Marinescu, Gilda

Nu pot să scriu despre această actriță cu distanțare critică deși jocul ei atât de special ar merita o analiză. Mă tem însă că noi cronicarii nu avem întotdeauna instrumentarul necesar cuprinderii necuprinsului dintr-o ființă născută pentru a se putea transfigura cu atâta ușurință și candoare cum era Gilda.

Nu pot nici să o evoc pe numele din buletin, atât de banalul Marinescu, pentru că această actriță avea într-adevăr ceva atât de misterios în ființa ei încât pare că orice ai spune sau scrie despre prezența ei pe scenă ar putea fi neadevărat.

Fremăta pe dinăuntru și lăsa asta să se vadă doar dacă-i priveai mișcarea nărilor. Vorbea într-un fel cântat, unic și inimitabil, dar niciodată acest lucru nu-i afecta comunicarea. Privea mereu peste capete, undeva, într-o zare numai de ea știută, de unde își lua probabil puterea să creadă cu atâta tărie în locul ei  pe scenă. De altfel, când între ea și aceasta a intervenit ruptura, Gilda n-a mai fost Gilda.

A absolvit Institutul de Teatru  din București, unde s-a și născut în anul 1955. A jucat în primii patru ani după absolvire la Teatrul Național din Iași. După o trecere de un an pe la Teatrul Municipal (Bulandra) a plecat la Teatrul din Timișoara unde a rămas cinci ani jucând roluri importante în spectacole precum Passacaglia de Titus Popovici, stagiunea 1960/61, regia Emil Reus, rolul Ada. Hamlet de Shakespeare, 1961, scenografia și regia Dan Nasta, rol : Ofelia, Sfânta Ioana de G.B. Shaw, 1962, regia Dan Nasta, rol : Ioana; Căruța cu paiațe de Mircea Ștefănescu, regia Dan Nasta , Trei surori de Cehov, 1963, regia Ion Maximilian, rol: Irina, Egor Bulîciov și alții de Gorki, regia Dan Nasta, rol : Zobunova, Șeful sectorului suflete, 1964, rol: Magdalena, Ifigenia în Taurida de Euripide, 1964, regia Veakis Jannis, rol: Ifigenia, Fizicienii de Fr. Durrenmatt, regia Constantin Anatol, rol : Mathilde von Zannd.

În 1965 s-a alăturat valoroasei trupe a Teatrului Nottara din București, unde va rămâne până la pensionarea survenită cu puțin timp înaintea morții ei, o presupusă sinucidere.

Din galeria  personajelor cărora le-a dat viață – și în cazul ei această formulare aparent uzată chiar are sens -, câteva obligatoriu ne vin în minte la o simplă pronunțare a numelui de afiș Gilda Marinescu.

O vedem răsărind nobilă și gânditoare dintre volanele superbei rochii create de Constantin Rusu pentru rolul din Conversație în casa von Stein despre domnul von Goethe în absența acestuia, o piesă de Peter Hacks, cu cel mai lung titlu din lume. Monologa mai bine de o oră sprijinită de un gheridon înalt, țintind cu privirile pătrunzătoare un personaj fără replică (Constantin Brezeanu) și deopotrivă atenția spectatorilor. ”Un menuet grațios și sensibil” cum se scria în Revista Teatrul despre interpretarea actriței, dirijat de Dan Nasta care în ciuda textului plin de arabescuri salonarde dobândea dinamism transformându-se într-un solilocviu dramatic captivant. Era în anul 1978. Cariera Gildei se afla într-unul dintre cei mai prodigioși ani după ce creații de referință o propulsaseră în prim planul scenei teatrale. Argumente : rolul reginei Gertrude din spectacolul antologic cu Hamlet (1974) în regia lui Dinu Cernescu, rol îmbogățit prin îngândurările și trăirile dilematice ale actrițe, rolul din Omul, acest animal ciudat, alături de George Constantin despre care Vicu Mândra scria:

”Pentru Gilda Marinescu piesa lui Arout înseamnă o reîntoarcere îmbogățită prin experiență la marile promisiuni ale debutului ieșean… Gilda Marinescu descrie un grafic agitat al disponibilităților”[1]

Rolul din Și eu am fost în Arcadia , meditație sumbră asupra morții în viziunea lui Horia Lovinescu, dar și din A opta zi dis de dimineață de Radu Dumitru în regia tinerei Magda Bordeianu, cu care s-a făcut remarcată și în străinătate, spectacol inedit comentat elogios în presă:

”spectacolul a beneficiat de această interpretă extraordinară, această actriță captivantă și biruitoare în tot ce face care este Gilda Marinescu ”[2]

I-a stat alături lui George Constantin și în Petru Rareș ( Locțiitorul) de Horia Lovinescu, spectacol de cotitură în teatrul politic al vremii care punea istoria în relație cu prezentul agitat de problema puterii. A făcut parte din distribuția antologică a spectacolului Gaițele (1971) în regia lui George Rafael,  alături de legendara Ninetta Gusti, a jucat în Crimă și pedeapsă, varianta regizorală Sanda Manu, alături de Ștefan Iordache (Raskolnikov) și tot alături de aceasta în Ulciorul sfărâmat în regia lui Dan Micu, probând inepuizabila ei putere de adaptare la stiluri regizorale pe care și le însușea prin grila personală a talentului ei, făcând din fiecare rol o creație.

