Iordache, Ștefan

Ștefan Iordache aparține unei generații care practica arta teatrală cu sfințenia  ritualică a dedicării necondiționate. „Scena nu poate fi decât un templu, actul artistic este sacru”[1], spunea.

Cum se întâmplă în cazul multor artiști de calibru, în teatru a nimerit datorită hazardului. Prima opțiune a fost medicina, dar contactul cu adevărurile meseriei n-a fost unul izbutit, așa că a ajuns contabil. După cutuma timpului, s-a implicat ca amator într-o „brigadă artistică de agitație” și, la sugestia coordonatorului, a dat admitere la Facultatea de Teatru din București (1959). Deși concurența era mare – în țară exista un singur Institut, erau locuri puține, iar aspiranții numeroși -, a intrat din prima încercare, însă pe ultimul loc.

Teatrul vremii era unul de regie interpretativă și actorie, iar de-a lungul carierei Iordache i-a convins pe mulți dintre cei mai importanți regizori români să investească estetic în el. A lucrat cu Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu, Dan Nasta, Dan Micu, Dinu Cernescu, Lucian Giurchescu, Sanda Manu, Valeriu Moisescu, Andrei Șerban, Alexandru Tocilescu etc., la Teatrele Nottara, Mic, de Comedie, Odeon, Național din București și Teatrul Național din Craiova, susținând zeci de partituri, în anumite stagiuni, în câte două-trei producții noi. Repudia rutina, iar șansa de-a face teatru, film, televiziune și radio îi oferea varietatea la care tânjea, ieșirea din riscul obișnuinței într-o profesiune definită la nivelurile ei înalte prin continuă reinventare. S-a transferat de câteva ori din echipele permanente ale unor teatre, pentru că „am simțit că repet anumite lucruri și a trebuit să-mi schimb climatul artistic.”[2] Considera partenerii de replică un element vital al reușitei, căci teatrul e o artă de colaborare în care nu poți străluci de unul singur. Coechipierul  „e totul. Dacă ne referim la actor, înseamnă partenerul meu de viață. Dacă partenerul mă minte, înseamnă că am ratat spectacolul. Iubesc partenerii generoși, care te lasă să exiști.”[3]

Era un artist de dialog, de tandem, clocotul interior se alimenta din relațiile scenice construite cu ceilalți.

Ce însemna actoria pentru Ștefan Iordache?  O profesiune cu mecanisme complexe, pe care și-o asuma organic. Avea în doze abundente însușirile native necesare. Atât pe acelea fizice – era un bărbat înalt, subțire, dar nu fragil, degaja masculinitate și energie, capta atenția când pășea pe scândură ori când intra în cadru. Îl vedeai, atrăgea privirea. Exterioritatea era dublată de ceea ce venea din fibrele sensibilității profunde, tezaurizate prin exercițiul la scenă și care se dezlănțuia prin fiecare personaj asumat. Îl remarcai, avea suma aceea de calități indistincte din al căror amestec sofisticat iese carisma. Autocontrolul și concentrarea în perimetrul scenic  îi redau libertatea interioară. Nu se precipita, aborda personajele cu tact, dar și cu o intensă zbuciumare. Îl definea un stil reținut, cu pauze sugestive, cu o expresivitate voit stăpânită, deci cu atât mai intensă. Juca punând filtre ce sporeau tensiunea. Tăcerii calculate îi urma un șuvoi emoțional ce impresiona. Avea un fel de-a privi cumva din semiprofil, cu o sprânceană ușor ridicată, a îndoială, semnul discret al perpetuei interogații, al gândirii critice ce anticipa lansarea vorbelor. „Un actor se crește foarte greu”, iar factorii care contribuie la asta sunt „talentul, puterea de muncă, cultura și nu în ultimul rând, ci în primul rând – directorul teatrului.”[4] A fost, dintr-o lungă listă de personaje, Arturo Ui (1963), Rică Venturiano (1967), Cassius (1968), Raskolnikov (1970), Jack Worthing (1971), Maestrul (1980) Richard de Gloucester (1983), Nae Cațavencu (1999), John Barrymore (2000) Prințul Potemkin (2008) etc.

Timbrul vocal lipea vorbele de timpan, dându-le aderență prin sonorități ușor acut-abrazive, de impact. Își știa posibilitățile de rostire, stăpânea știința spunerii cuvântului. Asculta colegii de distribuție, marca tăcerile, apoi lansa fraza cu accentele potrivite în enunțuri și în cuvintele însele. Titus Andronicus (1992, un text montat la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova în premieră absolută în România, cu el în rolul titular) debuta cu o imagine în proiecție pe fundal, supradimensionându-i chipul într-o citare mimică foarte expresivă a „Țipătului” lui Edvard Munch. Ochii holbați, aproape săriți din orbite, gura deschisă larg, liniile adâncite ale feței întinse la paroxism făceau un portret ce cumula în crochiu și prezicea vizual visceralitatea ulterioară. În scena austeră scenografic, fizicalitatea cursivă și echilibrată a lui Iordache inducea sadismul asociat, în ansamblul de subtexte tenebroase evidențiate uneori prin umor negru de regizorul Silviu Purcărete. Cruzimea diabolică, „otrava” protagonistului vin și din variațiile vocale, de la acute la baritonale și grave, la volume și în tempouri alternate fără cusur, cu prelungirea de efect a unor consoane reverberante. După turnee în întreaga lume, a fost așezat de cronicari alături de Peter O’Toole și Sir Laurence Olivier. Un rol atât de solicitant i-a evidențiat din nou trăsăturile. Privirea electrizantă, care îi traversa parcă pe cei către care era îndreptată, plasticitatea corporală, vocalitatea se topeau într-un magnetism irezistibil.

