Manțoc, Lia

 A debutat cu spectacolul Cum vă place de William Shakespeare, regia Beate Fredanov și Laurențiu Azimioară, la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București (1975). Era o scenografie împărțită cu Andrei Both, ambii studenți în anii de finalizare a studiilor la Institutul de Arte Plastice ″Ioan Grigorescu″ din București. Mizanscena îi avea în distribuție pe colegii absolvenți ai clasei de Actorie de la UNATC, Andrei Finți, Dana Dogaru, Tudorel Filimon, Dragoș Pâslaru, Eugen Cristea, Virgil Flondor, dintre cei care s-au făcut mai târziu cunoscuți. Despre amenajarea plastică propusă de scenografi, Mira Iosif scrie că ″spațiul destul de ingrat al scenei, cu mica ei deschidere, a fost fericit valorificat în decorul unor talentați studenți la scenografie (Lia Manțoc și Andrei Both), care au plăsmuit cu ajutorul unor simple sfori, ingenios combinate, ogivele unui palat și arborii codrului Ardeni.″[1]

Tandemul artistic a continuat să funcționeze în această formulă cu rezultate notabile multe sezoane, accentuând o diviziune scenografică de tipul decor – Andrei Both, costume – Lia Manțoc, practicată în multe culturi teatrale. Creativitatea intuită de această primă cronică a fost elementul ce a individualizat creațiile ulterioare ale Liei Manțoc. Un artist care își fundamentează contribuțiile pe o abordare de tip canonic, însă cu propuneri extrem de imaginative. ″Nu sunt un om al secolului XXI, în privința raporturilor cu tehnologia″, mi-a spus într-o discuție, uneltele ei de uz creativ fiind cele ale desenului și reprezentării clasice – creionul/penița/pensonul, macheta.

Într-un secol declarat al regiei (secolul XX), într-o etapă a lui în care scriitura dramatică trece în plan secund, centralitatea revenindu-i directorului de scenă, capacitatea de-a se plia pe viziunile regizorale, de-a le da întruchipări tridimensionale prin forme, culoare, texturi, a rezonat la Lia Manțoc care a venit de fiecare dată cu rezolvări constructive. Raportările la text în regiile interpretative scot din pliurile pieselor noi sensuri prin scriitura scenică, aceea imaterială care transpare la rampă și farmecă spectatorul. Lia Manțoc le-a îmbogățit în planul amenajării spațiului scenic și costumării actorilor, ca parte esențială a punerii în scenă, ca materializare concretă a ei.  Privind retrospectiv, este una dintre scenografele care s-a concentrat de cele mai multe ori pe costume, preferând în mod evident această componentă.

Artă colectivă, în teatru succesul vine și din poziționarea în același orizont creator a membrilor echipei, din armonizarea viziunilor individuale stimulate de o gândire creativă sincronă. Lia Manțoc e un asemenea scenograf, un om de echipă care preferă rodajul experiențelor verificate de conlucrări precedente, care se acomodează la discursul regizoral, care imaginează în tandem cu colaboratorii. A lucrat cu regizori de prim cerc valoric, în mod repetat și benefic pentru spectatori și arta teatrală: Cătălina Buzoianu, Vlad Mugur, Silviu Purcărete, Andrei Șerban, Alexandru Darie, Dinu Cernescu, Dragoș Galgoțiu, Tompa Gabor etc. În teatre mainstream din țară: Teatrul Național ″Lucian Blaga″ din Cluj Napoca, Teatrul Național ″Marin Sorescu″ din Craiova, „Lucia Sturdza Bulandra”, Teatrul Mic, Odeon, Nottara, Teatrul de Comedie din București etc. Și din străinătate, cu Vlad Mugur, la Münster (Germania) și Teatrul Thalia din Budapesta.

