Unul dintre cei mai cunoscuți regizori români din perioada postdecembristă, Mihai Măniuțiu nu este doar om de teatru, ci un intelectual de ținută, director al Teatrului Național din Cluj, scriitor prolific și Distinguished Professor la University of California, Irvine, Statele Unite ale Americii.
Deja lansat ca regizor când a avut loc schimbarea de regim din Decembrie 1989, confirmat de critică mai ales după spectacolul cu Antoniu și Cleopatra la Naționalul clujean (1988), care anunța o confruntare artistică cu totalitarismul care va dura pe tot parcursul carierei viitoare, Măniuțiu a creat în anii 1990 și 2000 o serie de spectacole care identificau „elementele totalitare” încă active în societatea românească, reușind să le expună și critice prin spectacole bazate pe operele unor dramaturgi recunoscuți sau pe propriile adaptări și scenarii.
Primul spectacol care anunța nu doar această tematică, dar și strategiile scenice folosite de regizor pentru a o face cunoscută publicului, a fost Afară în fața ușii de Wolfgang Borchert (Teatrul Bulandra, 1991), în care Malou Iosif semna coregrafia, iar muzica originală era scrisă de jazzman-ul Marius Popp (o refacere cu altă distribuție – exceptând Iureș care a jucat în ambele – a spectacolului creat la Cluj în 1979). Alegerea unei piese considerate „pacifiste”, care vorbea despre inutilitatea războiului și abandonarea celor care s-au sacrificat pentru a-l purta, la puțină vreme după Revoluția sângeroasă din 1989, într-un moment în care aliații tocmai atacaseră Irak-ul, iar armata Rusiei intrase cu forța în Țările Baltice, era un semn că autorul spectacolului era atent la evenimentele politice și avea capacitatea de a le aminti subtil publicului, chiar dacă piesa aleasă a fost considerată mediocră de cei care au scris despre spectacol. În plus, spectacolul continua o colaborare de durată, începută încă din anii studenției, a lui Mihai Măniuțiu cu actorul Marcel Iureș dar mai ales reafirma, ceea ce criticul Victor Parhon numea „o preocupare de stil”. Acesta observa și cum se sprijineau reciproc, în mod benefic, muzica și interpretarea actoricească, o sinergie care va marca multe viitoare spectacole ale acestui creator:
”Măniuţiu dezvoltă o gîndire muzicală a spectacolului: diversele scene ale piesei de teatru nu sînt doar „ilustrate muzical”, ci sunt integrate unui discurs de tip muzical, cu teme şi variaţiuni, orchestrei de jazz, aduse în scenă, revenindu-i un rol coparticipativ în relevarea emoțional ideatică a semnificaţiilor propuse. Iată de ce se şi cuvenea să-i nominalizăm, măcar în caseta spectacolului, pe excelenţii instrumentişti ai formaţiei lui Marius Popp, ei fiind, aproape în egală măsură cu actorii, interpreți ai «partiturii» dramatice, «orchestrate» de regia acestei reprezentaţii, în care improvizaţia proprie jazzului s-a dorit benefică şi pentru jocul actoricesc.”[1]
Printre spectacolele care vizau o tematică similară, cu inflexiuni politice, s-au numărat Cetatea Soarelui de Tommaso Campanella, Viitorul e în ouă și Lecția de Eugen Ionescu, Tovarășe Frankenstein, conducător iubit (scenariu propriu) sau Trilogia evreiască (adaptare după Primo Levi și Biblie). Originalitatea provenea, în cazul lor, și din încercarea de găsire a echilibrului cel mai bun între conținutul de idei al spectacolului și spațiul în care acesta este jucat, spațiu care adesea îi implică pe spectatori într-un fel care îi împiedică să devină indiferenți la subiectul discutat. Creația lui Mihai Măniuțiu se concentrează, în cele mai reușite puncte ale ei, pe controlarea dinamicii spațiului de joc în așa fel încât unghiul de vizionare să fie cel mai bun pentru fiecare spectator. Aceștia se simt astfel privilegiați, parte dintr-un „cerc închis”. Pentru spectacolul Viitorul e în ouă (Theatrum Mundi, 2005) regizorul a gândit, împreună cu scenografa Iuliana Vîlsan, un spațiu al terorii active, un spațiu circular plasat la granița dintre închisoare și circ. Scena și spectatorii erau așezați înăuntrul unui cilindru prevăzut cu găuri rotunde. Prin acestea puteau fi văzute capetele actorilor, ca și cum ar fi fost detașate de corp – luminate de dedesubt, capetele pluteau ca niște dovleci de Haloween, amenințătoare, perpetuând teama ancestrală în fața unor forțe necunoscute.