În 1975 la Teatrul Nottara e montată piesa de inspirație antică Întoarcerea la Micene de Evanghelos Averoff Tossizza  în regia aceluiași Dan Nasta. Urmează un turneu fulminant în Grecia. Autorul era ministrul apărării așa încât Teatrul Nottara a fost primit regește, iar regina neîncoronată a vizitei a fost Gilda Marinescu. Încă din țară cronicarii o remarcaseră în mod deosebit în distribuția alcătuită din elita teatrului( (Dan Nasta, Ion Dichiseanu, Ion Marinescu, Liliana Tomescu, Alexandru Repan, Constantin Brezeanu, Lucia Mureșan). ”Momentele cu adevărat mari ale spectacolului se datorează poemului tragic interpretat de Gilda Marinescu”, scria Săptămâna culturală a Capitalei. Se povestește că impresionat de interpretarea actriței și de faptul că unul dintre monologurile ce-i reveneau a fost rostit în limba greacă autorul, distinsă personalitate, a invitat-o pe Gilda la o plimbare pe Acropole. Numai ei doi, pentru că în acest moment ministrul ordonase să se închidă Acropole pentru turiști. Neînțelegând ce urmărește pentru că se comunica greu cu oficialul actrița l-a auzit dintr-o dată pe acesta adresându-i-se în românește. Semn de mare încredere. După cum povestește Alexandru Repan, Averoff, născut la Brăila, ar fi întrebat-o dacă are necazuri cu pașaportul în România, căci așa se întâmplase. Au rămas amici, iar după cutremurul din 1977 a primit de la ministrul grec un pachet cu …stafide. Asta pentru că grecii știau că pe timpul rezistenței din  războiul cu generalii stafidele le ținuseră de foame.

După retragerea regizorului George Rafael alături de care realizase multe dintre creațiile de vârf între care și acel jucăuș Inele, cercei, beteală  după Caragiale, și după plecarea din teatru a lui Dan Nasta, actorul, regizorul, omul de cultură cu care Gilda Marinescu stabilise o comunicare specială încă din anii petrecuți pe scena din Timișoara, traiectoria scenică a actriței devine mai degrabă nesigură. Distribuită în piese nesemnificative  (Pensiunea doamnei Olimpia de I.D.Șerban,) sau în altele importante dar eșuate scenic (Coriolan de Shakespeare, Fire de poet de O’Neill,  Pădurea de Ostrovski) actrița părea că și-a  pierdut încrederea în sine. După o perioadă în care firea ei introvertită reușise să se deschidă încet – încet publicului tot mai sedus și surprins de bogăția talentului actriței, ghinioanele par să o urmărească făcându-i neclar viitorul. Tot mai rar distribuită, Gilda trăia o derută nimicitoare. Mi-o amintesc deschizând timid ușa secretariatului literar pentru a întreba dacă n-am găsit ceva și pentru ea. Un rol, adică. Am încercat unele lecturi dar ….. După un timp a renunțat.

S-a spus că era o persoană  dificilă, că se înțelegea greu cu regizorii deși doar sub îndrumarea lor făcea performanță, dar Gilda Marinescu nu era un artist capricios. Sensibilitatea ei enormă o făcea, e adevărat, vulnerabilă, dar era aceeași care o călăuzea spre momentele de maximă vibrație a emoției, nu puține în biografia ei scenică.

Esențialmente era făcută dintr-o  plămadă tragică. Avea talent de tragediană, iar tragismul ei era autentic atrăgându-i aprecierea în această direcție, mai ales că faptul era puțin obișnuit într-o epocă în care prindea rădăcini dezeroizarea.

Juca în același timp însă  cu o bucurie contaminantă roluri de comedie (vezi Gaițele, Inele, cercei, beteală, Frumos e în septembrie la Veneția de Teodor Mazilu, Cuibul, satiră de Tudor Popescu) fiind ca temperament artistic prin excelență ludică. Și avea acel indefinibil mister cu care sunt înzestrate ființele a căror aură e făcută să strălucească și să producă neliniște.

A jucat și în filme :  Zodia Fecioarei, regia: Manole Marcus, (1966), Baladă pentru Măriuca, regia: Constantin Neagu și Titel Constantinescu, (1969), Serata, regia: Malvina Urșianu, (1971) Instanța amână pronunțarea, regia: Dinu Cocea, (1976), Înainte de tăcere, regia: Alexa Visarion, (1978), Ciuleandra, regia: Sergiu Nicolaescu (1985), Căutătorii de aur, regia: Alecu Croitoru și Sergiu Nicolaescu (1986), Figuranții, regia: Malvina Urșianu, (1987). O filmografie nici atât de bogată, nici atât de semnificativă prin comparație cu creațiile scenice.

Fiecare actor, artist adevărat e în felul său un unicat. Iar unicitatea e dată de acel ceva special, specific care face inconfundabilă amprenta personalității sale. În cazul Gildei Marinescu acest ceva ținea, cred, de misterioasa ei făptură, un mister care te ademenește dar te și sperie uneori, fiindcă niciodată nu știi cât de adânc este hăul. De aceea, în ceea ce o privește Gilda ne-a oprit de prea multe ori la poarta sufletului ei. Chiar când părea vesel și împlinit. Poate tocmai de aceea minunatele ei întrupări scenice ne privesc azi din paginile istoriei ca o  la fel de provocatoare enigmă.

Doina Papp

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.02.23

Bibliografie

• Oana Popescu – Gilda Marinescu, o mare tragediană, în vol. Viața pe o scândură, Nottara, editat de Afir 2000
• Mariana Voicu – Istoria Teatrului Mihai Eminescu Timișoara (1945-2005), Brumar, 2006
• Profil teatral Dan Nasta – Teatrul Radiofonic, Societatea Română de Radio
• Doina Papp – O poveste cu Horațiu, ed. Alpha 2013

Note

[1] Vicu Mândra – revista Teatrul 4/1967

[2] Radu Popescu, România liberă – 1974