În 1938, familia lui David Esrig, de origină română, se întoarce în țară, stabilindu-se după 1945 la București. În 1973 părăsește România și se stabilește în Germania. Lucrează pe diferite scene din Germania, Elveția sau Franța. Regizor legendar al anilor 60-70, David Esrig revine în țară după aproape trei decenii și animă stagii, ține conferințe. Noua generație descoperă un artist cu un itinerar strălucit, cu zonele sale dureroase, de luptă, de așteptare, de reconstruire. Face parte din „generația de aur” a regiei românești din primul deceniu de după „dezgheț”, Radu Penciulescu, Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu, Dinu Cernescu, Sanda Manu. Tînărul regizor a evoluat într-o lume dominată de modelul teatral stanislavskian, dar mai tîrziu, întîlnirea cu Meyerhold a fost determinantă. Esrig mărturisea: „Datorez fără îndoială „mitului Meyerhold” credința, la început intuitivă dar decisivă, că arta are un scop; îi datorez ideea, nu lipsită de cruzime, că teatrul poartă în el o misiune secretă, aceea de a tăia breșe în zidurile ignoranței și ale indiferenței și să ne deschidă domenii esențiale ale trăirii.”[i] Mai tîrziu, descoperirea lui Artaud i-a dat curajul să se apropie definitiv de lumea lui Meyerhold. Dacă privim tipul de actor pe care îl caută, mai ales în repetițiile în jurul principalelor sale spectacole, identificăm principiile legate de biomecanica exercițiilor lui Meyerhold, luni întregi de exerciții și căutări.
Marile spectacole ale lui Esrig în România acoperă deceniul al șaselea, înscriind aici momente remarcabile dar și momente de criză și de luptă cu cenzura. Umbra după E.Schwartz, în 1963, la teatrul de Comedie, e un spectacol legendar, unde regizorul pune primele jaloane ale echipei sale. În rolul titlu se impune Gheorghe Dinică, aproape debutant, smuls din cenușiul vechiului teatru, actor pe care Esrig îl va făuri pe măsura viselor sau a exigențelor sale. Pariul era însă aici cu cenzura. Pentru Radu Beligan, pe atunci directorul Teatrului de Comedie, problema care se punea era clară:
„Umbra este o piesă profund filozofică. În spatele fiecărui om există o Umbră care poate să pună stapînire pe el și care poate să îl devoreze. Genialul David Esrig a știut să descifreze acest mesaj, prezentînd, într-o cheie poetică, o lume de basm aparent fără nici o legătură cu partidul care ne sufla în ceafă”.[ii]
Piesa lui Schwartz, scrisă în 1940, în plină perioada stalinistă, era în acei ani, o dublă provocare, un autor sovietic multă vreme pus la index, reluat cu prudență, în atmosfera politică a vremii unde cenzura era încă puternică, dar ezitantă, și care nu va întîrzia curînd să se dezlănțuie împotriva regizorului. „Sunt campionul tuturor interzicerilor” mărturisea el mai tîrziu într-un interviu. Revista Teatrul organizează și publică în septembrie 1963 o amplă dezbatere în jurul spectacolului, unde Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Valeriu Moisescu, Paul Bortnovski, Ana Maria Narti, Lucian Pintilie, toată tînăra pe atunci generație a noului teatru, sprijină spectacolul violent atacat de vechea gardă. Umbra continuă însă, premiată după doi ani la Paris, în stagiunea Teatrului Națiunilor alături de Troilus și Cressida, semnat tot de Esrig, spectacol care a cutremurat temeliile multor certitudini. Textul shakespearian, puțin cunoscut și rar jucat, devine după turneele europene ale Teatrului de Comedie, „cel mai cunoscut în lume din întreaga istorie a teatrului românesc „. Esrig începuse repetițiile și intensa pregătire a actorilor din 1964, premiera a avut loc în martie 1965. Suntem în plin război troian, în fața zidurilor, se înfruntă cele două tabere. Soldățoi grosolani și violenți în tabăra acheilor, rafinați și pomădați în cetatea asediată. Thersit, bufon cinic și violent, interpretat de Gh. Dinică, poartă ideea principală a spectacolului, condamnarea războiului, demitizarea corosivă a eroilor. O poveste de iubire, între doi tineri naivi, Troilus, fiul regelui troian Priam, și Cressida, fiica unui preot grec, idilă strivită în murdăria generală. Între ei, rînjește sarcastic,Thersit, în amar raisonneur al spectacolului, ce sfîrșește cu un scuipat…. Valentin Silvestru în cartea sa Prezența teatrului, sintetizează într-un capitol, „biografia spectacolului”. Recuperăm astfel cîteva imagini, scenografia lui I.Popescu-Udriște: „pe cîmpul înclinat, sfîrtecat și calcinat de șapte ani de lupte, răsar din cînd în cînd semnele localizatoare: … ca vignetele unei cărți de demult căreia i se răsfoiesc paginile în fața noastră.”(…) Interpretarea e dezlănțuită, comedia e frenetică.” O întrebare revine adesea adesea în anii 60, în discuțiile de specialitate, declanșată de celebrul eseu al lui Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru: ce înseamnă simț contemporan ? Esrig răspunde în anul cînd pregătea Troilus și Cressida : „responsabilitate, semnificație, violență a expresiei artistice.” [iii] Majoritatea cronicilor din țară și străinătate subliniază caracterul contemporan al lecturii spectacolului, ca unul din principalele sale merite. La Paris, Monica Lovinescu, apreciază spectacolul lui Esrig, dar e jenată de violența tonului, pentru ea: „concepția regizorală rămîne discutabilă. David Esrig l-a citit vizibil pe Jan Kott și a pus în primul plan bufonul și bufoneria. Bufonul e Thersit. Prin ochii lui vedem o lume din care toate sensurile au dispărut de multă vreme de sub zidurile Troiei.(…) Or, la Esrig, totul devine farsă, o farsă lipsită de gustul amar al deriziunii. Noaptea „înfometată” din tragedia shakespeariană nu se întinde peste reprezentația bucureșteană. Oricare i-ar fi fost concepția, David Esrig are meritul de a o fi dus pînă la capăt, cu o exigență artistică reală.” [iv] Mult mai concis, o carte dedicată Teatrului Națiunilor din Paris, pune în pagină prezența remarcabilă în 1965 a artiștilor români, Odette Aslan, rezumă în cîteva linii, prezența românească într-un context extrem de prestigios.