Pentru Experimentul Iov (parte din Trilogia evreiască, Teatrul Național “Radu Stanca”, Sibiu) spectatorii priveau prin fante decupate în pereții unui batiscaf metalic, acțiunea având loc în interiorul acestuia, ca sub apă.
„Regizorul înscrie şi acest spectacol în suita experimentelor sale din spaţiul non-verbalului, al teatrului-gest. La baza construcţiei stă un scenariu, cuvîntul, deci, iar în spectacol, corpul poate deveni principalul emiţător al mesajului, dincolo de replica propriu-zisă. Performanţa de la Sibiu vine şi din «experimentul Râlea», care a acceptat provocarea de a proba şi altfel de mijloace actoriceşti şi de expresie. El îşi însoţeşte replicile de un comentariu gestual şi corporal susţinut impecabil, coordonat de colaboratoarea fidelă a regizorului, dansatoarea şi coregrafa Vava Ştefănescu.”[2]
Reprezentând categoria creatorilor români care după Revoluția din 1989 au continuat să investigheze trecutul și să expună pericolele dictaturii, regizorul având în acest sens un adevărat program artistic dedicat „procesului comunismului pe scenă”, Mihai Măniuțiu exemplifică acea categorie de artiști care cred că teatrul poate avea un rol în a rezista împotriva regimurilor abuzive, totalitare. În 1989 românii au crezut că își iau adio de la Ceaușescu, însă acesta, declara regizorul în interviuri, e încă prezent prin oamenii creați de acel regim, prin reziduurile de mentalități, prin felul în care se desfășoară politica, relațiile economice și sociale. „Dacă nu aducem comunismul la judecată și nu începem să implementăm legea lustrației așa cum au făcut alte țări, visul cel rău va continua. Acest spectacol este visul meu rău despre România contemporană, pentru că mergând pe stradă cu ochii deschiși continui să fiu martorul unor reziduuri de comunism toxic și poliție secretă cu care suntem forțați să trăim zi de zi.”[3] spunea el în 2005, cu ocazia montării spectacolului Viitorul e în ouă.
În paralel cu acest program artistic, Mihai Măniuțiu a creat și o remarcabilă serie de spectacole bazate fie pe piese antice, fie pe marile titluri clasice. De la memorabilele sale creații cu Richard III de Shakespeare (Teatrul Odeon, 1993) sau Omorul în catedrală de T. S. Elliot (Fundația Art-Inter-Odeon și Teatrul Național din Cluj, 1995, dedicat „tuturor celor care au murit sau au suferit pentru credinţă în beciurile comuniste şi în închisoarea care a fost România timp de o jumătate de secol”), el a continuat să ofere interpretări originale sprijinindu-se pe actori de mare forță, printre care Marcel Iureș, deja amintit ca actor favorit timp de peste un deceniu, Oana Pellea, și ulterior Marian Râlea. Regizorul a folosit adesea textele clasice pentru a pune întrebări esențiale despre raporturile dintre Bine și Rău în lume, despre cum se naște dictatura, cum se poate cineva opune ei, cu ce costuri și, nu mai puțin, cum îi poate supraviețui.
