei jurnalistică începe să se concentreze asupra vieții artistice, cu care era la curent în mod direct. Face interviuri cu actori, regizori, dramaturgi. Un moment important are loc înainte publicării primului articol despre teatru când, avertizată de Radu Beligan să nu-i afecteze imaginea prin ceea ce scrie, decide să semneze cu numele Dana Crivăț.[4]

Din 1964 Dana Crivăț este angajată la revista Teatrul, apoi la Magazin istoric (1968-1971), iar după aceea, la recomandarea scriitorului Alexandru Ivasiuc, devine directoarea Bibliotecii Americane din București, unde a lucrat timp de zece ani, organizând numeroase evenimente artistice implicând personalități locale și americane.

Pe plan personal, o schimbare majoră are loc în 1965, când divorțează de Radu Beligan și, la scurtă vreme, reia o legătură mai veche cu dramaturgul Horia Lovinescu, directorul Teatrului Nottara, alături de care își va continua viața, acesta devenind o influență esențială și pentru fiica ei, Anamaria, care avea numai cinci ani la momentul despărțirii părinților. Rămâne în relații amicale cu fostul soț, de care o leagă un fel de solidaritate intelectuală, în numele căreia continuă relațiile și dezvoltă, peste ani, o veritabilă rețea de susținere cu noua familie a acestuia.

Dana Crivăț face în anii 60 câteva vizite în SUA, dar cea din 1964, făcută alături de Radu Beligan se dovedește una extrem de fructuoasă din punct de vedere teatral. Cu această ocazie, cei doi fac cunoștință cu mai mulți oameni de teatru americani, se întâlnesc cu dramaturgii Edward Albee și Arthur Miller, al doilea invitându-i să-l viziteze acasă. Dana va publica articole speciale despre cei doi, oferind o imagine a acestora și ca persoane particulare, nu doar ca autori dramatici recunoscuți. De altfel, felul ei foarte natural de a umaniza intervievații se vede și în alte interviuri, cum ar fi cel cu Paul Scofield, realizat cu ocazia prezentării la București a spectacolului Regele Lear în regia lui Peter Brook, în care acesta juca rolul principal[5], dar și în relatările despre turnee ale artiștilor români peste hotare. E un stil extrem de atractiv pentru cititor, neobișnuit în presa vremii, încă afectată de blocajele propagandistice și de cenzura omniprezentă în presa de după război, în care încercarea de controlare strictă a gândurilor celor care scriau se simțea printre rânduri. În scrisul tinerei jurnaliste nu se simt aceste constrângeri, felul în care ea pune întrebările denotă curiozitate autentică, entuziasm pentru descoperirea unor noi universuri artistice, un interes genuin pentru resorturile creativității în teatru.

Cu un simț al observației demn de un fin portretist, ea alcătuiește profilurile celor pe care îi întâlnește, topind în trăsăturile lor fizice cunoștințele pe care le are despre opera lor și făcând legătura între acestea. Despre Edward Albee spune: „este un bărbat încă tînăr (născut în 1928), mărunţel şi slab, cu fruntea îngîndurată şi ochi trişti; colţurile lăsate ale gurii îi dau acea înfăţişare de continuă amărăciune. O faţă care nu rîde niciodată, sau, chiar dacă rîde, veselia i se potriveşte atît de puţin încît nu ţi-l poţi aminti nici măcar zimbind. Aceeaşi încordată disperare şi cumplită dezamăgire le regăsim şi în piesele sale, care nu sînt altceva decît un aspru rechizitoriu adus oamenilor ce-şi irosesc in mod meschin viaţa, complăcindu-se în rutina cotidiană, şi o încercare violentă de a le deschide cu forţa ochii asupra realităţii.”[6]

Iar despre Arthur Miller:

„Ne iese în întîmpinare un bărbat neobişnuit de înalt, purtînd nişte ochelari cu rame groase, îmbrăcat ca pentru lucru, în pantaloni de doc şi o cămaşă cu mînecile suflecate. E scriitorul. Are o faţă severă, cu trăsături accentuate şi părul uşor rărit spre frunte. Cînd vorbeşte, chipul i se destinde şi devine prietenos. A împlinit patruzeci de ani şi nu pare mai tînăr. I se potriveşte atît de bine maturitatea, încît îţi vine greu să ţi-1 închipui adolescent sau tînăr.(…) Mîinile lui mari nu trădează întru nimic febrilitatea obişnuită a creatorilor intelectuali. Şi ochii îi sunt calmi şi liniştiţi, chiar atunci — şi destul de des — cînd surîsul şi vorbele devin ironice. Probabil cutele de pe obrazul ascetic îi dau această expresie neobişnuit de vie, care intimidează, la prima vedere.”[7]

