Nuțu, Dan

Dan Nuțu – „durul vulnerabil al anilor 60”^[1], actorul „cu un aer de pudoare și sensibilitate juvenilă„^[2] – se naște la București în 17 martie 1944. După absolvirea liceului I.L. Caragiale, intră la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică la clasa lui George Rafael. În legătură cu acest episod, el își amintește: „(…)am dat la Filologie, la engleză, și am intrat. Examenul de la teatru se organiza mai târziu. M-am dus și acolo și am intrat. Ai mei au fost supărați până când a ieșit Duminică la ora 6 (…) și m-au văzut jucând. Atunci le-a trecut supărarea.”^[3] Pe parcursul studiilor rămâne repetent (pentru că nu i se permitea să facă film în timpul facultății și pentru că refuza să citească textele dramatice de strictă actualitate ale vremii respective^[4]), absolvind ulterior la clasa Sandei Manu. Odată cu terminarea facultății, refuză și repartiția oficială („Te duceai în fața unei comisii și îți spuneau ce posturi sunt libere. Pe perete era o hartă și, nu mai știu, parcă am fost repartizat, din oficiu, la Petroșani. Le-am zis: nu-mi place cum sună. Iar ei m-au pus să aleg un loc de pe hartă unde aș vrea să merg. M-am plimbat cu degetul pe hartă, făceam ce făceam și tot la București mă opream. A râs unul, a râs altul și până la urmă m-au dat afară și mi-au dat repartiția de la Petroșani. Așa că nu m-am dus nicăieri și am stat un an pe bară”)^[5]. Își amână armata, iar Valeriu Moisescu îl distribuie în spectacolul Când luna e albastră de Hugh Herbert (1968), montat la Teatrul Național din Iași. Mai apoi, după efectuarea stagiului militar, este angajat de către Radu Penciulescu la Teatrul Mic, de unde pleacă prin demisie în 1974, supărat că fusese înlocuit în distribuția unui spectacol care urma să facă un turneu în Iugoslavia. Acestei plecări îi urmează încă o perioadă de pauză, timp în care învață meseria de fotograf de la Aurel Mihailopol. După un timp, Liviu Ciulei, la sugestia lui Octavian Cotescu^[6], îl cheamă la Bulandra. Aici, Dan Nuțu va rămâne până în 1979, când se decide să emigreze. Întrebat de nenumărate ori de ce a părăsit țara tocmai într-un moment de vârf al carierei sale, el spune: „«Gonit de clipele stării pe loc.» Eminescu. Asta-i explicația care-mi place cel mai mult. Le făcusem pe toate și în teatru, și în film. Lucrasem cu toți cei buni. Și în teatru mă plictiseam. Ușor. Până la premieră munca era frumoasă, dar să faci în fiecare seară același lucru… Repetiția mă omora. Căutarea era perfectă.”^[7]

Răsfățat al cinematografiei în a doua jumătate a anilor ´60 și apoi în anii ´70, Dan Nuțu are apariții destul de frecvente și în teatru sau la televiziune, însă nu și la teatrul radiofonic. La TV este solicitat în spectacole sau în cadrul emisiunii Poesis, unde recită din Camil Petrescu, Mihai Eminescu sau Ilarie Voronca, însă nu apare și în emisiunile de divertisment, atât de populare la acea vreme. În teatru a colaborat, printre alții, cu Liviu Ciulei, Sanda Manu, Cătălina Buzoianu, Valeriu Moisescu, Ion Cojar, Alexandru Tatos sau Sorana Coroamă-Stanca, iar la TV cu regizori precum Petre Sava Băleanu, Letiția Popa, Stere Gulea sau Cornel Todea. Activitatea sa extrem de bogată din film îi aduce colaborări frecvente cu Andrei Blaier, Mircea Mureșan, Radu Gabrea, Mircea Săucan, dar și cu Lucian Pintilie, Alexandru Tatos, Malvina Urșianu, Dan Pița sau Andrei Zincă.