Identificând corect resortul principal ce stă la baza mai multor creații măniuțiene, legătura dintre ludic și sacru, Irina Coroiu observa despre eroul din Omorul în catedrală:
”După cum şi teoretizează, Măniuţiu concepe actul ludic ca pe o mântuire de orice mimetism derizoriu şi accedere la originea gestului prim al naşterii omului în puritate şi bucurie. (…) Hărţuit de preoţii Bisericii şi Cavalerii Regelui, Becket-ul întrupat de Marcel Iureş într-o dăruire absolută preferă introvertirea, acoperindu-şi chipul câtă vreme nu-şi clarifică el însuşi atitudinea faţă de sine. Stoic, suportă gravele acuze care-1 prezintă ca neloaial dispreţuitor, singuratec nesăbuit, invidios ambiţios. Atunci când îşi dă la o parte vălul ori cagula, privirea îi clamează starea de umilinţă candidă – senină acceptare a damnării liber asumate”.[4] Din punct de vedere al modului de producție, parteneriatul public privat constituie o noutate și anunță inițiativa de mai târziu a celor doi – Iureș și Măniuțiu – la care se va alătura Alexandru Dabija, și anume înființarea Teatrului Act, una dintre primele companii private de teatru de după 1990.
Multe alte spectacole măniuțiene s-au înscris de-a lungul timpului în categoria excelenței. În Antigona (Teatrul Tineretului, Piatra-Neamţ, 1996) el evoca nostalgia amfiteatrului, organizând spațiul de joc conform convențiilor grecești și transformând „cutia italiană” care nu mai era de recunoscut. Spectatorul vedea de sus în jos arena în care eroina (interpretată într-o creație de excepție de Oana Ștefănescu) își ducea lupta, acest unghi amplificând anxietatea acesteia. Pentru Istoria tragică a Doctorului Faust, (Teatrul Maghiar de Stat, Cluj, 2003), creatorul a cerut scenografului să construiască un cub alb, asemeni unui interior de spital, luminat cu neoane, o lumină rece, albă și ea, pentru ca în Shoah. Versiunea Primo Levi (Sibiu National Theatre, 2007) să recreeze o sală de bal, în care spectatorii erau așezați pe scaune de-a lungul celor patru pereți. La un moment dat, actorii îi invitau pe unii dintre aceștia la dans, aceste perechi create în mod spontan contribuind la nașterea unei spectaculoase împletiri între ficțiune și realitate, două lumi separate unite pentru scurt timp sub semnul unui „copac al vieții” atârnat invers, care cobora din tavan în centrul spațiului de joc.
În Woyzeck, creat la Teatrul Maghiar din Cluj (2005), regizorul face o analiză a fragilității ființei umane într-o lume care a rămas lipsită de nervurile care o fac să simtă, ”o lume deșertică, minerală”, cum o numea Măniuțiu în prezentarea spectacolului.[5] Grație interpretării actorilor Zsolt Bogdán (Woyzeck), Imola Kézdi (Marie), Miklós Bács (Căpitanul), József Bíró (Doctor) spectacolul căpăta o forță extraordinară, iar ideea conștientizării permanente a prezenței publicului, spargerea celui de al patrulea perete, contribuia la atingerea catharsis-ului. Woyzeck primește Premiul pentru cel mai bun spectacol al anului 2005 la Gala UNITER, un premiu de care producțiile semnate de acest regizor nu sunt, de altfel, străine.
Multipremiat este și spectacolul Exact în același timp (Teatrul Național Cluj, 2002) în care lui Marian Râlea îi este încredințat rolul diavolului, pe care acesta îl joacă magistral.
”Marian Râlea reuşeşte un rol important întruchipînd Diavolul androgin – Cecile/Rafael. Textul l-a ajutat şi el oferindu-i o partitură generoasă, cu multiple posibilităţi de interpretare actoricească generatoare de receptări variate. Cheia este cea oniric-burlescă, proprie, de altfel, personajului, lucru care poate stîrni reacţii pe întreaga scală – de la detaşarea relaxată în orizontul căreia ironicul schematism al textului se afişează ca un roman-foileton şi pînă la undiţa psihologului amator, dornic de a prinde o pulsiune abisală.”[6]Aparent atipice pentru creația măniuțiană, montările cu piese de I.L.Caragiale, deși nu multe, par centrate pe exclamația dramaturgului ”Simț enorm și văz monstruos!”. Comicul este exagerat până la absurd, operațiune care dădea rezultate devastatoare în producția cu O noapte furtunoasă, unul dintre primele spectacole produse în România mod privat după 1990 și care a beneficiat de o reclamă demnă de ”societatea spectacolului” în care și România intra în anii 90[7]. Cu o distribuție alcătuită din vedete – de la Marin Moraru și Gheorghe Dinică, la Dorina Lazăr, Marcel Iureș, Oana Pellea, Marian Râlea și Marius Stănescu, spectacolul se baza pe o cascadă de trucuri comice, printre care succesiva calmare a isteriei Vetei (Oana Pellea_ cu apă, rochia de bomboană fondantă a Ziței (Dorina Lazăr) sau jocul contrastelor între volumul corporal al actorilor.