Cu Cătălina Buzoianu a conlucrat, dintre montările memorabile, Ivona, principesa Burgundiei de Witold Gombrowicz (costumele, Teatrul Mic, București, 1983), Dimineața pierdută de Gabriela Adameșteanu (costumele, Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, 1986), Uriașii munților de Luigi Pirandello (Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” din București, 1987), Fuga de Mihail Bulgakov (costumele, Teatrul Mic, București, 1995) etc. O schiță de costume[2] pentru Ivona, principesa Burgundiei (Prințul Filip – Dan Condurache) mărturisește prin ea însăși despre stilul său: bogăția de semnificații, atenția la detalii, grija pentru alegerea materialului adecvat, evoluția costumului de la actul I la actul IV în legătură directă cu transformările acțiunii dramatice, preocuparea pentru accesorii (toate menționate pe schiță cizme/ghete, manșete, decorații, fireturi, perucă etc.). ″Costumele ne plasează fără echivoc într-o «toamnă a patriarhului», într-o dictatură de coloratură sud-americană.″[3], consemnează o cronică a vremii.

Costumele relevă psihologia personajelor, sunt legate organic de nota impusă de decor, se completează reciproc. Pentru un alt spectacol antologic, Hamlet, realizat de Vlad Mugur la Teatrul Național ″Lucian Blaga″ din Cluj Napoca, atrage atenția costumația Ofeliei. E un mix atemporal de elemente de vestimentație care extrage fragilul personaj din epoca shakespeariană și îl aduce aproape de spectatorul timpului nostru. Bocancii, frizura neorânduită (care denotă și trăsăturile ei boeme), fusta de inspirație costum de balet, tutu-ul din tul, îi declară fragilitatea structurală, corsetul din piele, în maniera în care se îmbracă puștoaicele azi, ciorapii albi care trec peste genunchi, micul colier strâns pe gât, element de cochetărie adolescentină, toate definesc împreună eroina încă din momentul în care pășește în perimetrul de joc. În jurnalul de repetiții ținut de Roxana Croitoru, aceasta consemnează un sfat pe care Meșterul, cum i se spunea lui Vlad Mugur în teatre, i l-a dat Luizei Cocora privind relația cu veșmintele: ″Rochia îți impune un alt stil de joc, dar tu trebuie să-ți păstrezi noblețea. Gândește-te la Prințesa Diana″[4]. Aceeași sursă prezentă la procesul de pregătire al producției, mai afirmă că ″Meșterul avea mare încredere în Lia Manțoc […] Lia a materializat întocmai gândurile Meșterului despre personajele piesei. Nu lipsea nici umorul caricatural, nici grotescul sau eleganța. Meșterul era în vervă. […] Îl stimulau decorul, machiajul, costumele.″[5] O intuire precisă a felului în care scenografa se implică în postura de coechipier. Într-un alt spectacol la care au colaborat, Așa este (dacă vi se pare) de Luigi Pirandello (Teatrul Național ″Marin Sorescu″ Craiova), vestimentația de scenă are un caracter eteric, fluid, alimentează o magie care o însoțește în tandem ideatic și stilistic pe cea a lui Vlad Mugur. Lia Manțoc a conlucrat o perioadă îndelungată cu Mugur, la titluri precum Mincinosul de Carlo Goldoni (Teatrul Odeon din București, 1991), Așa este (dacă vi se pare) de Luigi Pirandello (Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, 1999), Doi gemeni venețieni de Carlo Goldoni, Teatrul „C.I. Nottara” din București, 2000) etc.

Pentru Faustul lui Silviu Purcărete de la Sibiu, acest spectacol iconic, costumele realizate sunt o performanță pe măsura întregului. Designul are amplitudine stilistică, include baroc, îmbrăcămintea uniformizantă a corurilor, a ansamblurilor de figuranți (fie neutre, fie diverse), ambiguitatea de gen a lui Mefisto (de la negrul masculin inițial, la roșul intens al rochiei cu crinolină de pe parcurs, la combinația finală androginizată, transformările de vestimentație developând vizual balansul controlat subversiv în raporturile de tranzacție cu Faust, decadența din Noaptea Valpurgiei). Vestimentația, machiajul, pălăriile, perucile, bijuteriile etc. completează, traduc în concretul designului vestimentar de teatru intențiile textului lui Goethe și viziunea regizorală a lui Silviu Purcărete. Purcărete a inclus-o pe Lia Manțoc în echipele sale de producție artistică și la Gianni Schicchi de Giacomo Puccini (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca, 2007), Lulu de Frank Wedekind (costume, Teatrul „Radu Stanca″ din Sibiu, 2008). Conlucrarea celor doi s-a mutat și pe marele ecran, Lia Manțoc semnând costumele pentru unicul film al lui Purcărete, Undeva la Palilula (2012), un proiect la care regizorul ține foarte mult.