În anii ´60 se lansează, așadar, puternic pe orbită cariera celui care, în scurt timp, va deveni un veritabil star al cinematografiei românești din perioada respectivă, creațiile sale din teatru fiind eclipsate și împinse oarecum în plan secund de aceasta. Anul 1966 îi aduce debutul pe marile ecrane în filmul Duminică la ora 6, regizat de Lucian Pintilie. Legat de acest moment, Dan Nuțu spune: „Nu cred că aveam veleități să fac film. Țin minte că am văzut probele și m-am urât când m-am văzut, și am zis să găsească pe altcineva”^[8], pentru ca mai apoi, totuși, să mărturisească: „Personajul cel mai provocator – de pe lume, cred, nu în palmaresul meu – e Pintilie; aș fi murit să mai fac (un film, n.n.) cu el, dar nu s-a legat”^[9]. Rolul îl aduce în atenția specialiștilor, Dinu Kivu fiind de-a dreptul revoltat că, în cadrul celui de al treilea Festival Național al Filmului, juriul „a făcut o mare și nemeritată nedreptate, uitîndu-l pe debutantul Dan Nuțu. Dacă este vorba despre revelația interpretativă a acestei stagiuni de cinema, cred că Dan Nuțu o constituie pe singura veritabilă și de mare viitor.”^[10] A urmat apoi, tot în 1966, Meandre al lui Mircea Săucan, despre care actorul spune: „Cu Săucan iarăși a fost o experiență, pentru că, pe cât de mult nu-l înțelegeam la vremea respectivă, (el, n.n.) e realmente un autor de excepție – cred că era (…) înaintea celorlalți un pic, într-un fel anume.”^[11] Aceștia sunt anii în care începe și colaborarea cu Andrei Blaier la Diminețile unui băiat cuminte (1967) unde, cel mai probabil, rolul Vive îi atrage și eticheta de rebel al cinematografului românesc, etichetă pe care actorul a privit-o întotdeauna cu detașare amuzată.

În teatru, relevant este debutul său bucureștean, la Teatrul Mic, în spectacolul Îngrijitorul de Harold Pinter (1968), în regia lui Ivan Helmer, spectacol care e considerat „un examen de probitate și seriozitate artistică”^[12] și în care Dan Nuțu revelează „disponibilități surprinzătoare de versatilitate artistică”^[13].

În Almanahul Cinema din 1970, Sanda Faur sintetizează, într-un portret alăturat multor altora dedicate unor mari vedete ale filmului românesc, trăsăturile care l-au impus pe actor în doar câțiva ani de la debutul în film:

„Eroii lui Dan Nuțu caută, se caută, par a fi însăși materializarea neliniștii juvenile, dar nu a celei agresive, contestatare, ci a neliniștii care-și mai permite răgazul meditației și luxul interiorizării. Din această magmă fierbinte din care Nuțu își modelează – cu palmele – eroii, răsar exact gesturile pe care nu le aștepți niciodată și, pe chip, exact expresiile pe care nu le vor explica niciodată vorbele ce urmează.”^[14]

Anii ´70, așadar, reprezintă ascensiunea și confirmarea statutului de vedetă oarecum atipică a artistului, mai ales pe marele ecran. În această perioadă au loc și demisia de la Teatrul Mic și angajarea la Teatrul Bulandra, iar mijlocul decadei include și câteva producții care ies în evidență tocmai prin faptul că aduc în prim plan un actor care fascinează dar, în același timp și contrariază, punând nu de puține ori în dificultate pe cei care îi analizează prestațiile sau îi iau interviuri.

Anul 1973 îi aduce a doua întâlnire cu Mircea Săucan, la filmul 100 de lei, despre care Dan Nuțu își amintește următoarele: „Nu ştiu din ce cauză, dar cred că (Săucan, n.n.) mă iubea, că avea încredere în mine, încât mă ruga doar să alerg prin cadru, pentru că asta am făcut toată viaţa. (…) Nu mi-a cerut niciodată o interpretare mai grea, mai sofisticată, mai adâncă.”^[15] În revista Cinema, Ecaterina Oproiu dedică două pagini pline analizei acestui film, în cadrul căreia se oprește și asupra lui Dan Nuțu:

„În peisajul cinematografiei noastre, în care aportul actoricesc s-a făcut mai ales pe linia pitorescului, a caracterului (…), umorului (…), limbajului pitoresc, Dan Nuțu a impus tipul unui adolescent dur, malițios, extrem de reținut în gesturi exterioare, deci nepitoresc, un dur ciudat, în fond un dur în aparență, doar în aparență, pentru că duritatea la toți durii din istoria filmului există doar ca să ascundă un fond de excesivă sensibilitate (…) care duce mereu în preajma suferinței. Eroul Sutei de lei este atât de aproape de acest prototip, încît la un moment dat este gata să se confunde cu el. Nu e deci de mirare că Dan Nuțu pare turnat în acest rol (…)”^[16]

În 1974 apare producția TV Sub pecetea tainei, prima adaptare TV a operei lui Mateiu Caragiale, în regia lui Stere Gulea și a lui Andrei Cătălin Băleanu, un film care contopește în scenariul său Craii de Curtea Veche, Remember și romanul neterminat care îi dă și titlul. Nina Cassian îl consideră „un excelent și prestigios poem cinematografic”^[17] care, prin contribuția întregii echipe „sugerează o biografie a misterului, (…) dincolo de o «frumusețe» care ar fi putut fi de un estetism rece”^[18]. Aici, Dan Nuțu, în rolul autorului, evoluând alături de Vasile Nițulescu, Constantin Rauțchi și Tamara Crețulescu, atrage atenția prin tristețea profundă imprimată pe chip, o tristețe compusă dintr-un melanj de mister, eleganță și melancolie, și care se înscrie într-o fascinantă simetrie a chipurilor aduse în prim-plan, unde cel al lui Nuțu este în mod constant alăturat celui al lui Vasile Nițulescu (Pirgu), într-o compoziție care mizează mai ales pe puterea de sugestie a privirii. Cei doi actori au lucrat, de altfel, de foarte multe ori împreună, Vasile Nițulescu declarând următoarele într-un interviu în care era întrebat alături de cine și-ar dori să mai joace: „Desigur, și cînd mă întrebați, dumneavoastră probabil știți că este Dan Nuțu. Numai că… nu știu cum să vă spun, eu țin la el în primul rînd ca prieten. Pe urmă vin celelalte, printre care și bucuria de a juca împreună, cum s-a mai întîmplat.”^[19] Dacă Vasile Nițulescu spunea aceste vorbe în 1974, Dan Nuțu își declara deschis admirația pentru el încă din 1969: „De la partener n-ai ce învăța, dacă e mai slab ca tine, îl ignori, uiți de el, și-ți dai frîu liber (s-ar putea ca spectacolul să sufere, dar asta-i altceva), dacă e mai bun, te sperie și te complexează. (…) Vasile Nițulescu, de pildă, un excelent actor de teatru, mă «scoate din mînă», rămîn cu gura căscată privindu-l și uit de mine. Să mai adaug că prefer să uit eu de el?”^[20]

De asemenea în 1974 are loc, tot la televiziune, premiera Pescărușului de A.P. Cehov, în regia lui Petre Sava Băleanu, care îl distribuie pe Nuțu în rolul Treplev. Referitor la această producție, Ioana Mălin scrie următoarele în România literară: „Citind în adîncime textul, regizorul Petre Sava Băleanu și majoritatea interpreților (Gina Patrichi, Valeria Seciu, Dan Nuțu, Victor Rebengiuc, Cornel Coman, Virgil Ogășanu) au transformat spectacolul de marți seara într-un adevărat eveniment al stagiunii teatrului de televiziune din acest an.”^[21] La rândul său, Dumitru Solomon, în revista Tearul, vorbește în termeni laudativi despre spectacolul TV, singura lui obiecție fiind tocmai felul în care Dan Nuțu și-a abordat rolul. El afirmă că „cel mai bun «tînăr furios» din teatrul și filmul românesc”^[22] ar fi în acest caz „exterior, neadevărat, încurcat în gesturi de prisos, răsfățate (…)”^[23]. Or, la o revizitare a acestei producții din perspectiva prezentului, s-ar putea spune că tocmai ceea ce Dumitru Solomon îi reproșează lui Dan Nuțu constituie, nici mai mult, nici mai puțin decât atuurile sale. Visător și ușor stingher în atitudine și comportament, alintat și revoltat în același timp, reținut și timid sau, dimpotrivă, impulsiv, Dan Nuțu reușește aici ca, printr-un joc extrem de modern, să dea coerență personajului său fără a face notă discordantă cu restul distribuției și, situându-se cumva vis-á-vis de ceilalți, să se integreze perfect în întreg. La câțiva ani distanță (în 1977), Liviu Ciulei îi va propune acest rol și la Bulandra, dar Dan Nuțu îl va refuza, pe motiv că este deja prea în vârstă pentru el. Așa încât, chiar dacă el apare în distribuția spectacolului, nu intră niciodată în scenă, rolul fiind preluat de către Adrian Pintea.^[24]