Elemente precum dansul/mișcarea, respectiv cântecul, dimensiunea sonoră, au fost dintotdeauna extrem de importante pentru regizor. Un spectacol atipic de teatru-dans a fost Uitarea (L’Oubli) de George Banu (Teatrul Național din Cluj, 2001), cu autorul textului aforistic prezent pe scenă și cu Vava Ștefănescu și Sylvain Groud dansând propria lor coregrafie, decorul Iulianei Vîlsan incluzând o serie de manechine-mirese care, într-una dintre imaginile la granița cu oniricul, umpleau balcoanele și lojile teatrului. Un alt ”experiment scenic” în care mișcarea are funcție conceptuală, iar tema morții, recurentă în spectacolele regizorului, capătă poziția centrală, este producția bazată pe o adaptare după Maurice Maeterlinck, Intrusa (Teatrul de Stat Oradea, 2002), în care o mamă trage să moară între ai ei, în mijlocul familiei. Agonia, apropierea sfârșitului, anxietatea generată de apropierea de boală și moarte erau incluse în scenariul de mișcare creat de Vava Ștefănescu și lăsau urme profunde în spectatorii plasați aproape de spațiul de joc, un fel de cușcă metalică în care personajele păreau prinse, izolate, sufocate.
”Noi, spectatorii, nu auzim decât zgomotul făcut de greieri, monoton și foarte trist, purtând în el o resemnare pe care n-o regăsim în personajele de pe scenă. În vreme ce ele se zbat, vrând parcă să-și demonstreze că sunt vii și că se agață de viață, chiar dacă ar fi să și-o petreacă sfâșiate în munci sisifice, natura își urmează legile ei, stabilite în afara a tot ceea ce este omenesc, prin urmare trecător. E destul să te gândești o clipă la asta și ajungi, mai ales dacă te afli în apropierea bolii, a morții, să experimentezi o exasperare foarte aproape de patologic. O teamă irațională, sfidând orice reguli.”[8]
În Banchetul sau drumul spre Momfa, (Teatrul Național Cluj, 2006), scenariu scris de Măniuțiu pe baza unei selecții de poeme de Ioan Es. Pop și Ion Mureşan, apare un spectaculos personaj colectiv alcătuit din 13 bocitoare, în fapt membre ale ansamblului Icoane din Cluj. Îmbrăcate în negru și cărând valize simple, de lemn, acestea se lamentează la acest „ospăț funerar pentru cei vii”.
Dar această strategie a topirii muzicii și mișcării în narațiunea spectacolului atinge apogeul în Electra, bazat pe piese de Sofocle și Euripide (Teatrul Național ”Radu Stanca”, 2004), care înregistrează un mare succes internațional grație ideii extraordinare a regizorului de a infuza spectacolul cu muzică populară tradițională românească cântată de grupul Iza din Maramureș, unul dintre cele mai izolate locuri din România, unde se spune că tradițiile sunt cel mai bine păstrate. Spectacolul prezenta acest grup cu repertoriul său original de cântece ritualice și bocete, amestecându-le inspirat cu intriga piesei grecești și folosea arhetipurile locale pentru a transforma corul antic grecesc. Folosind o scenă aproape goală, lumini minimaliste decupând întunericul în care au loc crimele, cu actorii îmbrăcați ca niște persoane fără adăpost strânse în jurul unor focuri abia vizibile, Electra era o redare puternică a felului în care forța reziduurilor instinctuale poate schimba cursul lucrurilor și poate altera destinele oamenilor. Spectacolul păstra ecouri dintr-un succes mai vechi al acestui creator, Săptămâna luminată (Teatrul Național Cluj, 1994), inspirat de asemenea din ritualuri arhaice românești, conectate la spiritualitatea țărănească, spectacol care mișcase profund publicul prin costumele, măștile, muzica, instrumentele (preparate de regretatul Iosif Herțea) și coregrafia inspirate dintr-o lume aproape uitată.