„Teatrul de Comedie din București e foarte dinamic. Regizori importanți s-au făcut cunoscuți (David Esrig, Lucian Giurchescu) și actorii primesc o formație solidă. Ei vin cu trei spectacole : Rinocerii de Ionesco, Umbra de Evgheni Schwartz (pamflet împotriva exacțiunilor fasciste realizată ca o comedie balet) și Troilus și Cressida – autopsie burlescă a războiului cu „o partitură de mișcare”… platoul scenic este deasemenea o scenă de teatru, un rituel absurd al unor lupte eroice demistificate.”[v]
În 1966 Esrig semnează la Teatrul de Comedie un spectacol după comedia lui G. Ciprian, Capul de rățoi, un text lejer și delirant, unde apar din nou Marin Moraru, Gheorghe Dinică alături de Radu Beligan, sau despre farsele și glumele a patru amici care și-au ales domiciliul într-un copac, de fapt o voioasă pledoarie a libertății individuale în conflict cu toate formele de conformism. În vizită în România, Denis Bablet, cercetător francez, pasionat de teatrul est-european, subliniază „vitalitatea teatrului românesc”și asistă la Teatrul de Comedie la o reprezentație cu Capul de rățoi, impresionat de „excelenta reprezentație reglată de Esrig” și continuă : „Reglată este într-adevăr termenul potrivit: o extraordinară precizie în joc. Mișcări, atitudini și ritmuri. Esrig este un regizor fizic. Impresia unui balet mecanic, dar o mecanică penetrată de sensibilitate. Ca o commedia dell’arte moderne…Pe un fond aproape abstract, eficacitatea actorilor filmelor mute. Gestul amplificat sau redus la geometria sa, decalajul voit între gest și cuvînt. Actori care știu să păstreze distanța față de personajele lor. Desenul e net, fără nicio greșeală.”[vi] D. Bablet surprinde astfel exact și succint stilul și modul de lucru al regizorului. Esrig părăsește în 1968 Teatrul de Comedie după luni de repetiție cu Nepotul lui Rameau pentru Teatrul Bulandra unde va avea loc premiera, după romanul lui Diderot, tradus și adaptat pentru scenă de Gellu Naum. Un dialog între Narator, filozoful Diderot, și Jean François Rameau, nepotul celebrului compozitor, un personaj original, excentric și provocator, un dialog între două viziuni despre morală și realitate. Spectacolul e un dialog strălucitor între două personalități ce se provoacă, se pîndesc, se dispută… Marin Moraru, în Diderot, are calmul onctuos și surîzător al filozofului ce propune discuția și care nu e mai puțin busculat de turbulentul său interlocutor. Gh. Dinică, sau Nepotul, e un personaj proteiform ce devine oglinda lumii în multiplele ei fațete, ceea ce scenografia traduce magistral. „Oglinzile multiplică sau barează o evoluție, martore sau complice, complotează cu spectactorul, cu autorul, cu personajul. Schimbă necontenit unghiurile, păstrînd ideile în lumina lor optimă.” Decorul fascinant al oglinzilor ce refractă și multiplică chipurile personajelor și jocul fulgerător al ideilor subliinază perfect desenul regizoral.
