Orosz, Lujza

„Asprime și dragoste, inteligență și bunătate radiau din fiecare cuvânt al ei. La fel ca și din rolurile sale, care, deși portretizau personaje diferite, toate radiau o forță interioară care depășea circumstanțele.”–  scrie renumitul critic de teatru maghiar István Nánay în prefața volumului de dialoguri dedicat actriței Lujza Orosz, scrisă de subsemnata, și apărut în 2004, la editura clujeană Polis [1]. Cunoscând-o pe Lujza Orosz îndeaproape, ca actriță și ca persoană privată, nu pot decât să confirm calitățile enumerate de István Nánay.

Lujza Orosz putea să joace cu autenticitate și naturalețe femei simple, țărance, mame de familie, văduve, bătrâne de tot felul, cu toate astea nu s-a simțit niciodată catalogată, încadrată în vreun tipar. În „cartea noastră comună” (așa a numit întotdeauna volumul biografic menționat mai sus), ea povestește o întâmplare care se leagă de primul ei rol într-un film românesc. În 1973 a fost lansat filmul Vifornița, în regia lui Mircea Moldovan, în care a jucat rolul Rafirei, fiind mama unui activist de partid interpretat de Silviu Stănculescu, și care nu vede cu ochi buni activitățile de colectivizare ale fiului ei în satul natal. Filmările au avut loc în satul Gligorești din județul Cluj, în localitatea natală a scenaristului Petre Sălcudeanu. Lujza Orosz povestește că, în timpul uneia dintre primele scene, care a fost filmată în biserică, unde au fost adunate femeile din sat ca „figurante”, le-a auzit comentând în liniște între ele, în timp ce ea trecea pe lângă bănci: „Da ăștea nu au găsit o femeie din satu’ nostru, trebuia să aducă pe oareșcare din satu’ vecin?” Cu siguranță nu ar fi putut primi o „critică” mai autentică decât asta, așa că a știut imediat că personajul jucat de ea este în regulă.

Tot despre acest film, primul ei rol în limba română, spune că deja în timpul filmărilor, dar și după lansare, mulți au fost uimiți de interpretarea ei autentică, de înfățișarea realistă a acestei țărănci simple, și că, fiind actriță maghiară, nici măcar nu a fost nevoie ca replicile ei să fie dublate. Iată cum vorbește ea despre asta:

„Întotdeauna mi-au plăcut aceste roluri, figurile țărancelor, femeilor de la sat. (…) Eu am învățat limba maghiară și română în același timp, pentru că acolo unde locuiam noi în copilărie era mai mult un sat românesc, cu puțini maghiari. Așa că puteam să vorbesc foarte bine dialectul. Cred că dacă aș avea o sută de ani, și atunci aș putea să vorbesc în acest dialect. Dacă cineva ar începe să-mi vorbească așa, aș răspunde la fel, nu aș putea răspunde în limba literară. Toată lumea a fost uimită de cât de bine am jucat. Eu nu am jucat, eu am trăit acest rol. Mi-a plăcut rolul pentru că avea un filon comic, dar și o latură tragică. A fost un personaj foarte uman, ceea ce m-a făcut să mă simt foarte bine în timpul filmărilor.”

Și că toate acestea nu au fost spuse doar de dragul laudei de sine, o dovedește faptul că Lujza Orosz pentru acest rol a fost distinsă, în 1973, cu premiul pentru interpretare feminină din partea Asociației Cineaștilor din România (ACIN).

Satul amintit de ea mai sus era Stârciu, din județul Sălaj, unde locuia bunica ei din partea tatălui și unde, după Primul Război Mondial, bunica își chemase înapoi fiul, care locuia de mai bine de un an la Budapesta, pentru că nu mai avea cine să lucreze la moara lor situat în Petenia, un sătuc  lângă Stârciu. Aici, în Petenia s-a născut Lujza Orosz în 1926, ca al treilea copil al familiei. Povestise cu umorul ei tipic în volumul menționat, că ea de fapt s-a născut într-un localitate care nici nu mai există pe hartă, deoarece Petenia, sătucul cu „o singură stradă” ulterior a fost încorporat în comuna Horoatu Crasnei, aflat la un kilometru distanță, așa că multă vreme ea așa știa că s-a născut în Horoatu Crasnei. Interesant de menționat că Lujza Orosz este de origine maghiară doar prin tatăl ei, deoarece mama ei s-a născut într-o familie cehă din Praga. Cei doi s-au cunoscut în Praga, János Orosz – fiind înrolat ca soldat al monarhiei austro-ungare – a fost trimis în Praga împreună cu regimentul de infanterie de care a aparținut.