Dacă dintre producțiile de televiziune în care a apărut în această perioadă ar mai putea fi menționate doar titluri precum Schimbul de Paul Claudel (1970, regia artistică Ion Barna), Faust de Christopher Marlowe (1971, regia artistică Letiția Popa) sau Cei din urmă de M. Gorki (1973, regia artistică Radu Penciulescu), în cinema rolurile se succed unul după altul, în general între două și patru pe an, ele fiind în cea mai mare parte, dacă nu principale, atunci de mare întindere. În filmografia sa se înscriu, așadar, inclusiv filme care au fost (și încă mai sunt) mari succese de public, printre care: Ilustrate cu flori de câmp (1975, regia Andrei Blaier) sau Tănase Scatiu (1976, regia Dan Pița). Un caz special este Porțile albastre ale orașului (1974, regia Mircea Mureșan, pe un scenariu de Marin Preda), film care a ajuns în final să fie difuzat la televizor în mod repetat, pentru a marca ziua de 23 august. Problemele au apărut, însă, în momentul în care doi dintre protagoniști, Dan Nuțu și Dumitru Furdui, au părăsit țara, astfel încât soluția găsită pentru a permite în continuare difuzarea filmului după 1980 a fost eliminarea de pe generic a numelor celor doi și, ulterior, chiar tăierea scenelor în care aceștia apăreau, aceste manevre absurde ducând în final la o variantă mult scurtată și aproape neinteligibilă a producției.^[25]

De netrecut cu vederea sunt și cele trei colaborări ale lui Dan Nuțu cu regizorul Radu Gabrea, prima dată în 1970, la filmul Prea mic pentru un război atât de mare, despre care Eva Sîrbu notează următoarele: „(…) Gabrea și-a ales actorii nu pe nume, ci pe tipuri de oameni, foarte variate și foarte potrivite cu ceea ce avea el de spus. Intuiția lui de regizor nu s-a înșelat nici cînd a distribuit în film actori consacrați, fixați pe o anume tipologie, și care păreau „să nu meargă” aici. Atît Ernest Maftei cît și Dan Nuțu – despre ei fiind vorba – nu numai că s-au încadrat perfect atmosferei, dar au reușit și în mod cu totul remarcabil acel «altceva decît pînă acum», după care tînjește fiecare actor.”^[26]).

A doua colaborare se va întâmpla în 1974, la producția Dincolo de nisipuri, unde, conform celor scrise de Valerian Sava, „singurul actor care nu se joacă pe sine este tocmai interpretul rolului principal – Dan Nuțu. Regizorul și actorul au căutat de data aceasta o extremă obiectivare, un joc alb, diametral opus celorlalte partituri (…)”^[27]). În fine, cea de a treia întâlnire dintre cei doi este la Fürchte dich nicht, Jakob, film ieșit pe ecrane în anul 1981, produs în Germania și filmat în Portugalia. Filmările la această producție marchează și ruperea de România, Dan Nuțu rămânând în străinătate.