Dincolo de portrete, face o analiză cuprinzătoare, prima în presa de după război de la noi, a teatrului american, așa cum funcționa el la începutul anilor 60, când mișcarea off-Broadway se consolida ca răspuns la excesiva comercializare și lipsa de gust pentru experiment a platformei teatrale principale, Broadway-ul. Venită dintr-o țară socialistă, în care cultura americană încă era denumită „imperialistă”, iar teatrul începea să capete greutate, fiind folosit pentru propagandă și finanțat de stat, Dana Crivăț pune în pagină ceea ce vede, respectiv situația nu tocmai roz a teatrelor americane apărute în marginea scenei comerciale. O descriere care, în paranteză fie spus, seamănă dureros cu imaginea de azi a teatrelor independente din România:

„L-am întîlnit pe Edward Albee la o întrunire a conducerii sindicatului teatrelor off Broadway, unde se discuta despre situaţia grea în care se află aceste minuscule instituţii artistice, care de multe ori apar şi dispar odată cu afişul spectacolului de deschidere… Sălile friguroase, cîteodată amenajate în subsolurile caselor, sînt departe de a fi comode, criticii vin rareori la premiere, iar gazetele nu le acordă suficient spaţiu pentru anunţuri şi reclame; fondurile sînt mici şi, pe de altă parte, pierderile nu sînt destul de mari pentru a interesa eventualii donatori capitalişti. Deşi Albee a «urcat» pe Broadway (acesta este verbul consacrat care se foloseşte atunci cînd unui autor i se deschid porţile teatrelor de pe Broadway), el se numără totuşi printre susţinătorii teatrelor off Broadway. S-a aventurat chiar să înfiinţeze un Workshop (studio) propriu.”[8]

Dana Crivăț scrie intens în anii 1964-1965 în revista Teatrul, în special despre teatrul englez și american, despre turneele teatrului românesc peste hotare, despre invitații străini ajunși pe scenele românești, acționând ca un traducător al realităților scenei internaționale pentru publicul și specialiștii de teatru din România. Ea este cea care introduce fenomenul „tinerilor furioși”, explicând genealogia acestui și intervievându-l pe Arnold Wesker:

„Tinerii furioşi infirmă noţiunea de «civilizat», care în Anglia, până în 1956, însemna graţie, politeţe, detaşare, redîndu-i vechiul sens etimologic; prin a fi civilizat ei înţeleg a lua parte la viaţa societăţii, a se simţi responsabili de soarta ei. Operele lor sînt imperfecte, câteodată stridente şi stângace, dar în toate, străbate ca un fir roşu ideea că arta e viaţă şi nu o alternativă sau un refugiu în care te ascunzi de viaţă.”[9]

Este cea care scrie despre festivalul dedicat lui Shakespeare la Stradford-upon-Avon, iar apoi despre turneul Royal Shakespeare Company la București. Tot ea îl intervievează pe actorul Paul Scofield, despre ale cărui creații pe scena britanică scrisese anterior.

Chiar în anul despărțirii de Radu Beligan, 1965, publică un dublu interviu cu acesta și cu regizorul Liviu Ciulei, care reprezentaseră România la cel de al XI-lea Congres al Institutului Internaţional de Teatru ținut la Tel-Aviv, Israel, cu tema „interpretarea modernă a clasicilor”. Tânăra jurnalistă ia apărarea teatrului modern, care scutură praful de pe textele clasice, în timp ce cei doi mari oameni de teatru sunt mai evazivi[10].

Din păcate, în special după 1968, când se angajează la revista Magazin istoric (1968-1971), apoi ca directoare a Bibliotecii americane din București (1971-1981), Dana Crivăț (fostă Beligan, apoi Lovinescu) nu mai susține o activitate publicistică legată de teatru. Continuă să traducă din limba engleză, romane, povestiri și piese de teatru, fiind apreciată pentru finețea transpunerii acestora în limba română.

Criticul de teatru Valentin Silvestru o apreciază pentru traducerea piesei lui Lorraine Hansberry, Inscripție pe o fereastră (regizată de Ariana Kunner la Galați)[11], scriitorul Nicolae Balotă laudă versiunea ei la romanul lui George Eliot, Adam Bede[12], iar Dan Grigorescu scrie laudativ despre felul în care ea a tradus piesa Camino Real de Tennessee Williams:

„Traducătoarea, Dana Crivăţ, a ştiut să găsească tonul aparent neutru, sub care să sugereze că mocnesc puterile antagonice ale tragediei.”[13]