După succesul cu Electra – unul dintre spectacolele românești care au călătorit cel mai mult în anii 2000, în turnee în toată Europa și America Latină – Măniuțiu a creat un al doilea spectacol cu grupul Iza, O vară fierbinte pe Iza (Sibiu National Theatre, 2007), bazat pe scenariul său și incluzând mai multe piese de dans create și interpretate de coregrafa Vava Ștefănescu, colaboratoare apropiată a regizorului. Aceasta va mai semna, în același an, o altă coregrafie pe care o și interpreta în spectacolul Cântarea Cîntărilor (Teatrul Maghiar din Cluj, 2007).
Regizor cerebral, care își gândește spectacolele imaginând mai întâi scenă cu scenă, în compoziții vizuale pe care le fixează în schițe înainte de a se întâlni cu actorii, Mihai Măniuțiu e un caz atipic pentru scena românească, hrănită în principal de curentul realist-stanislavskian, exprimat într-o interpretare trăiristă. Mai apropiat de Meyerhold și Grotowski, el creează spectacole-eseu, pentru a căror elaborare se sprijină pe actori, dar și pe o cultură profundă și o aplecare spre reflexivitate exprimată și în scrierile sale. Într-un interviu mai vechi declara:
„Când am scris, a fost întotdeauna pentru a mă lămuri cu mine însumi, a fost cearta mea cu mine. Întrebându-mă de ce fac meseria asta, de ce vreau ca actorul să nu dispară din spectacolele mele, am scris Redescoperirea actorului. Pe urmă am vrut să înțeleg mecanismele acestui om pe care eu îl arunc, prin puterea meseriei mele, în arenă și în foc, spunându-i «și dacă își crapă plămânii, și dacă îți verși fierea, tu faci asta». Am descoperit că nu se aruncă pentru mine în foc, ci în virtutea unor resorturi pe care eu le-am decodat în volumul Act și mimare. Am vrut să știu cum stau lucrurile cu Shakespeare – bine, bine, dragoste, pasiune, obsesie, dar de ce? Ce mă obsedează? Așa a ieșit Cercul de aur, o carte despre câteva personaje shakespeariene care mă urmăreau.(…) Cât despre proze sau alte scrieri ale mele, despre care am înțeles că se pot numi scrieri de frontieră, am realmente senzația că sunt luat din lumea mea și dus în alta, de fantasmele astea. E un joc, simt foarte tare jocul în scris.”[9]
***
La finele anului 2010 Mihai Măniuțiu devine directorul Naționalului clujean, unde activase ca regizor încă de la debut. Din acest moment, nu va mai monta în acest teatru, fiind de părere că ar fi un conflict de interese. Reușește să revitalizeze destul de repede instituția, propunând comedii de ținută artistică la sala mare (grație colaborărilor cu Alexandru Dabija și Ada Milea, dar și cu alții), precum și spectacole mai experimentale și creații ale tinerilor la sala mică.
Contaminat probabil de această „căutare a comediei”, care să refacă interesul publicului pentru teatru, aplică principiul, evident autoironic, și în propriile-i alegeri. Urmează, deci, după 2010, o serie de spectacole pe care autorul lor le-a identificat drept piese de „divertisment metafizic”[10], o direcție care fusese semnalată încă din 2006 în creația lui, odată cu spectacolul bazat pe piesa lui Tadeusz Różewicz, Martorii sau mica noastră stabilitate (Teatrul ”Tony Bulandra”, Târgoviște, 2006). Un experiment care folosea șase spații de joc diferite în care spectatorii ajungeau ca într-un tur ghidat, fiind „distrați” prin diferite metode inspirate de știrile de televiziune, inclusiv devenind martori la un moment de tortură. Dincolo de suprafața voit amuzantă, spectacolul critica puternic dezumanizarea produsă de televiziune și internet – spații în care este satisfăcută curiozitatea exhibiționistă prin consumul extrem de orgii transmise online, practici canibalice, nașteri în direct sau altele. Ironizând starea actuală de degradare umană, demnă de „timpurile mărețe pe care le trăim”, Măniuțiu desena în spectacol și portretul „agentului răului”, în interpretarea lui Marian Râlea, un tip oarecare, chiar simpatic, aparent, capabil totuși să-și ducă minuțios la bun sfârșit îndatoririle de călău – o imagine exemplificând „banalitatea răului” – ca să folosim noțiunea introdusă cândva de Hannah Arendt. Noțiune apropiată regizorului care montează după numai un an și un spectacol cu titlul Eseuri despre banalitatea răului (Teatrul Metropolis, 2007).
