Pepino, Cristina

Nu-i lucru ușor să recuperezi destine artistice de marcă în arta de animație de la noi, și asta în pofida faptului că de multe decenii ea s-a dovedit una dintre cele mai complexe, mai dinamice și mai ambițioase ramuri ale teatrului românesc. Paradoxul e că atât autoritățile responsabile de politicile publice dedicate culturii, cât și mediul teatral însuși, în ansamblul său, au privit (și au tratat în consecință) teatrul de animație, ca și pe cel dedicat copiilor și adolescenților, ca pe niște rude mai tinere, cumva mărginașe, când nu, de-a dreptul, ca pe niște Cenușărese. Cu toate că teatrul de animație a avut, încă din anii 1950-1960, o dezvoltare explozivă și artiști excepționali, fie ei actori, regizori, scenografi ori (de cele mai multe ori nenumiți) constructori de păpuși și marionete, nu avem nici măcar o bază de date privitoare la activitatea și repertoriile scenelor de profil din țară, iar lucrările de sinteză teoretică și istorică dedicate lor, apărute în ultimii cincizeci de ani, se numără pe degetele de la o mână, având parte de o circulație extrem de redusă. Tocmai de aceea, istoria animației și, în particular, a teatrului de păpuși din România e una care merită explorată, scoasă la lumină și pusă în circulație prin studii și cercetări de anvergură, care încă își așteaptă echipele și autorii.

Ne vom opri aici la cazul special al Cristinei Pepino, scenografă de marcă dintr-un șir amplu de artiști de excepție: dispărută în plină putere de creație, ea a lăsat o operă amplă, ieșită din comun, în cea mai mare parte legată nemijlocit de cea a soțului ei, regizorul și profesorul Cristian Pepino. Această simbioză creativă, ca și o anume discreție caracteristică personalităților rafinate, fac ca, adesea, analizele critice ale spectacolelor la care a colaborat să nu-i sublinieze cu destulă atenție și pregnanță contribuția.

Cristina Pepino debutează în 1977, la Teatrul Dramatic din Bacău, cu Domnișoara Iulia de Ibsen, căreia îi semnează doar costumele (regia și scenografia îi aparțineau lui Cristian Pepino); în același an, reîntâlnim cuplul la Botoșani, tot la Teatrul Dramatic (viitor Teatrul „Mihai Eminescu”), în producția cu Scene din viața unui bădăran de Dumitru Solomon, pentru ca, în 1992, artista să se asocieze, tot cu costume, la prima montare românească cu Opereta de Gombrowicz (Teatrul Tineretului Piatra Neamț), căreia Cristian Pepino îi semnează regia iar Dan Jitianu scenografia.

Vor urma, cum vom vedea, și alte spectacole în teatrele de dramă, dar contribuția artistică esențială a cuplului Cristina și Cristian Pepino rămâne, indiscutabil, în sfera teatrului de animație. Pe de altă parte, însă, e de înțeles și dificultatea cronicarilor de a separa conceptul și construcția regizorală de formula vizuală în care ele-au fost armonios întrupate: cum ai putea, de exemplu, decupa scenariul, soluțiile situaționale, mișcarea și măștile din, probabil cel mai cunoscut, mai premiat și mai circulat spectacol semnat de Cristian Pepino, Adunarea păsărilor din 1993 (produs de prima promoție de păpușari a UNATC și preluat ulterior de Teatrul Țăndărică), de costumele fulminante realizate de soția lui? Astfel încât, uneori, la citirea cronicii cercetătorul are senzația că „Pepino” e un soi de nume generic care acoperă (cumva pe bună dreptate) munca osmotică a ambilor: ca în această cronică-sinteză la Play Faust din 1995, o producție care relua, în alt registru plastic, experimentul de teatru nonverbal pentru publicul adult din Adunarea păsărilor, dar și condiția de spectacol de absolvență al studenților, preluat și circulat ulterior de teatrul bucureștean:

„Aceeași experiență a unei povești fără cuvinte o reia Pepino, în cu totul altă formulă, în spectacolul Play Faust unde scenariul, regia şi scenografia îi aparțin, costumele sunt semnate de Cristina Pepino (colaboratoarea sa permanentă) iar mișcarea scenică de Theresa Caşu. (…) Cromatica folosită pentru costume este foarte precisă: alb, negru, roșu. Pentru a îngroșa coral ispitelor şi păcatelor, Pepino apelează la măști enorme, grotești (văd enorm şi simt monstruos!), fabricate dintr-un burete tratat special. Expresivitatea lor este clară şi bine diferențiată, mesajul impecabil conținut şi transmis. (…) Inovații există şi în alte spectacole ale lui Pepino. În Sînziana şi Pepelea, un superb basm realizat la Țăndărică, Pepino merge pe super-dimensionarea personajelor, construind păpuși de dimensiuni neobișnuite pe o scenă de teatru pentru copii. În Pinocchio, din nou mai multe tehnici se împletesc fără reproș. Aici, diversitatea construcției păpușilor, a măștilor atinge un nivel, din nou, al performanței. Expresia fiecărei măști sau păpuși este foarte bine prinsă şi foarte ușor de urmărit ca intenție și ca mesaj.”
Merită, de aceea, precizat că, în cazul ultimelor două spectacole, întreaga scenografie era semnată de Cristina Pepino, nu doar costumele. Fructificând, ani la rând, profesoratul de la școala de teatru bucureșteană, Cristian Pepino pare să fi instituit, o vreme, tradiția de a produce spectacole de absolvență cu un pronunțat caracter experimental, atât pentru actori cât și pentru aceia dintre ei care se perfecționau și regizoral, iar Cristina Pepino e, în acest sens, un colaborator generos (lucrând adesea cu studenții pro bono), care introduce soluții complexe atât în ceea ce privește decorul ori costumele actorilor mânuitori, cât și privitoare la păpuși și sistemul de manipulare a acestora. Un fel de leitmotiv în acest sens e dat (atât în spectacolele de păpuși cât și în cele de dramă sau muzical, cum vom vedea), de accentele de commedia dell’ arte: „Dotați cu fantezie şi disponibilitate de invenție, cu haz şi rigurozitate s-au arătat şi în spectacolul de absolvență, Regele cerb – adaptare liberă după Carlo Gozzi. Cristian Pepino, semnatarul scenariului şi regiei, a știut să valorifice aptitudinile fiecărui absolvent în parte într-o scenografie încântătoare aparținând Cristinei Pepino (materializată de policalificații aspiranți la arta păpușărească!) şi cu muzica compusă de Dan Bălan, care le-a solicitat intens şi aptitudinile vocale. Molipsiți parcă de însăși verva părintelui feeriei dramatice, convertită la regulile marionetelor, cei 8 absolvenți – 4 fete şi 4 băieți – şi-au disputat câte două sau trei roluri, conferind personajelor şi ingenuitate, şi incisivitate, după cum o cerea basmul actualizat, devenit fabulă pe note.”

Dac-ar fi să căutăm o anume specificitate stilistică a operei Cristinei Pepino (altminteri foarte vastă și desfășurată într-un ritm greu de imaginat), ea ar fi dată de intersecția a două caracteristici dominante: pe de-o parte, interesul obsesiv pentru soluții noi, originale, în chestiunile tehnice (sistem de manipulare, tipuri diverse de figurare a decorului – fie el conceput clasic ori prin tehnologii alternative, proiecții video etc. -, materialele utilizate pentru păpuși, măști și costume); pe de altă parte, o combinatorie heterogenă, plină de fantezie, a întrupărilor scenice, de la păpușa-costum, care anvelopează și e manipulată de actorul însuși, ce adesea schimbă mai multe personaje, până la personajele și obiectele minuscule cărora echipa le dă viață. Efectul, fie că publicul e format din copii sau adulți, e constant unul de încântare, de uitare de sine, așa cum demonstrează această cronică entuziastă la Frumoasa și bestia (Teatrul Țăndărică, 2001), ce surprinde atât atmosfera generală cât și amestecul unei multitudini de formule ce se combină în acțiune scenică, conceptul de personaj și particularitățile caracterizante, cu o perfectă logică internă:

„Observ că realizatorii marchează contrastul etic prin întruchiparea personajelor generoase de către actori, iar a celor egoiste, meschine, de marionete. Ceea ce se va adeveri şi pe parcurs, cu diferite nuanțe, când Frumoasa întâlnește Bestia. O alcătuire uriașă de animal care umple scena şi stârnește fiori prin sufletele plăpânde, dar, curios, surprinde printr-o lucire parcă blajină în ochi şi o modulație oarecum blândă în tonul cu care-şi rostește amenințările. Ioan Brancu manevrează dinăuntru colosul cu o măiestrie pe care trebuie să i-o apreciem, ca şi felul nuanțat în care-şi rostește replicile. Prinși de firul jocului, admirăm scene în care o panoplie de personaje pestrițe animă târguri, cu negustori de rațe şi gâște, babe, şarlatani şi marionete cu tamburine, un saltimbanc cu picioarele în sus, apoi tărâmul fabulos al pădurii luminat feeric de nişte sfeșnice elegante, dansul mânușilor albe care zboară ca nişte păsări fermecata, lupta Bestiei cu nişte boturi înfricoșătoare de ferăstrău, metamorfoza ei într-un prinț chipeș din final care devine adevăratul mire al Frumoasei, triumf al devotamentului şi iubirii omenești (…) Versiunea şi regia spectacolului actual aparțin unui experimentat artist al genului, Cristian Pepino, care, împreună cu talentata scenografă Cristina Pepino, au creat o ingenioasă compoziție de fantezie cu tâlc, pe măsura priceperii şi entuziasmului celor mici şi a admirației celor ce-i însoțesc, trecuți de minunea vremurilor de joacă.”

E greu de ales între multele spectacole care s-au bucurat de o excelentă primire a publicului și criticii – unele fiind premiate la festivaluri naționale sau internaționale. Sunt însă de menționat aici, cu siguranță, Pasărea albastră după Maeterlick, (Teatrul Țăndărică 1998), Regele Cerb, după Carlo Gozzi și Spărgătorul de nuci (Teatrul de Marionete Arad, 1998 și respectiv, 1999 – scenă specializată în marioneta clasică, la care soții Pepino vor reveni adesea), Ali Baba și cei 40 de hoți (Teatrul Țăndărică, 2001), Vrăjitorul din Oz, după Frank Baum (UNATC 2002 și Teatrul Gulliver Galați, 2003), Lampa lui Aladin (Teatrul de Păpuși Constanța, 2004), Peer Gynt de Henrik Ibsen (Teatrul Ariei Tg. Mureș, 2004). De o binevenită atenție se bucură și alte curajoase interpretări ale literaturii universale, de exemplu adaptarea după Inimă rece de Hauff (Teatrul de Păpuși Ploiești, 2002), o povestire mai degrabă romantic-tenebroasă, cu accente de gotic, devenită însă în viziunea celor doi artiști un basm fascinant cu moralități, în care sunt îmbinate cu măiestrie tehnici de animație dintre cele mai diverse:

„Inimă rece poartă, oricum, marca talentului soților Pepino. Combină – ca de obicei – elemente foarte diverse, la o primă privire, dar care pe parcursul montării se suplinesc şi se completează reciproc, fie că țin de musical, de teatrul dramatic – cu sau fără mască, de mânuirea marionetelor sau a păpușilor (…) Cu economie de mijloace, dar perfect funcțional este realizat decorul montării: doi stâlpi poliedrici plasând, printr-o simplă rotire, acțiunea într-un cazinou, într-o caleașcă sau chiar în apropierea ascunzișului Omulețului de sticlă. Păpușile şi marionetele sunt şi de această dată dintre cele mai diverse: de la tipul clasic, la construcții uriașe, mânuite de nu mai puțin de trei păpușari, sau obiecte minuscule, fără a uita nici personajele figurate şi aplicate direct pe costumul actorilor, ca un fel de accesorii devenite puncte principale de interes.”
Un moment aparte e reprezentat de curajoasa și incitanta montare cu Candide după Voltaire, la rândul său examen de promoție al UNATC în 2006, refăcut la Țăndărică un an mai târziu. Spectacolul a călătorit mult prin Europa, în turnee și la festivaluri internaționale de profil, bucurându-se constant de o primire dintre cele mai elogioase (Premiul pentru cea mai bună scenografie la Festivalul Internațional Gulliver, Galați, 2007). Împreună cu tânărul regizor Gabriel Apostol, Cristina Pepino realizează în 2005 o seducătoare adaptare după Mica sirenă a lui Andersen, spectacol căruia un cronicar îi reproșează că a optat pentru varianta edulcorată de scenariu, cu final fericit, „de Disney” (de altminteri, o practică generalizată pretutindeni în lume), dar îi laudă cu prisosință calitatea scenografiei:

„Frumusețea spectacolului, indiscutabilă, se datorează scenografiei deosebit de inspirate a Cristinei Pepino şi jocului, cu antren de bun gust, al actorilor. Prima parte, care se petrece în mediul acvatic, taie răsuflarea prin armonia dintre culoare, mișcare şi lumini. Apariția delfinului prietenos trimite, cu ironie involuntară, la versiunile speciale, amintite mai sus, dedicate fiului regelui Franței. Sirenele-păpuși, mânuite cu fluiditate, încântă privirea. în partea a doua, domină comicul sofisticat. Scenele dintre rege şi ministru, cu soluții insolite de cuplare a omului cu marioneta, şi aparițiile prințeselor candidate la măritiș au un umor dens, dar nu gros. Stăpânul mărilor, ca deus exmachina, este o imagine dinamică mai atrăgătoare, dar la fel de impunătoare, ca dinozaurii lui Spielberg.”

De mai multe ori, Cristina și Cristian Pepino se reîntorc la proiecte artistice ce au ca public țintă nu doar copiii, ci și adolescenții și adulții, fie că spectacolele sunt concepute și create pentru scenele de animație sau pentru cele de dramă ori muzicale. Se înscriu în această zonă de interes atât Robinson, după Daniel Defoe (Teatrul pentru Copii şi Tineret Constanța, 2008) cât și Regele Gol de Evgheni Schwartz, (Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, 2008), dar mai ales muzicalul după Dragostea celor trei portocale de Carlo Gozzi, pe care, de altminteri, cei doi îl înscenaseră cu ani în urmă și la Țăndărică, dar care a căpătat acum o marcă și mai vădită de commedia dell’ arte. „De aceeași manieră este creată şi dimensiunea vizuală a montării, scenografia Cristinei Pepino consonând perfect cu regia lui Cristian Pepino (şi – implicit – cu discreta coregrafie semnată de Florin Fieroiu), pe principiul adoptării particularităților ce caracterizează commedia dell’arte (atât de apropiată de spectacolul contemporan pentru copii, cu osebire în ceea ce privește jocul actoricesc). Fidelitatea față de Carlo Gozzi (care a urmărit cu înverșunare să păstreze în viață acest gen teatral deja doborât de lovitura fatală aplicată de către Carlo Goldoni) merge până-ntr-acolo încât însăși acțiunea comediei muzicale este transplantată, din regatul imaginar (şi neapărat arid!) al basmului, în … lacustra republică venețiană a autorului. Gondole şi măști de carnaval, câțiva Arlechini multicolori şi un Pierrot imaculat care deține şi rolul de povestitor (Pedrolino, interpretat de Matei Nicolescu), doctori medievali (George Matei şi Marius Meragiu) şi asistente ultramoderne (dar cu bonete de călugărițe!), o fântână cu vin care o îmbată pe vrăjitoarea Zulina, prinţul Tartag/ia (Valentino Iiron)…”

Nu-i deci de mirare că, doar câțiva ani mai târziu, redutabila echipă atacă nici mai mult, nici mai puțin decât repertoriul shakespearian, combinând pentru un spectacol de păpuși scene diverse din tragedii, în montarea intitulată Play Shakespeare (Teatrul Țăndărică, 2011). O relatare amplă de la festivalul Shakespeare de la Craiova se apleacă cu minuție descriptivă asupra producției:

„…în Play Shakespeare, Cristian Pepino a selectat fragmente din Romeo şi Julieta şi din Hamlet, rezultatul patinând pe muchia parodicului, dar fiind şi ceva mai mult: absorbind din universul shakespearian ceea ce se cheamă vitalitatea existențială. Elaborarea «viziunii marionetistice» e superioară ca îmbinare polivalentă a mijloacelor de animație: trupurile păpușilor poartă capetele vii, naturale, ale actorilor mânuitori (care joacă fiecare mai multe personaje), păpușile «hibride» cu capete de oameni vii sunt repede şi alternant înlocuite cu păpuși minuscule şi extrem de vioaie, perspectivele ambientale ale spațiului se schimbă prin felurite rocade. Imaginarul regizoral e extrem de luxuriant în designul vizual şi cinetic, tonic şi ultra captivant. Fiecare mișcare animată pare o nouă poantă, lipsa cuvintelor introduce în imagine grafisme onomatopeice. Scenografia şi arta animației, elaborate de Cristina Pepino se integrează până la inseparaţie în universul regiei, iar actorii mânuitori sunt adevărați virtuozi ai mișcării scenice fremătătoare. Un spectacol gâlgâitor de rafinamente vizuale şi bucurii estetice.”
Cu privire la același spectacol, Cristina Rusiecki acordă o atenție specială, însă, felului în care scenografia integrează curajos și consistent elemente de artă video în ansamblul unei montări complexe, menite să satisfacă, simultan, și interesul copiilor dar și pe al celor mari:
„Un spectacol care a mixat inventivitatea ludică cu numeroase referințe culturale a fost producția Teatrului Țăndărică, Play Shakespeare în regia lui Cristian Pepino și scenografia Cristinei Pepino. Orice tehnică sau limbaj pasibile de resursele unui comic savuros s-au dovedit de bun augur pentru regizorul Cristian Pepino. Pe locul întâi, cel puțin în ordinea aparițiilor, s-a numărat tehnologia de azi pe care regizorul, alături de scenografa Cristina Pepino, pare să o surprindă cu un ochi buclucaș. Jocul cu trimiterile culturale plus informațiile care ajută povestea să curgă înainte se retrag preponderent în video. Aici, unde genericul curge ca la film, se găsește un mix de elemente narative, text explicativ, plus detalii despre cadru, atunci când din timp în timp se zărește castelul…(…) Păpușele mici și mari, corpuri de actori în mărime naturală și câte un mixtum compositum din interpret plus păpușă sporesc infinit comicul. Trupuri mici de păpușici lipite de actori, de sub cap până la brâu, biciuiesc percepțiile normale și stârnesc râsul. Nu e singurul caz de inversare a regulilor fizice și a terfelirii comice a dimensiunilor.”

De-a lungul nedrept de scurtei dar foarte bogatei sale cariere, Cristina Pepino a fost distinsă, fie în nume personal, pentru scenografiile semnate de ea, fie prin spectacolele la care a contribuit cu extraordinarul său talent și cu un entuziasm concurat, cumva, chiar de rarisima sa discreție, cu un număr impresionant de premii la festivaluri internaționale sau naționale (Zagreb, Galați, Constanța, Cluj, Alba Iulia ș. a.). Multe din aceste spectacole (Adunarea păsărilor, Play Faust, Motanul încălțat și Pinocchio, Fericitul Arlechino etc.) au participat la festivaluri internaționale sau au avut parte de turnee în întreaga Europă: Charleville-Mezières, Saarbrucken, Tolosa, Veneția, Edinburgh, Rjeka, Zagreb, Praga, Salonic, Perugia, unele reprezentații având loc în italiană, franceză ori engleză. Poate cea mai profundă, mai frumoasă și mai încăpătoare evocare dedicată artistei este, însă, cea semnată de criticul Daria Dimiu în revista Teatrul azi:

„Cristina Pepino a îmbogățit lumea teatrului de păpuși cu noi forme, recunoscute şi preluate pe plan mondial; a înviorat cromatica, apelând la culorile primare; a rafinat utilizarea luminii negre, folosind pentru prima dată policromia; s-a adaptat modernității, înlocuind tradiționala (şi incomoda) planșeta cu soft-ul CoreI Draw, prelucrând parte din decoruri pentru proiecție. Profesionalismul ei, gata mereu a doborî noi limite, şi dăruirea i-au adus respectul şi recunoașterea internațională. A lărgit expresivitatea scenografică, optând pentru culori îndrăznețe, materiale şi texturi diverse, orientându-se cu precădere în construcția pieselor de decor şi în sculptura păpușilor spre substanțe moi şi ușoare (burete, spumă, extrudat), care să permită o rapidă manevrabilitate şi să nu stânjenească actorul. Bunul gust şi imaginația ei parcă inepuizabile au născut mereu soluții insolite, captivante ca imagine pentru publicul-țintă, căruia-i lăsa fantezia să zboare, dar şi pentru adulți, prin variantele de maxim impact la care apela. A evadat din perimetrul strict al literaturii de copii, abordând marea dramaturgie (Păsările după Aristofan, Regele Cerb de Carlo Gozzi, Peer Gynt de Ibsen, Pasărea Albastră de Maeterlinck) ori adresându-se publicului adult cu mijloace specifice animației (Candide după Voltaire, Play Shakespeare). S-a implicat în procesul de construcție a păpușilor, veghind la modul cum materia inertă prinde viață, respectând concepția şi în conformitate cu ceea ce de mult se numește «stilul Pepino».”

Miruna Runcan

Iulie 2023

Identificator obiect digital: https://doi.org/10.47383/DMTR.04.04