La sfârșitul primului război mondial, cei doi au plecat la Budapesta, unde s-au căsătorit, și aici se născuse prima lor fiică, iar după un timp János Orosz, la chemarea mamei sale, și-a luat micuța familie și s-a întors să lucreze la moara din Petenia. După ce s-au mutat acasă, soția sa a învățat destul de repede atât limba maghiară, cât și cea română și, după cum își amintește Lujza Orosz, corecta adesea greșelile de limbă ale fiicelor sale. Înclinația artistică se trage din familia mamei sale din Praga, deoarece bunicul din partea mamei era un muzician amator și toți cei cinci copii ai lui au învățat să cânte la vioară sau la pian, iar unele dintre fetele care rămăseseră în Praga jucau teatru în ansambluri de amatori.

Când Lujza avea șapte ani, familia s-a mutat din județul Sălaj la Cluj, motivând că doreau să le ofere o educație mai bună celor trei fiice ale lor. După terminarea unui liceu comercial din vremea aceea, Lujza Orosz își va începe studiile, în 1946, la Conservatorul Maghiar de Muzică și Artă Dramatică, specializarea actorie, care a fost înființat în acel an[1]. Între timp, în 1948 instituția a căpătat denumirea de Institutul Maghiar de Arte [2], iar în 1950, când au absolvit primii studenți, printre ei și Lujza Orosz, a devenit Institutul de Artă Dramatică István Szentgyörgyi [3]. Patru ani mai târziu, în 1954, tot printr-o decizie al Consiliului de Miniștri [4], institutul a fost mutat la Târgu Mureș.

Unul dintre colegii de absolvire ai Lujzei Orosz a fost György Harag, care între timp, pe lângă diploma de actorie, între 1948 și 1952 a obținut și diploma de regizor la același institut, sub îndrumarea regizorilor Miklós Tompa și Ernő Szabó. Actrița a lucrat cu György Harag de mai multe ori, atât în perioada când el a fost regizor începător, cât și ca regizor deja consacrat. Iată cum vorbește despre colaborarea lor după pensionarea ei:

„A fost minunat să lucrez cu Harag, vorbeam aceeași limbă [teatrală], asta a fost baza colaborării noastre. Am lucrat împreună cu bucurie, cu mult umor și sentimente umane, și uneori cu argumente, desigur. M-am simțit bine pe scenă”.

Bineînțeles, Lujza Orosz nu putea fi încadrată doar în tiparul rolurilor mai sus menționate – adică femei simple, țărănci, mame de familie, văduve, bătrâne – , de-a lungul carierei sale a jucat în mai multe drame clasice, tragedii grecești, comedii clasice etc. Printre altele a fost Olga în Trei surori de Cehov, Gertrudis în Banul Bánk de József Katona, rol pe care l-a interpretat de trei ori, mai întâi ca studentă, apoi în 1955 într-o producție regizată de Ferenc Delly, și apoi în 1971 în regia lui Miklós Tompa. A jucat rolul Emiliei în Othello de Shakespeare (regia Constantin Anatol , 1958) și Doica în Romeo și Julieta, în regia lui József Szabó. În 1967, József Szabó pune pe scena clujeană Troienele, tragedia antică de Euripide în versiunea lui Jean-Paul Sartre, cu Lujza Orosz în rolul Hecubei. Spectacolul a fost primit foarte bine de public, iar rolul interpretat i-a adus Lujzei Orosz un succes răsunător. Despre interpretarea ei criticul de teatru István Szőcs scrie în revista culturală clujeană Utunk:

„Hecuba Lujzei Orosz este punctul culminant al carierei actriței; deși nu am uitat Antigona ei, Hecuba îi este totuși superioară, mai ales pentru că Lujza Orosz, atât de inventivă, găsind mereu atâtea idei pentru rolurile sale, era acum capabilă să facă perceptibilă semnificația profundă a fiecărui moment de pe scenă prin modulațiile foarte fine a tonului ei.”

