Csíky, András

Actorul frumos prin inteligență – asta este András Csíky pentru teatrul maghiar din România. Spun asta deoarece universele culturale paralele există în pofida nenumăratelor gesturi de a transcende barierele. Un portret despre Gheorghe Dinică poate începe in medias res; un portret despre Csíky necesită o introducere, lucru cu atît mai dureros cu cît el fusese unul dintre actorii din celebra peliculă a lui Liviu Ciulei, Pădurea spînzuraților, premiată la Cannes, în care Csíky jucase rolul locotenentului Varga. Despre această experiență actorul spune următoarele în volumul de dialog consacrat lui: „am impresia că pot vorbi doar despre un singur rezultat cumsecade și anume filmul lui Ciulei, Pădurea spînzuraților.”[1] Despre filmările cu Dan Pița din Tănase Scatiu nu vorbește cu așa căldură, poate pentru că între timp trecuseră unsprezece ani și dificutățile cu care era lăsat la Budapesta să filmeze îl măcinaseră – marea lui durere era că nu a jucat în pelicule mai numeroase: pe lista de roluri apar doar șapte.

Născut la 25 august 1930, András Csíky a absolvit „Institutul Artistic Maghiar” de la Cluj și a înființat Teatrul de Stat de la Baia Mare împreună cu colegii săi de an. În 1956, acesta s-a mutat la Satu Mare și a devenit Teatrul de Nord. Csíky fusese directorul instituției între 1960 și 1969,[2] iar în 1977 a venit la Cluj și a rămas aici pînă la sfîrșitul carierei. Despre perioada cînd fusese director la Satu Mare, directorul de azi, István Bessenyei Gedő spune următoarele: „perioada în care Csíky fusese director însemna zece ani în care teatrul se relansase după un interval cu urcîșuri și coborîșuri, o perioadă în care se crease un atelier cu un profil puternic.”[3]

A jucat roluri magistrale în ambele orașe. Jimmy Porter în Privește înapoi cu mînie (regia: Ferenc Kovács), numit de Lajos Kántor „o premieră importantă și din punctul de vedere al istoriei teatrale”,[4] Hamlet din piesa lui Shakespeare (regia: György Harag), rolul principal din Becket de Jean Anouilh și Caligula (regia: Ferenc Kovács) de la Satu Mare sunt legendare, ca și Baronul din Azilul de noapte (regia: György Harag), Horatio din Hamlet (regia: Gábor Tompa), Bătrînul servitor din Neînțelegerea (idem) Molière din Cabala bigoților (idem), Faust din Tragica istorie a doctorului Faust (regia: Mihai Măniuțiu) etc. de la Cluj. Bineînțeles, a avut și vînă comică, Bomba zilei de Ben Hecht și Charles McArthur de la Satu Mare (regia: Ádám Kovács) și Sinucigașul de Erdman (regia: Árpád Árkosi) de la Cluj sunt doar două exemple în care a jucat cu un umor cerebral și nebun.

Dacă mai sus vorbeam despre handicapul de a fi minoritar și de a trăi într-o lume aproape închisă datorită atît național socialismului ceaușist, cît și acestei condiții și a claustrării mentale a maghiarimii în scopul păstrării identității naționale, acum trebuie să scriu și despre un avantaj major al acestora. Este vorba despre faptul că în acele vremuri, actorii maghiari fuseseră adevărate legende vii ale comunității. Pentru un maghiar, se părea că două sunt instituțiile în care poate vorbi liniștit despre identitatea lui, o poate privi și analiza: biserica și teatrul. În consecință, publicul fusese deosebit de recunoscător pentru aproape orice vedea pe scenă, numai să fie compus din cuvinte ungurești.

Bineînțeles, András Csíky era departe de a fi „orice”. Fusese un actor dotat cu o inteligență atît a creierului, cît și a inimii. Era un bărbat frumos, dar departe de frumusețea virilă brutală; un fel de Gerard Philippe al Transilvaniei. Această frumusețe devenise una lucrată de experiențele vieții. Își pierduse tatăl la numai doi ani, trăise bombardarea Budapestei, speranțele retrocedării Ardealului, apoi comunismul românesc, „neobrăzarea cîrmuirii”, apoi speranțele de după revoluția din 1989 și îmbătrînirea treptată. Toate acestea s-au depus pe fața asta inteligentă și au format-o foarte temeinic.