În teatru, vârful activității sale din această perioadă este rolul Vaska Pepel din Azilul de noapte de M. Gorki, regizat la Bulandra de Liviu Ciulei în 1975. Rodica Suciu, asistenta de regie, notează în caietul de spectacol:

„Intră un personaj nou: Vaska Pepel. După examinarea altor soluții de distribuție, Ciulei s-a fixat la Dan Nuțu, considerînd probabil că, și ca vîrstă, și ca fizic, și ca mijloace artistice, Nuțu corespunde cel mai bine imaginii sale despre Pepel (…). Poate că Rebengiuc, primul distribuit în rol, avea prea multă forță și autoritate pentru această imagine. Cornel Coman, al doilea distribuit, putea prezenta unul din chipurile personajului, dar nu și dezarmarea lui copilărească în fața vieții; în schimb, Dan Nuțu (Ciulei) «fiind foarte tînăr, va sublinia una din categoriile importante ale personajului, aceea de victimă; el nu-și poate alege destinul, are un destin determinat, ca și partenera lui directă, Natașa.»”^[28]

Decizia lui Ciulei este confirmată, Mira Iosif remarcând „interpretarea matură, plină de expresivitate și adîncimi psihologice a lui Dan Nuțu (Vaska Pepel)”^[29]. Valentin Silvestru va scrie mai apoi despre „virilul sentimental Vaska Pepel, fierar și hoț (în viziunea lui Dan Nuțu, un substanțial Vulpașin tînăr al acestei lumi)”^[30], iar George Timcu va nota, și el, următoarele: „Dan Nuțu (Vasca Pepel) (sic!) fără a fi neapărat „masculul” rîvnit de Vasilisa, are ceva de fiară tînără, furioasă, dar zbătîndu-se neputincios într-o cușcă.”^[31] Dan Nuțu însuși, aducându-și aminte cu mare afecțiune de acest rol, povestește cum, urmărindu-l jucând cu spatele la public, Liviu Ciulei i-a mărturisit că l-a făcut să-i dea lacrimile.^[32]

Un alt spectacol despre care Dan Nuțu spune că i-a făcut mare plăcere să îl joace a fost Menajeria de sticlă de Tennessee Williams (1978, regia Ioan Taub, la Teatrul Bulandra). Motivul nu a fost însă textul, Nuțu afirmând că Williams îi displace profund, ci faptul că Ioan Taub îi dădea voie să se manifeste liber în scenă. Prin urmare, displăcându-i monologurile pe care le avea de spus, tăia mult din ele, înlocuindu-le cu pauze foarte mari și savurând din plin libertatea de a-și lua tocmai aceste pauze (care, spune el, durau chiar mai bine de un minut).^[33]

Anii ´80 sunt pentru el ani de adaptare din mers la o lume total diferită de cea de acasă, pe care a cunoscut-o sporadic în turnee, dar care acum îl acaparează cu totul. În țară se fac eforturi susținute pentru a-l șterge din memoria publicului pe cel care a ales să plece, iar contactele lui cu lumea teatrului, în noua realitate, sunt din ce în ce mai reduse. Ajunge, astfel, mai întâi la München, unde cere azil politic și este câteva luni crainic la Radio Europa Liberă, pentru ca apoi, tot de aici, să emigreze în America. Acolo lucrează o perioadă ca șofer de taxi, are o galerie de artă sau construiește case, asociat fiind cu un arhitect. Mai apoi, își începe activitatea în post-production la WGBH TV Boston, o ramură a PBS-ului, fiind fascinat de munca de montaj, pe care o deprinde foarte repede. În tot acest tumult, urcă și pe scenă, devenind spre finalul decadei, membru al American Repertory Theatre din Cambridge, Boston. Chiar dacă lucrează roluri mici și în străinătate la Liviu Ciulei, în Coriolan, Visul unei nopți de vară  sau Hamlet, chiar dacă, prin Europa, se mai întâlnește cu Lucian Pintilie sau cu Radu și Miruna Boruzescu^[34], drumul lui o cotește decisiv înspre montajul de film.