Rolul Antigonei, menționat de István Szőcs, îl interpretase cu opt ani mai devreme, în 1959, în regia lui János Márton. Despre acest rol vorbește în volumul biografic în felul următor: „Am iubit și acest spectacol. Antigona a fost celălalt rol clasic major al meu, a fost una dintre celelalte mari iubiri ale mele. Prima dată l-am jucat în vremea studenției, pe urmă la vârsta de 33 de ani, evident nu cu atâta experiență de viață, cum am avut în cazul rolului Hecubei. Dar mi-a plăcut foarte mult să joc acest rol în facultate, în ciuda faptului că eram amărâtă pentru că nu am fost angajată la teatru ca studentă în anul doi în prima serie, abia în toamnă, cu Béla Horváth. [5] Mi s-a spus că nu voi putea juca roluri moderne pentru că, după părerea lor, eram potrivită doar pentru roluri clasice și, după cum mi s-a comunicat, în repertoriul teatrului în acea perioadă nu exista de obicei decât o singură piesă clasică. În cele din urmă am fost angajată, dar pot să spun că, după aceea, eu nu am primit nici un rol clasic timp de mulți ani. Doar roluri „moderne”, de la servitoare până la muncitoare triste, de la soții de muncitor până la bunici. În spectacolul Podul vieții, de exemplu, nu aveam nici măcar 29 de ani, dar deja jucam rolul mamei lui Endre Senkálszky [6]. Obișnuiam să spun că ar trebui să fiu privită ca un fel de muma pământului”.

Actrița vorbește cu sinceritate și despre rolurile într-un fel nereușite și, privind în urmă după decenii, tratează cu umor și piesele „obligatorii” [7], care inundau repertoriul teatrelor din acea vreme și care, trebuie să recunoaștem, au îngreunat enorm viața și activitatea artistică a actorilor timp de mulți ani. În urma unei legi care a fost în vigoare doar o scurtă vreme în aceea perioadă, și-a cerut pensionarea la vârsta de cincizeci de ani, pe de o parte pentru că născuse târziu și cele două fiice încă minore aveau nevoie de ea, pe de altă parte, pentru că – după propria mărturie – în felul acesta nu era nevoită să accepte toate rolurile care i se dădeau, putea alege ea ce-i place, și cu care regizor să lucreze. După pensionare, a putut astfel să joace o serie de roluri mari și să îl reîntâlnească pe scenă pe György Harag, cu care a lucrat de mai multe ori în acești ani, până la moartea regizorului în 1985. „Pentru mine, orice muncă pe scenă după pensionare a fost o bucurie și sunt fericită că am putut să trăiesc cu aceste ocazii. În sfârșit nu am fost vulnerabilă, teatrul nu mi-a impus un regizor… puteam să aleg, cu cine vreau să lucrez, și la fel și rolul”.

Unul dintre aceste roluri importante a fost Văduva Ágoston, din piesa Amantul, de László Lőrinczi, regizat de György Harag în 1982. „A fost o muncă minunată. Abia așteptam să intrăm la repetiții. Harag în fiecare zi a venit cu replica lui obișnuită: Azi noapte am visat, că… și apoi ne-a explicat, ce voia să facem. Era o atmosferă foarte bună între noi. Cred că dacă ar fi cerut de la noi să stăm în cap, am fi făcut și asta.”

Iată ce a scris Mária Kacsir despre rolul ei în săptămânalul social-politic-cultural în limba maghiară A Hét în noiembrie 1983, publicat în București:

„Stă acolo într-un fotoliu cu spătar înalt, în partea stângă a scenei, ca o mumie, ca o fosilă a unei lumi trecute; abia se mișcă, murmură doar câteva cuvinte nesemnificative și aproape fără sens, dar din acel moment simțim că va fi unul dintre protagoniștii dramei, aerul pare să se fi condensat deja în jurul ei. Iar mumia prinde viață, se mișcă, vorbește, pune întrebări, dă sfaturi, chiar și gândește, deși numai la ea însăși, pentru că nu o interesează nimic altceva decât ea însăși. (…) Ceea ce este de neuitat în interpretarea lui Lujza Orosz este nostalgia grotescă ce se desprinde din cine știe ce straturi de timp, fredonând vechile melodii preferate, în așa fel încât inima spectatorului se strânge, și, în timp ce râde de bătrâna comică, totodată simte o milă obsedantă pentru ea.”