În 1972 Esrig e la Mȕnchen, și pregătește pentru programul cultural al Jocurilor Olimpice, Troilus și Cressida, cu o distribuție germană, pentru Patrocle îl cheamă însă pe Marin Moraru, de neînlocuit. În 1973, decide să rămînă în străinătate și după cîteva spectacole, în Franța, Elveția și Germania, crează la Burghausen în 1999 propria sa școală de teatru, Akademie Athanor, preparată deja din 1995, transferată în 2014 la Passau, visul alchimistului, în căutarea unui teatru existențial. Numele școlii i-a fost sugerat de titlul unui poem de Gellu Naum, Athanor, numele cuptorului alchimistului unde se refac într-o formă concentrată, procesele cosmosului fizic și psihic. Și cred, spune Esrig, „că teatrul asta e, reface în mic lumea. Scena este un cuptor alchimic în care se petrec procese, teatrul nu oglindește realitatea, teatrul clădește lumi posibile, întîmplări și destine posibile. Realitatea asta sensibilă, manifestă, este numai o coajă, iar teatrul existențial – formula la care doresc eu să ajung și care este pentru mine o orientare fundamentală – creează posibilități înfricoșătoare. Iar uneori devin profetice.”[vii]
Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.01.10
Note
[i] D. Esrig, „Meyerhold ou la mythologie moderne de la créativité” ; in Meyerhold, la mise en scène dans le siècle, Acte ale simpozionului internațional organizat la Paris de LARAS/CNRS, 6512 noiembrie 2000, ed, OGI, Moskva, 2001, pp. 421-428
[ii] Radu Beligan, Comedia Remix, Teatrul de Comedie 1960-1980, Cristina Modreanu și Maria Drăghici, Bucuresti, Teatrul de Comedie, 2014-2015.
[iii] D. Esrig, „Realismul teatral astăzi, Stilizare sau esențializare”, Teatrul, nr. 3, 1965 .
[iv] Monica Lovinescu, Unde scurte. Jurnal indirect, Humanitas, București, 1990, pp. 153–155.
[v] Odette Aslan, Paris, capitale mondiale du théâtre. Théâtre des Nations (Paris, capitală mondială a teatrului, Teatrul Națiunilor), ed. CNRS, collection Arts du spectacle, 2009, 331p.
[vi] D. Bablet, „Vitalité du théâtre roumain”, Lettres françaises, Paris, nr. 1212, 13-19 decembrie 1967
[vii] Mirella Patureau, „David Esrig – un alchimist al teatrului existențial”, Teatrul de artă. O tradiție modernă, Nemira, București, 2010, p. 521.
Bibliografie
Cărți, lucrări de David Esrig
Cronici, articole despre D. Esrig
Articole și interviuri
Cărți despre David Esrig
1970: Scenariul de film De ce? distribuţie: G. Dinică, M. Moraru, T. Caragiu, V. Tastaman, scenografia: Miruna şi Radu Boruzescu. Filmul este interzis de cenzură cu câteva zile înainte de începerea filmărilor.
1990: filmul documentar Die rumänische Passion (Bayerischer Rundfunk), Patimile României – un an după revoluţie (90 min.),
Gellu Naum in gros-plan, David Esrig
Contemporanul, februarie 2007
The register, 1981
Publicaţie Evenimentul, David Esrig
Victor Parhon, David Esrig: „Totul mi-e familiar, totul e de redescoperit!”, Teatrul Azi, nr.1/ 1990
Să ne amintim de… Nepotul lui Rameau de Denis Diderot,Teatrul Azi, 2002
Andreea Dumitru, David Esrig: „Arta noastră e o artă senzuală, a concretului…” în Teatrul Azi, nr.4-5/ 2005
Andreea Dumitru, Sibiu – Festivalul Internațional de Teatru. Godot regăsit. O repetiție cu David Esrig, Teatrul Azi, nr.7-8-9/ 2006
PROMOȚIA DE AUR a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică București împlinește 50 de ani 1956 – 2006, Teatrul Azi, 2007
Andreea Dumitru, David Esrig: „Teatrul românesc e într-o fază de fierbere, de căutare, de adfirmare, care trebuie fortificată…” , Teatrul Azi, nr.1-2 / 2007
Ludmila Patlanjoglu, David Esrig și avangarda, Teatrul Azi, nr.1-2/ 2007
Ionuț Sociu, David Esrig și acțiunea din spatele cuvintelor Teatrul Azi, nr. 1-2 / 2007
Cristina Dumitru, Monologul ca dialog. Workshop cu profesorul David Esrig, Teatrul Azi, nr. 1-2/ 2007
Ateliere Esrig. Cu David Esrig, în căutarea teatrului existential, Teatrul Azi, nr. 10-11-12/ 2007
Ludmila Patlanjoglu, Ateliere Esrig. Spectacolul David Esrig, Teatrul Azi, nr. 10-11-12/ 2007
Acest sit utilizează cookie-uri pentru a-ți oferi cea mai bună experiență de navigare.
Află mai multe sau ajustează-ți setările.
Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.
Cookie-urile strict necesar trebuie să fie activate tot timpul, astfel îți putem salva preferințele pentru setările cookie-urilor.
Dacă dezactivezi aceste cookie-uri, nu vom putea să-ți salvăm preferințele. Aceasta înseamnă că de fiecare dată când vizitezi acest sit va trebui să activezi sau să dezactivezi cookie-urile din nou.