Din seria spectacolelor de „divertisment metafizic” au făcut parte, Domnul Swedenborg vrea să viseze, în coregrafia Vavei Ștefănescu, cu muzica originală a lui Șerban Ursachi, (Teatrul Național Iași, 2013), Plugarul și moartea, de Johannes von Tepl, cu aceeași echipă coregrafic-muzicală și dramaturgia lui Andras Visky (Teatrul Maghiar de Stat Cluj, 2013), Viața-i mai frumoasă după ce mori, scenariu de Mihai Măniuțiu, cu muzica aceluiași Șerban Ursachi și coregrafia Vavei Ștefănescu (Teatrul Municipal „Tomcsa Sándor”, Odorheiul Secuiesc, 2014).
Cu Vertij, scenariu de Mihai Măniuțiu, scenografie și costume de Adrian Damian, muzică originală și remixuri semnate de Șerban Ursachi (Teatrul „Aureliu Manea”, Turda, 2015), regizorul revenea în mod spectaculos la teatrul dans, în acest spectacol „ștafeta coregrafică” trecând de la colaborarea cu Vava Ștefănescu la cea cu Andreea Gavriliu care semnează coregrafia viitoarelor spectacole măniuțiene, performând în câteva dintre ele.
Muzical, regizorul are o colaborare consistentă și cu Ada Milea, care semnează muzica și versurile mai multor spectacole de succes montate după 2012, printre care Deliruri, scenariu de Mihai Măniuțiu după versuri de Ion Mureșan, în care apar Ada Milea, Bobo Burlăcianu, Vava Ștefănescu, Cristian Rigman (Teatrul de Artă Deva, 2012), Leonce și Lena, de Georg Büchner, text adaptat de Ada Milea și Mihai Măniuțiu (Teatrul „Regina Maria” Oradea, 2013), Alcool pe un scenariu de Mihai Măniuţiu și Ada Milea după versurile lui Ion Mureşan (Teatrul „Nottara”, București, 2016) sau Jurnalul lui Robinson Crusoe, un muzical după Insula de Gellu Naum (Teatrul Odeon, Bucureşti, 2017).
După succesele internaționale din anii 90 (cu Richard III, produs de Teatrul Odeon în 1993) și 2000 (cu Electra, produsă de Teatrul Național Radu Stanca în 2006), Mihai Măniuțiu este invitat să regizeze și în străinătate, iar din 2009 devine Distinguished Professor la University of California, Irvine, unde montează anual câte o producție cu studenții săi americani. Activitatea sa de manager al Teatrului Național din Cluj se dovedește și ea de succes, regizorul continuând să primească mai multe mandate în această funcție, pe care o deținea încă la data scrierii acestui articol.
20 iulie 2022
Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.03.36
Note:
[1] Victor Parhon, „Muzicalitatea discursului scenic”, Teatrul azi, nr. 1-2, 1991, pp 28-30
[2] Marina Constantinescu – „În mijlocul cenușii”, România literară, 2 aprilie 2003, p 22.
[3] Cristina Modreanu –Mihai Maniutiu –Spatiul cameleonic/ The Ever Changing Space, editura Bibliotek, Cluj, 2010
[4] Irina Coroiu, „Redimensionarea unei probleme de conștiință”, Contemporanul, 6 ianuarie 1996 p. 12.