Trebuie să menționăm și formația culturală foarte serioasă. Întîlnirea la Baia Mare cu membrii școlii de pictură, împrietenirea cu marii scriitori și poeți maghiari din Transilvania (András Sütő, Sándor Kányádi etc.), asimilarea fenomenelor culturale românești și universale de la Delavrancea la Ionesco și de la Tolstoi la Beckett îl dăltuiseră deopotrivă.

Firește, au fost și experiențe artistice, cele mai de seamă dintre ele fiind întîlnirile cu trei regizori importanți dintre care ultimii doi au devenit celebri: Ferenc Kovács, György Harag și Gábor Tompa. Primul, un om de o cultură și inteligență ieșită din comun, care analiza foarte profund textele teatrale și îl distribuise mereu perfect pe Csíky; al doilea, cu care înființase teatrul de la Baia Mare, l-a inspirat și la Satu Mare, și mai tîrziu la Cluj, Csíky devenind unul dintre pionii de bază ai „trupei Harag”. A putut fi partenerul gîndirii acestui artist care crease imagini de neuitat: scena de deschidere a piesei Cain și Abel de András Sütő, cu un Cain jucat de Csíky care își întinde mîinile cu pumnii încleștați și cu un Abel a cărui mîini întinse sunt deschise, cu Baronul care îngenunchează la un moment dat în Azilul de noapte etc.

Cît despre Tompa, actorul fusese unul dintre cei mai importanți membri ai schimbării de mentalitate teatrală dirijată de regizorul director. Înțelesese ideile lui Tompa încă înainte de revoluție, făcînd partituri majore în spectacole ca Tango de Mrožek, Hamlet sau Stația de autobuz de Gao Xingjian. După 1989, jucase magistral în mai toate piesele puse în scenă de acest regizor, înțelegînd fără cusur miza unei viziuni artistice care putea părea străină de el doar unor naivi sau ignoranți. „Interpretarea se îmbogățește aproape pe neobservate, se adîncește treptat, luînd nuanțe fine, coapte de evenimente, nu de fiecare dată de cele din acțiune ci de cele petrecute în timpul dintre diferitele scene și acte și pe care un actor trebuie să le arate: destinul tot mai amenințător al dramaturgului de la cina regală la care Ludovic al XIV-lea îi permite încă să joace Tartuffe »pentru uz intern« în Palais Royal și pînă la actul II cînd îl cheamă ca să-i comunice interzicerea piesei, decizie care înseamnă pierderea bunăvoinței regale, acest fapt lăsîndu-l descoperit și fără protecție pe Molière.”[5];

„Actorul Csíky András exprimă cu o putere excepțională chinul artistului în triumf ca și în cădere. Pătimaș și temperamental, reținut și temător, votal dar și fragil, neputincios în fața durerii, Molière apare bîntuit de melancolii și presimțiri întunecate. (…) Personajul rămîne viu pe scenă chiar cînd este absent, în imagini vibrante, cuceritoare prin rigoare, armonie, forță.”[6]

Rîndurile Mariei Kacsir și ale Ludmilei Patlanjoglu caracterizează de fapt întreaga carieră a lui András Csíky care se îmbogățise tot timpul ca o simfonie și și-a clădit întreaga viață în roluri, cum a clădit-o Meșterul Manole pe soția lui în cetatea de la Deva. Cinismul unei puteri totalitare l-a simțit de nenumărate ori, și chiar dacă Ceaușescu nu era o minte sclipitoare, iar lacheii inteligenți, în schimb, n-aveau puteri absolute, l-a ajutat imaginația.

A jucat, bineînțeles, și în spectacole regizate de alți regizori cum ar fi Vlad Mugur, Mihai Măniuțiu, Attila Keresztes sau Árpád Árkosi, lucrînd de fiecare dată cu același talent, interiorizînd profund problematica rolului respectiv și a ideii regizorale, fiind Gaev (Livada de vișini) și bătrînul Ekdal (Rața sălbatică), Faust și Comisarul (Poliția de Mrożek).