În 1989 a jucat în două spectacole regizate de Gábor Tompa: rolul Bătrânei din Ploaia iubirii, de Istvan Sigmond  cu premiera la 1 martie, și rolul Mamei din piesa În stație de Cao-Hsing-Cien, având premiera la 23 aprilie. În volumul biografic vorbește și despre colaborarea cu Gábor Tompa, subliniind că au lucrat foarte bine împreună, ceea ce a fost important pentru ea, deoarece a simțit că, în ciuda diferenței de generație, a înțeles ce îi cerea regizorul. „Am simțit că încă nu am îmbătrinit. Faptul că am înțeles ce îmi cerea sau ce indicații îmi dădea, a fost o mare bucurie pentru mine. A fost un cadou spre sfârșitul carierei mele.”

În 1993, a avut o altă colaborare cu Gábor Tompa, de data aceasta în rolul Mamei din piesa Neînțelegerea de Albert Camus. În prefața amintită la începutul acestui portret biografic, criticul de teatru István Nánay a scris următoarele despre acest rol al actriței: „În piesa lui Camus Lujza Orosz joacă un monstru, cine, împreună cu fiica sa, omoară – pentru banii lor – oaspeții cazați în hanul lor? Mama nu-și recunoaște fiul, plecat de douăzeci de ani, ca urmare și el are aceeași soartă ca și ceilalți. În spectacolul lui Gábor Tompa, Mama, când își dă seama de crima sa tragică, stă cu spatele la public. Lujza Orosz nu a scos niciun cuvânt, după o tăcere îndelungată se auzeau doar gemetele ei. A «jucat» doar spatele actriței, tonusul muscular i s-a schimbat, postura ei s-a dărâmat, iar când s-a întors cu fața către public, femeia care înainte era dură și hotărâtă, a devenit brusc o ființă bătrână, frântă, fără scop, care a renunțat la viață. Am asistat la un miracol al metamorfozei actriței.”

Cu un an înainte de premiera piesei Neînțelegerea, în 1992, am asistat la o altă interpretare de mare anvergură, când Lujza Orosz a jucat rolul Bătrânei în piesa cu titlul Capul de pui, de György Spiró, în regia lui János Vincze. A fost o realizare deosebită din partea ei, cu o povară sufletească apăsătoare, deoarece se știa că rolul principal al piesei, scrisă în 1985, a fost destinat renumitei actrițe maghiare Hilda Gobbi, premiera având loc cu ea în 1986 la Teatrul Katona József din Budapesta. În legătură cu spectacolul clujean, îl citez din nou pe István Nánay din prefața volumului biografic:

„Dintre numeroasele interpretări ale personajului principal din piesa Cap de Pui, Bătrâna Lujzei Orosz este poate cea mai memorabilă pentru mine, pentru că în concepția ei această figură a fost un fel de mixaj al omului banal de rând, cu o eroină a tragediilor clasice. Această Bătrână își exprima durerea și tristețea prin gesturi reținute, nespectaculoase, plângând doar în sinea ei când își pierde pisica, dar și când e rănită de gesturile și replicile nesimțite ale Învățătorului sau ale Femeii. Îl întreabă cu profundă emoție pe Învățător dacă există Dumnezeu, însă în confesiunea sa profană se ceartă cu Dumnezeu. Această Bătrână în interpretarea ei avea o demnitate umană adâncă.”

Ultimul ei rol la teatrul clujean, a fost tot într-o piesă scrisă de György Spiró, ea jucând rolul unei actrițe în vârstă în Impostorul,  regizat de Árpád Árkosi în 1994. În 1995 s-a retras definitiv de pe scenă din cauza agravării unei afecțiuni a vederii.