După perioada americană, Dan Nuțu se îndreaptă din nou înspre Europa și, alături de Cristina Hoffman, pune bazele a ceea ce va deveni Aristoteles Workshop, atelier de creație de film documentar pentru Europa Centrală și de Sud-Est, program pornit în 2006 cu finanțare de la ARTE France, și pe care el în caracterizează astfel: „Nimic nu se poate spune mai bine despre un documentar decât ce a spus Aristotel acum două mii trei sute de ani. Workshopul e construit pe trei principii: Logos, Pathos și Ethos. Cu alte cuvinte, e nevoie să știm nu doar cum să spunem ceva, ci cum s-o spunem eficient și s-o arătăm.”^[35] Tot el descrie mai apoi cel mai bine și felul în care funcționează acest atelier: „Atelierul (…) e pentru cei care au făcut un documentar sau un film înainte, deci ei vin pregătiți profesional bine, și ca regizori, (…) și ca monteuri; (…) pui trei oameni într-o echipă și în cinci săptămâni le ceri să găsească un subiect – plus că nu sunt toți români (…) – vine un ungur, vine un polonez, vine un ceh și (…) în secunda în care ei au găsit ceva, trebuie să lucreze (…) și în final să-mi dea o jumătate de ceas de documentar.”^[36] Atelierul a fost un succes – filmele produse aici obținând premii la Cannes, Locarno, Leipzig sau Lyon. El a fost, însă, întrerupt din cauza izbucnirii pandemiei de COVID-19. Pe lângă Aristoteles Workshop, odată întors în România, Dan Nuțu a organizat și Atelierul Actorului de Film, în care, cu ajutorul tutorilor, douăzeci și cinci de actori (profesioniști și neprofesioniști) au deprins ABC-ul meseriei și relația cu aparatul de filmat.

În anii 2000, Dan Nuțu va mai apărea pe marile ecrane în filmul Puzzle (2013), în regia lui Andrei Zincă, și în pelicula Om câine (2022), în regia lui Ștefan Constantinescu. În 2005, Rodica Mandache îi realizează un portret TV, în care îl descrie cu o afecțiune rămasă neschimbată peste timp:

„[Dan Nuțu] are ceva de vagabond ce a fost nobil în altă viață. Vorbește repezit și dezordonat și privește în jur agasat, mereu și mereu curios (…). Are o tristețe metafizică, o tristețe învăluită într-o ironie usturătoare (…) Mi-l aduc aminte cum era mereu grăbit și în ochi purta veșnic o povară; are ceva de samurai, nu doar în figură, ci și în felul lui de-a fi, în felul de a-și ascunde durerea, sentimentele. (…) Când râde e cel mai trist.”^[37]

În anul 2014, Dan Nuțu primește Premiul de Excelență al Festivalului Internațional de Film București, iar în 2017 Premiul de Excelență la TIFF, Cluj-Napoca. Privind retrospectiv, actorul care s-a mișcat cu multă dezinvoltură atât prin cinema sau teatru, cât și prin lume, se poate defini foarte bine prin vorbele spuse într-un interviu acordat la început de drum, vorbe care îi vor creiona atât cariera, cât și viața: „Îmi place să acumulez și răul, și binele, să pierd cîte puțin din ce este rău, să cîștig în bine și… să țîșnesc la premieră. Niciodată însă o experiență parcursă nu înseamnă o experiență depășită, pentru că o iau mereu de la capăt, este o dialectică ce-mi aparține. Cred că de fapt îmi place să joc și atât.”^[38] Acesta fiind cadrul general, lui Dan Nuțu i-a rămas doar să pună ulterior accentele potrivite.

Mircea Sorin Rusu

Iulie 2023

Identificator obiect digital: https://doi.org/10.47383/DMTR.04.45

Note:

^[1] Tudor Caranfil, Dicționar subiectiv al realizatorilor filmului românesc, Iași, Editura Polirom, 2013, p.286.

^[2] Napoleon Toma Iancu, Dicționarul actorilor de film, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977, p.278

^[3] Crăița Nanu „Căutarea era perfectă, repetiția mă plictisea”, interviu cu Dan Nuțu, Dilema veche, nr.758/2018, – https://dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/cautarea-era-perfecta-repetitia-ma-plictisea-625395.html

^[4] Cf. Dan Nuțu, interviu telefonic din data de 20 martie 2023

^[5] Crăița Nanu „Căutarea era perfectă, repetiția mă plictisea”, interviu cu Dan Nuțu, Dilema veche, nr.758/2018, – https://dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/cautarea-era-perfecta-repetitia-ma-plictisea-625395.html

^[6] Cf. Dan Nuțu, interviu telefonic din data de 20 martie 2023

^[7] Crăița Nanu „Căutarea era perfectă, repetiția mă plictisea”, interviu cu Dan Nuțu, Dilema veche, nr.758/2018, – https://dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/cautarea-era-perfecta-repetitia-ma-plictisea-625395.html