Trebuie să vorbim și despre o altă caracteristică a actorului. Datorită faptului că în rîndul maghiarilor din România se născuse crezul că numai printr-un conservatorism cultural își pot salva identitatea periclitată (și era mai mult decît o părere), teatrele promovau un fel de „teatru retoric” și chiar piesele apărute în perioada aceea sunt scrise cu o retorică spilcuită. Urmarea era că mulți au confundat talentul cu vocea răsunătoare și cu dicția perfectă. Văzusem mulți actori (interesant este că foarte puține actrițe) care și-au bazat întregul renume pe aceste calități și după 1989 nu înțelegeau instrucțiile regizorale sau textul piesei pe care l-au primit și în care trebuiau să joace.

Ei bine, András Csíky fusese mereu un actor complex, eclectic, care știa exact că o singură calitate nu-l face actor bun, că dacă formezi un rol ai nevoie de mult mai multe decît numai de o voce frumoasă sau de o dicție fără cusur. Inteligența lui, concentrată în fața lui, în ochii de o deosebită frumusețe interioară, putea urmări și asimila orice, exclusiv inepțiile și diletantismul. Nimeni altcineva nu ar fi putut să joace rolul aproape mut, cu doar două replici, al bătrînului servitor din Neînțelegerea lui Camus, făcînd un rol magistral.

Acest lucru înseamnă foarte mult. Înseamnă că oricît ar fi trăit în regimuri constipate sau nebuloase, András Csíky a rămas mereu curios la tot ce se întîmplă în adîncul evenimentelor atît de ușor de observat. Văzusem mari actori care cu timpul deveniseră tot mai obtuzi, pierzîndu-și calitatea, închizîndu-se într-un fel de rol și neputînd juca în roluri de altă factură, mîrîind împotriva unui regizor sau altul. El nu făcuse asta niciodată și jucase pînă în 2006 nu doar din orgoliu, ci mai ales din setea formării tot mai multor personaje care sunt toți oameni. A știut ce înseamnă să fii minoritar, cetățean într-o țară care face tot ce vrea cu cetățenii lui, om care speră degeaba, dar nu profitase de ușurința supărării care nu costă nimic, numai talentul. Dacă are vreun sens expresia „rezistența prin cultură” atunci eu personal am înțeles profunzimea acesteia privind traiectoria unor oameni ca el. Cînd a devenit prea bătrîn pentru a juca, și-a luat la revedere cu demnitatea ce-l caracterizase mereu.

Péter DEMÉNY

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.01.09

Note
[1] Köllő Katalin: Csíky András. Editura Komp-Press, Cluj, 2008, 54.
[2] „În 1960, Harag pleacă și locul lui în fotoliul directorului este preluat de András Csíky, așa cum și în formarea repertoarului și în exigența artistică.” Kántor Lajos-Kötő József: Mișcarea teatrală maghiară din Transilvania 1918-1992. Kriterion, București, 1994, 75.
[3] Sándor Kereskényi: Zborul fluturelui. Formarea situației teatrale sătmărene în oglinda posibilităților. Revista Sugárút, 2016/2 (vară). Directorul actual vorbește în tot interviul foarte frumos despre András Csíky.
[4] Kántor-Kötő, op. cit. 76.
[5] Kacsir Mária: Joc în oglindă. In KM: Scrieri despre teatru. Kriterion, Cluj, 2004, 76.
[6] Ludmila Patlanjoglu: Cabala lui Tompa Gábor. Cultura națională, 27 iunie 1996.

Bibliografie

• Kacsir Mária: Scrieri despre teatru. Kriterion, Cluj, 2004.
• Kántor Lajos-Kötő József: Mișcarea teatrală maghiară din Transilvania 1918-1992. Kriterion, București, 1994.
• Kereskényi Sándor: Zborul fluturelui. Formarea situației teatrale sătmărene în oglinda posibilităților. Revista Sugárút, 2016/2 (vară).
• Köllő Katalin: Csíky András. Editura Komp-Press, Cluj, 2008.
• Ludmila Patlanjoglu: Cabala lui Tompa Gábor. Cultura națională, 27 iunie 1996.