„Mă consider creator, nu interpret. Personajul se dezvoltă în mine, pur și simplu exist ca în viață”,

e o afirmație reiterată în interviuri, ca expresie precisă a metodei stanislavskiene în care se modelase la școala de actorie. Și care i se potrivea ca artist frământat de căutări, de aflarea celor mai potrivite rezolvări actoricești. Felul în care se transfigura scenic îl făcea fascinant,  evolua la o intensitate vibrantă ce ducea în patimă. Era un introvertit în largul lui la rampă, acolo își exprima sensibilitatea prin limbajul teatral.

Ștefan Iordache era genul old school, cu bun simț, multă modestie, trata arta teatrală cu umilință rafinată. Nu-i plăcea să vorbească despre sine, iar când o făcea era succint. Mai credea că nereușitele au rostul lor în domolirea orgoliului.

„De multe ori meseria asta te aruncă undeva sus, sus, sus. Dar abia când ajungi acolo îţi dai seama că mai e până sus. Uneori foarte mult. […] Perfecţiunea nici nu există în meseria noastră. A, să tinzi către perfecţiune, nu te împiedică nimeni.”[5]

Era precaut în privința primejdiilor profesionale la care actoria expune. Le conștientiza și încerca să le reziste. Într-o primă etapă, în procesul de creare a unui personaj, consumul interior necontenit înspăimântă, dă insomnii („umblu cu personajul după mine și pe stradă, și în somn”); Iordache scormonea înlăuntrul ființei, nu avea o rețetă fixă, căuta continuu, încerca să „exist ca acel om”). Dar incandescență sufletească era și în etapa ulterioară, seară de seară, în fiecare reprezentație. Venea cu câteva ore bune înainte, chiar cu trei-patru, pentru a se părăsi pe sine, civilul, și a deveni personajul. Se măcina enorm pentru fiecare partitură încredințată. La Richard al III-lea, slăbea câte patru kilograme la fiecare reprezentație. Nici o seară nu era ca precedenta: alt public, alte așteptări, altă strădanie fizică și psihică de-a fi la înălțimea misiunii creatoare.

„Cât de chinuitoare este meseria asta și câte sacrificii […]. Actoria te consumă, te arde. De aceea, perioada de refacere pentru un actor e mai importantă, cred, decât la sportivi. Efortul nostru, au constatat medicii, este echivalent cu al minerilor.”[6]

Se adaugă riscul de-a te rătăci în mulțimea de caractere pe care le-ai personificat sezoane la rând, iar de unele nu te mai poți descotorosi.

„Actorul e un om special, care privește lumea altfel decât un om obișnuit. Culmea e că intri în teatru normal și după douăzeci de ani începi să te cauți în teatru printre personaje: «Care oi fi eu?»”[7]

Hamlet (1974) din Studioul Teatrului Nottara se juca în cutie neagră, iar din cronici rezultă că spiritul mizanscenei mergea pe direcția teoriilor lui Jan Kott, din volumul Shakespeare, contemporanul nostru. Actorul realiza un erou foarte uman, apropiat de prezentul zău. Reinterpretarea dată textului de regizorul Dinu Cernescu favoriza din premisă această linie scenică, așa încât Iordache și-a instalat Hamletul în parametri raționalității, ai perseverenței în urmărirea planului de demascare și răzbunare. Unii cronicari i-au reproșat că l-a coborât din înălțimile metafizice în care-l plasase Shakespeare, însă, parcurgând ce s-a scris înțelegi că în cadrele trasate regizoral imaginase un „om oarecare” trădat de apropiați. Ștefan Iordache reușise o construcție de rol „copt” aproape un an cu Dinu Cernescu.

A jucat dramă, teatru experimental, tragedie, comedie, musical, one man show, autori clasici și contemporani, a înregistrat muzică, a acceptat provocările contre-emploie-ului, pulverizându-și harul seară de seară.  Devenind, iată, actor de dicționar.

Oltița Cîntec

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.01.13

Note
[1] Cătălin Bădulescu, Ștefan Iordache, Interviu găsit în iarbă, 24 iulie 2013, https://www.catchy.ro/exclusivitate-stefan-iordache-interviu-gasit-in-iarba/42602, consultat aprilie 2020
[2] Claudia Dimiu, Daria Dimiu, În pas de teatru pe bulevard. O istorie a Teatrului Nottara, Editura Alpha MDN Buzău, 2018, p. 272
[3]Constantin Fugașin, Atelier, interviu cu Ștefan Iordache, în „Teatrul”, decembrie 1987 /1987/Nr.12.anul.XXXII.decembrie.1987, p 46-50
[4] Ibidem.
[5] Eva Sârbu, Ştefan Iordache – Portretul lunii, în „Noul Cinema” nr. 8/1995
[6] Constantin Fugașin, art. cit.
[7] Ibidem

Bibliografie

• Patrel Berceanu, William Shakespeare – Titus Andronicus: monografia unui eveniment teatral, Aius, Craiova, 1997
• Dinu Cernescu, Regizor, Editura Semne, București, 2009
• Claudia Dimiu, Daria Dimiu, În pas de teatru pe bulevard. O istorie a Teatrului Nottara, Editura Alpha MDN Buzău, 2018
• Iosif Naghiu, Exerciții de mimică, Editura Eminescu, București, 1984
• Constantin Paraschivescu, Histrion de cursă lungă – Gheorghe Dinică, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, Revista „Teatrul Azi” (supliment), București, prin Editura Cheiron
• Ludmila Patlanjoglu, Regele scamator Ștefan Iordache, Curtea veche, București, 2008

*** Toca se povestește, ediție îngrijită de Florica Ichim, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, Revista „Teatrul Azi