[5] Pagina spectacolului aici: https://www.huntheater.ro/ro/spectacol/10/woyzeck/
[6] Gabriel Ispas – Măcelul e la fel de sângeros – Exact în același timp, Agenda liternet, iulie 2002, https://agenda.liternet.ro/articol/5162/Gabriel-Ispas/Macelul-e-la-fel-de-singeros-Exact-in-acelasi-timp.html
[7] O coproducție SMART (Select Art Management), parte a trustului Mediapro, și Teatrul Odeon, spectacolul a beneficiat de colaborarea cu creatoarea de modă Janine, care a creat costumele.
[8] Cristina Modreanu – Maeterlinck și arheologia sufletească, în Șah la regizor, editura Fundației Culturale Române, 2003, pg 122
[9] „M-am întors la un teatru al neliniștii pentru cei neliniștiți”, interviu cu Mihai Măniuțiu în Cristina Modreanu – Șah la regizor, Editura Fundației Culturale Române, 2003, pg. 105.
[10][10] Conform declarației regizorului pe site-ul FNT: https://fnt.ro/2014/mihai-m%C4%83niu%C5%A3iu-%E2%80%9Eexplorez-%C2%ABdivertismentul-metafizic%C2%BB%E2%80%9C/
Teatrografie
Referințe despre personalitate
CĂRȚI PUBLICATE
Volume de povestiri şi poeme:
– A șaptea viață a lui Alexandru Royce, București, Humanitas, 2022
– Celelalte lucruri inutile, poeme, Tracus Arte, 2022
– Jucându-l pe Mefisto și alte mici proze despre nemurire, editura Tracus Arte, 2021
– Până una-alta, Editura bybliotek, Cluj-Napoca, 2012
– Exorcisme, Editura bybliotek, Cluj-Napoca, 2012
– În Balkanya, eu şi ceilaţi demoni, Editura bybliotek, Cluj-Napoca, 2012
– Opiniile unui călător nedemn de încredere, Editura bybliotek, Cluj-Napoca, 2012
– Il rauco suon, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2006
– Povestiri cu umbre, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2006
– Memoriile hingherului, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2004, şi Editura bybliotek, Cluj-Napoca, 2012
– Spune Scardanelli, Ed. Idea, Cluj, 2001
– Autoportret cu himere, Ed. Alfa, Bucureşti, 2001
– Omphalos Ed. Idea, Cluj, 2001
– Scene intime. Scene de masă, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 2001
– Istorii pe care n-am să le scriu, Ed. Alfa, Bucureşti, 1998
– Un zeu aproape muritor, Ed. Dacia, Cluj, 1982 şi Editura bybliotek, Cluj-Napoca, 2012
Aforisme
– Exorcisme, Ed. Apostrof, Cluj, 1996
Studii pe tema puterii în opera lui Shakespeare:
– Cursa de şoareci şi alte eseuri shakespeariene (ed.revizuită a Cercului de aur), Festivalul Internaţional de Teatru „Shakespeare” din Craiova/ Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2008
– Cercul de aur, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989
Lucrări de teorie teatrală:
– Mască şi iluzie, Humanitas, Bucureşti, 2007;
– Act şi mimare, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1989
– Redescoperirea actorului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1985
Volume consacrate creaţiei teatrale a lui Mihai Măniuţiu:
– Mihai Măniuțiu – The trial of communism on stage, capitol în A History of Romanian Theatre from Communism to Capitalism. Children of a restless Time, Routledge, 2020 https://www.taylorfrancis.com/chapters/mono/10.4324/9780429281372-5/mihai-m%C4%83niu%C5%A3iu-cristina-modreanu
– Mihai Măniuţiu – Spaţiul cameleonic de Cristina Modreanu, Ed. Bybliotek, Cluj, 2010
– Mihai Măniuţiu – ipostaze esenţiale de Mircea Morariu, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2008
– Dansînd pe ruine/ Danser sur les ruines/ Dancing on ruins de Dan C. Mihăilescu, Ed. Idea Design & Print, Cluj, 2006
– MĂNIUŢIU. Imagini de spectacol/ Spectacles en images/ Theatre Images de Cipriana Petre-Mateescu, Ed. Idea Design & Print, Cluj, 2002