Important de menționat este că, pe lângă rolurile sale teatrale, Lujza Orosz a avut norocul să se manifeste și în alte două discipline artistice: filmul și teatrul radiofonic, pe care le-a cultivat la același nivel înalt. Trebuie remarcat totuși că, în regimul dictatorial de dinainte de 1989, situația actorilor maghiari nu a fost prea ușoară, dacă de exemplu erau distribuiți în filme produse în Ungaria, deoarece existau cazuri în care nu puteau obține pașaport. Și despre această „luptă” vorbește în volumul biografic:

„Întâmpinam multe dificultăți administrative pentru a putea merge la filmări. Mă simțeam de parcă eram într-o cușcă. A fost o tortură să obțin pașaportul oficial de la București (…) Din păcate, am și pierdut roluri din cauza că nu mi s-a acordat pașaportul la timp, și regizorul respectiv nu a mai putut să aștepte cu începerea filmărilor, trebuia să mă scoate din distribuție. (…) Te simțeai vulnerabil în fața sistemului, dar trebuia să accepți, chiar dacă era inuman.”

Ar mai fi multe de spus despre arta Lujzei Orosz, despre conduita ei morală, despre deosebitul simț al umorului – spunea întotdeauna că umorul este un dar de la Dumnezeu și că îi ajută pe oameni să treacă mai ușor peste multe dificultăți. Înțelepciunea și armonia interioară o caracterizau chiar și la bătrânețe. A fost o artistă și un om foarte important pentru mine, am fost extrem de onorată de prietenia sa. Îmi lipsește foarte mult. Închei deci acest scurt portret cu un citat din „cartea noastră”, apărută când ea avea 78 de ani:

„Nu vreau să mă las. (…) Trebuie să te bucuri de momentele frumoase pentru a putea suporta restul. Trebuie să ne rezervăm energia, așa cum vara adunăm în noi razele de soare. De exemplu, eu cred și astăzi în dragoste. Ea dă substanță vieții. Iar în ceea ce privește actoria, asta mi-a fost dat, și nu-mi neg breasla. Sunt unul dintre ei. Nu m-am despărțit de teatru. Nu mai merg la spectacole, pentru că nu văd bine, dar aparțin de ei. Aud despre ei, întreb despre ei. Le simt durerea, eșecul, mă bucur de succesele lor, le înțeleg căutările de drum. Pe scurt, e «banda» mea, trebuie să-i accept așa cum sunt. Altfel, trebuie să treci singur prin toate lucrurile importante din viață: lupta cu rolul, eșecurile și succesele, bătrânețea, boala, moartea.”

Katalin Köllő

Iulie 2023

Identificator obiect digital: https://doi.org/10.47383/DMTR.04.48

Note:

[1] Köllő Katalin: Orosz Lujza (Volum de dialog). Editura Polis, Cluj, 2004 (Toate citatele nesemnalate separat provin din acest volum).

[2] Decret de lege nr. 175 privind reforma învățământului, publicat în Monitorul Oficial nr. 249. în 26 octombrie 1948 (Partea I A),.

[3] Decizia cu nr. 1137 al Consiliului de Miniștri în ședința din 20 octombrie 1950, publicat în Monitorul Oficial nr. 101 din 6 noiembrie 1950.

[4] Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1508, din 8 august 1954.

[5] La acea vreme, aceasta era o modalitate de a acoperi eventuala lipsă de actori în cadrul companiei din teatrul maghiar, angajând tineri studenți la actorie pentru roluri mai mici sau figuranți. Lujza Orosz a devenit membru cu drepturi depline în 1950, după absolvirea facultății, și a rămas loială companiei până la sfârșit, fiind ales membră onorifică al teatrului în 1992.

[6] Actorul Endre Senkálszky Endre, membru al companiei, a fost cu 12 ani mai în vârstă, decât Lujza Orosz.

[7] Mai întâi piese de teatru sovietice, mai târziu, în era socialistă, piese românești despre realizările „fantastice” ale socialismului specific românesc

Bibliografie

Köllő Katalin: Orosz Lujza (Volum de dialog). Editura Polis, Cluj, 2004

Revista Korunk nr. 5 din 1980 https://epa.oszk.hu/00400/00458/00509/pdf/EPA00458_Korunk_1980_05_365-369.pdf

uat.ro – Universitatea de Arte din Tg. Mureș

[1] Decretul de lege nr. 276, semnat de regele Mihai I., apărut în Monitorul Oficial Nr. 85 în 10 aprilie 1946 (Partea I. A, p. 3618)