^[8] „Interviu Dan Nuțu” All About Romanian Cinema , https://www.youtube.com/watch?v=P4ydNMrcYd0&t=5s

^[9] Ibidem

^[10] Dinu Kivu, „Cînd pelicanii au adormit”, Amfiteatru, nr. 7/1966, p. 109

^[11] „Interviu Dan Nuțu” All About Romanian Cinema , https://www.youtube.com/watch?v=P4ydNMrcYd0&t=5s

^[12] Adriana Rotaru „Primul Pinter pe scena românească”, Informația Bucureștiului, nr. 4708/15.10.1968, p.2

^[13] Florin Tornea, „Îngrijitorul” de Harold Pinter”, Informația Bucureștiului, nr. 4728/29.10.1968, p.2

^[14] Sanda Faur, Almanah Cinema 1970, p.34

^[15] Ionuț Mareș, „Dan Nuțu: Preferam să stau cu spatele la cameră și să alerg ”, Ziarul Metropolis, 25.10.2017 – https://www.ziarulmetropolis.ro/dan-nutu-preferam-sa-stau-cu-spatele-la-camera-si-sa-alerg/

^[16] Ecaterina Oproiu, „În dezbatere, filmul românesc – 100 de lei, pseudonimul indiferenței”, Cinema, nr. 11/1973, p.23.

^[17] Nina Cassian, „Biblioteca TV”, Cinema, nr. 4/1974, p.30.

^[18] Ibidem

^[19] Doina Berchină, „Un minut cu Vasile Nițulescu”, Contemporanul, nr. 13/1974, p.5

^[20] Rodica Lipatti, „Reporterul: «Te consideri un actor modern?» Dan Nuțu: «Nu, sunt doar un actor bun.»”, Cinema, nr. 4/1969, p.16.

^[21] Ioana Mălin, „Odată, un pescăruș…”, România literară nr. 13/1974, p.24.

^[22] Dumitru Solomon, „TV ”, Teatrul nr. 4/1974, p.95

^[23]Ibidem

^[24] Cf. Dan Nuțu, interviu telefonic din data de 20 martie 2023

^[25] Conform Adrian Epure „Din culisele cinematografiei. «Porțile albastre ale orașului» sau cum și-au bătut joc cenzorii de scenariul lui Marin Preda” – https://adevarul.ro/showbiz/film/din-culisele-cinematografiei-portile-albastre-1807941.html

^[26] Eva Sîrbu, „Prea mic pentru un război atît de mare”, Cinema, nr.2/1970, p.33.

^[27] Valerian Sava, „Dincolo de nisipuri”, Cinema, nr. 3/1974, p. 47.

^[28] Rodica Suciu, „Un document: filmul repetițiilor”, Teatrul nr. 6/1975, p.19.

^[29] Mira Iosif, „Azilul de noapte”, Teatrul, nr. 5/1975, p.51.

^[30] Valentin Silvestru, „Azilul de noapte”, România literară, nr. 18/1975, p.16.

^[31] George Timcu, „Azilul de noapte”, Steaua, nr.6/1975, p.55.

^[32] Cf. Dan Nuțu, interviu telefonic din data de 20 martie 2023

^[33] Ibidem

^[34] Melania Chiriacescu, „Un actor și «rolurile» sale pe «scenele» lumii”, Magazin, nr. 11/1990, p.12.

^[35] Anamaria Onisei, „Stories with a View – Interviu cu Dan Nuțu”, https://anamariaonisei.ro/interviu-cu-dan-nutu-actor-la-pintilie-au-bagat-mine-votca-pana-intrat-si-douazeci-si-saptea-oara-mare/

^[36] „Interviu Dan Nuțu” All About Romanian Cinema , https://www.youtube.com/watch?v=P4ydNMrcYd0&t=5s

^[37] Rodica Mandache, „Ar fi putut să fie Hamlet…”, Senso TV, 2005.

^[38] Rodica Lipatti, „Reporterul: «Te consideri un actor modern?» Dan Nuțu: «Nu, sunt doar un actor bun.»”, Cinema, nr. 4/1969, p.16.