– The Trilogy of the Double, Ed. Unitext, Bucureşti, 1997
Volume de Mihai Măniuţiu traduse în alte limbi:
– A sintér emlékiratai (trad. în limba maghiară de Karácsony Zsolt), Ed. AB-ART, Slovacia, 2008
– Aktus és utánzás (trad. în limba maghiară de Zsigmond Andrea), Ed. Koinónia, Cluj, 2006
Premii:
– Premiul Teatru Liber – UNDER ANY CLOUD, Festivalul Internaţional de Teatru Independent UNDERCLOUD, 31 august 2016;
– Premiul UNITER pentru întreaga activitate regizorală, 28 aprilie 2014;
– Premiul pentru Cel Mai Bun Spectacol – NOAPTEA WALPURGIEI de Venedikt Etrofeev – la Festivalul de Dramaturgie Contemporană, ediţia a XXI-a, Braşov, 12-20 noiembrie 2009;
– Premiul pentru cea mai bună dramaturgie şi Premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul de Teatru Antic de la Merida, Spania – ELECTRA. (Spectacolul a cîştigat şi Premiul pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal – Mariana Presecan (2008);
– Premiul pentru Cel Mai Bun Spectacol, UNITER – WOYZECK de G. Büchner (2006);
– Premiul „Vlad Mugur“ pentru cel mai bun regizor invitat – acordat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (2006);
– Premiul de „Excelenţă în teatru“ acordat de revista culturală Cuvîntul (2005);
– Premiul pentru cel bun regizor, UNITER – EXPERIMENTUL IOV (2004);
– Premiul pentru cel bun regizor, UNITER – EXACT ÎN ACELAŞI TIMP de Gellu Naum (2003);
– Premiul Interferenţe al Fundaţiei Culturale Române pentru „Contribuţia excepţională la promovarea teatrului românesc în afara graniţelor“ (2000);
– Premiul pentru cel mai bun spectacol, Festivalul Shakespeare Gdansk – TIMON DIN ATENA de W. Shakespeare (1999);
– Premiul pentru cel mai bun regizor al anului acordat de revista culturală Flacăra (1998);
– Premiul pentru cel bun regizor, UNITER – RICHARD AL II-LEA de W. Shakespeare (1997);
– Marele premiu al Festivalului Internaţional de Teatru, Piatra Neamţ, ed. a XII-a – ANTIGONA de Sofocle (1995);
– Marele premiu al Festivalului Internaţional de Teatru, Braşov, ed. a XX-a – SĂPTĂMÎNA LUMINATĂ de Mihail Săulescu (1994);
– Marele premiu şi trofeul oraşului Bucureşi la Festivalul Naţional de Teatru „I.L. Caragiale“ (1993);
– Premiul pentru Cel Mai Bun Spectacol, UNITER – RICHARD AL III-LEA de W. Shakespeare (1993);
– Premiul pentru originalitate în creaţia regizorală la Festivalul Naţional de Teatru „I.L. Caragiale“, ed. a III-a – LECŢIA de Eugen Ionescu (1992);
– Premiul criticii UNITER pentru regie – AFARĂ ÎN FAŢA UŞII de W. Borchert (1991);
– Premiul revistei Tribuna pentru cel mai bun spectacol, pentru spectacolul CU UŞILE ÎNCHISE de J.P. Sartre (1982);
– Premiul pentru cel mai bun spectacol şi cea mai bună regie, Festivalul de Teatru pentru Tineret, pentru spectacolul OEDIP SALVAT de Radu Stanca (1977).
Link-uri către materiale audiovizuale disponibile online (fragmente de spectacol, interviuri etc.)
Interviuri:
Fragmente spectacol/spectacole:
Cronici la spectacole
Acest sit utilizează cookie-uri pentru a-ți oferi cea mai bună experiență de navigare.
Află mai multe sau ajustează-ți setările.
Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.
Cookie-urile strict necesar trebuie să fie activate tot timpul, astfel îți putem salva preferințele pentru setările cookie-urilor.
Dacă dezactivezi aceste cookie-uri, nu vom putea să-ți salvăm preferințele. Aceasta înseamnă că de fiecare dată când vizitezi acest sit va trebui să activezi sau să dezactivezi cookie-urile din nou.