Dana Crivăț (Lovinescu la data aceea) și fiica ei, Anamaria Beligan, astăzi o cunoscută scriitoare, pleacă din țară în 1982 și, după șase luni petrecute în lagărul pentru imigranți din Göttingen, se stabilesc amândouă la Melbourne, Australia. La scurtă vreme, Dana se angajează la Ministerul Imigrației. În timp ce lucrează acolo este și traducătoare și interpretă de limba română pentru autoritățile australiene, serviciu asigurat inclusiv pentru prim-ministrul Bob Hawke cu ocazia vizitei dictatorului Nicolae Ceaușescu în Australia din aprilie 1988[14]. Este recunoscută cu această ocazie de către Elena Ceaușescu, ba foarte probabil și de către dictator, care face o observație despre „cei care fură creiere” din țările socialiste, remarcă rămasă neînțeleasă de premierul australian, dar care a avut ecouri dureroase pentru traducătoarea lui, fugită din România socialistă[15].

Cristina Modreanu

Iulie 2023

Identificator obiect digital: https://doi.org/10.47383/DMTR.04.32

Note:

[1] Toate informațiile despre familie sunt verificate sau chiar oferite de fiica Danei Crivetz, scriitoarea Anamaria Beligan.

[2] Ibidem

[3] Catinca Ralea a fost jurnalistă de radio, traducătoare din limba engleză, autoare de filme. A condus secţia de limbă engleză a radioului public timp de mulţi ani, intervievându-i, printre alţii, pe Saul Bellow, William Saroyan, Alvin Toffler, Iris Murdoch, Yehudi Menuhin, Arthur Rubinstein, Henry Moore, Margaret Thatcher, Edward Kennedy, Barbara Walters, Christiaan Barnard. Mai multe despre personalitatea complex a Catincă  Ralea aici: https://www.rador.ro/2015/01/19/portret-catinca-ralea-o-profesionista-a-intrebarii/, accesat 18. 08.2023

[4] Ibidem

[5] Dana Crivăț – Interviu cu Paul Scofield”, Contemporanul, ianuarie-iunie 1964, 13.03.1964, Anul 18, nr. 11, pg. 4

[6] Dana Crivat „Interviu cu Edward Albee”, Teatrul, Anul 10, nr. 4, 1.04.1965

[7] Dana Crivăț „Acasă la Arthur Miller. Interviu în exclusivitate”, Teatrul, anul 10, nr. 2, 1.02.1965, pg 92

[8] Ibidem.

[9] Dana Crivăț, „Întîlnire cu Arnold Wesker”, Teatrul, Anul 9, nr. 10, 1.10.1964, pg 87-93

[10] Dana Crivăț, „Interviu cu Liviu Ciulei și Radu Beligan despre Congresul al XI-lea al ITI”, Teatrul, Anul 10, nr.8, 1.08.1965

[11] Valentin Silvestru, Inscripție pe o fereastră, România literară, aprilie-iunie, Anul 7, nr. 20, 16.05.1974, pg 16

[12] Nicolae Balotă, George Eliot – ”Adam Bede”, România literară, aprilie-iunie, Anul 10, nr. 17, 28.04.1977, pg 20

[13] Dan Grigorescu, Infernul lui Tennessee Williams – Contemporanul, iulie-decembrie, nr. 36, 09.08.1978, pg 11

[14] Ilie Rad, „Vizita lui Ceaușescu în Australia”, 22 iunie, 2012, Blog Ilie Rad: http://ilierad.ro/vizita-lui-ceausescu-in-australia-marti-19-iunie-2012/?fbclid=IwAR0_ONe1TxtiV7729kIo3ZFgBzB9SP-Z_xBS37jQWIyNnsMQP1pk0u7rxTU, accesat 17 august 2023 //Autorul scrie: ”Este ultima vizită a lui Nicolae Ceaușescu într-o ţară occidentală. În intervalul 8-21 aprilie 1988, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu au făcut un lung turneu, care a cuprins Indonezia, Australia, Vietnam şi Mongolia (cu un popas în Pakistan). Cel mai lung interval din această perioadă (11-17 aprilie) a fost petrecut în Australia. De altfel, ţara de la antipozi a fost ultima ţară occidentală vizitată de Ceauşescu, fiindcă imaginea dictatorului român era complet compromisă, atât în Est, cât şi în Vest, încât nimeni nu îi mai adresa invitaţii de a face vizite oficiale. După acest turneu, din 1988, Ceauşescu a mai vizitat Kenya, Tanzania, China, URSS, Coreea şi RDG, iar în 1989 – Cehoslovacia şi Iran (din Iran s-a întors, în decembrie 1989).”

[15] Ilie Rad, interviu cu Dana Lovinescu în articolul „Vizita lui Ceaușescu în Australi”a, 22 iunie, 2012, Blog Ilie Rad