Pe Andrei Șerban l-a însoțit creativ pentru Lear de William Shakespeare (Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” din București, 2008), Lucia di Lammermoor de Gaetano Donizetti (Opera Națională Română din Iaşi, 2012), Carousel de Ferenc Molnar (Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” din București, 2014). O provocare estetică a avut de gestionat în Lear, unde regizorul a distribuit în toate rolurile exclusiv femei, fără ca travestiul să aibă pretenția de a fi mascat. În acord cu nota generală impusă de Andrei Șerban, ″care materializează multiple sensuri folosind timpul lung al teatrului, de la strigătul tragic la incantaţia rituală, de la misterul medieval la commedia dell’arte, feerie, teatrul absurdului, expresionism, naturalism, pamflet politic şi chiar, în partitura Bufonului, tuşe de romanţă lăutărească şi hip-hop.″[6], cum apreciază Ioana Ieronim, Lia Manțoc operează o actualizare a costumației prin expresivitatea implicită a acesteia. Interpretele spun partiturile alocate bărbaților din ficțiunea shakespeariană fără să-și ascundă identitatea de gen, e premisa montării. Așa încât hainele alese pentru ele sunt proprii masculinității (costume, cămăși, veste, pantaloni, geci, mantale lungi, în culori închise, terne, apoi albe). În contrast voit flagrant, pentru delimitarea de gen, sunt ținutele actrițelor ce le joacă pe reprezentantele ″sexului slab″, o adevărată garderobă, rochii viu colorate, schimbate des, machiaje ce accentuează feminitatea prin prisma frumuseții exterioare.

Inspirate și surprinzătoare, propunerile artistice ale Liei Manțoc dezvăluie lumea ei  creativă prin raportare la un text și la o retorică regizorală pe care le suplimentează prin propriile viziuni. Adecvarea la linia principală a mizanscenei, caracterizarea personajului, completarea a ceea ce spune și face prin maniera în care arată, individualizarea lui prin vestimentație, relația cu ansamblul (cu decorul, lumina și ceilalți din scenă), felul în care ajută actorul în construcția de rol și în comunicarea vizuală cu publicul au făcut din creațiile Liei Manțoc un reper scenografic al ultimelor decenii. Breasla i-a răsplătit de-a lungul carierei contribuția prin mai multe distincții, epitomul fiind Premiul UNITER pentru întreaga activitate (2005).

Oltița Cîntec

Iulie 2023

Identificator obiect digital: https://doi.org/10.47383/DMTR.04.14

Bibliografie

Oltița Cîntec, Purcărete, privirea care înfățișează, București, Fundația Culturală ″Camil Petrescu″, Editura Cheiron, 2010

Horațiu Mihaiu, Scenografi români contemporani, București, Fundația Culturală ″Camil Petrescu″,  Editura Cheiron, 2022

Miruna Runcan, Teatrul în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Amăgitoarea primăvară (1965-1977), București, Editura Tracus Arte, 2020

*** Vlad Mugur, spectacolul morții, dosar gândit și alcătuit de Marta Petreu și Ion Vartic, Cluj, Biblioteca Apostrof, 2001

Surse web:

https://www.artmark.ro

https://agenda.liternet.ro

[1] Mira Iosif, ″Carnet IATC. Cum vă place″, Teatrul, nr 3/1976, pp. 36-37.

[2] https://www.artmark.ro/ro/licitatie/licitatia-uniter-304-2018/lot/schita-de-costume-pentru-spectacolul-ivona-principesa-burgundiei-de-witold-gombrowicz-regia-catalina-buzoianu-teatrul-mic-bucuresti-provine-din-colectia-artistei-ro-2979, consultat la 3 iunie 2023.

[3] Mira Iosif, ″Ivona, principesa Burgundiei″ de Witold Gombrowicz (Teatrul Mic), Teatrul, nr. 1/1984, p. 41

[4] *** Vlad Mugur, spectacolul morții, dosar gândit și alcătuit de Marta Petreu și Ion Vartic, Cluj Napoca, Biblioteca Apostrof, 2001, p.147

[5] Idem, p.146

[6] https://agenda.liternet.ro/articol/7392/Ioana-Ieronim/Lear-si-noi-in-viziunea-lui-Andrei-Serban.html, consultat la 15 mai 2023.