Pop, Elisabeta

Elisabeta (Vetuța) Pop s-a născut în 4 octombrie 1940, la Lipova în județul Arad. Dumnezeu și-a rupt o bucată din el și a trimis teatrului românesc un bulgăre de energie, de 1 metru jumate, care avea să umple teatrul orădean cu bucurie, râsete în vremuri amare, disciplină, poftă de viață care continuă și astăzi. Și să dea teatrului românesc un lucru unic: modelul absolut de secretar literar, cu bune și rele, toate ambalate în dragostea pentru scenă și artiști.

A absolvit, în 1962, Facultatea de Filologia, secția rusă-română la Timișoara, a predat trei ani la Şcoala generală Orţişoara. Din 1965 a fost referent literar și ulterior, secretar literar, până la pensionare (2000) la Teatrul de Stat Oradea. În această calitate, Vetuța este cea care a stabilit standardul în materie de secretariat literar în România, prin minuțiozitatea și atenția cu care s-a ocupat de spectacolele la care a lucrat, dar și prin generozitatea cu care „a sfătuit” zeci de secretari literari din țară, însoțindu-i pas cu pas în carierele lor, trăind emoțiile reușitelor și dramele teatrale la intesitate maximă. Este căsătorită, din 1965, cu Alexandru Pop, inginer chimist, pasionat de filosofie și alchimie și cu care are doi băieți, Flaviu și Mihnea și patru nepoți: Alex, Theodor, Victor și Anamaria.

Lupta pe care a dus-o și o duce și astăzi Vetuța Pop pentru statutul secretarului literar pleacă din convingerea ei – justă de altfel – că acesta este un intelectual de lux, mereu în umbră, modest și generos, a cărui muncă nu se poate împlini decât împreună cu ceilalți.[1]

Membră în A.T.M până în 1990, apoi membră în UNITER din 1990 şi A.I.C.T. (Asociaţia Internaţională a Oamenilor de Teatru) din anul 1996, dar și, din anul 2000, a Fundaţiei Academia Civică – Filiala Oradea, Vetuța a colaborat la ziarele locale: Crişana, Noua Gazetă de Vest, Ţara Crişurilor, Caiete orădene, Jurnal bihorean și la revistele: Familia, Apostrof, Adevărul literar şi artistic, Scena, Teatrul, Teatrul azi. Între anii 2000-2004 a predat, ca profesor asociat, Istoria teatrului universal şi Teoria dramei la Facultatea de Arte (secţia Teatru) din cadrul Universităţii Oradea.

A realizat, ca orice secretar literar dedicat teatrului pe care-l slujește mai mulți ani, monografia companiei din Oradea, un volum impresionant la nivel de detalii repertoriale și exactitate a datelor: Teatrul românesc la Oradea. Perspectivă monografică, Ed. Revista Familia, 2000 (coordonator şi autorul unor capitole). Și-a adunat, atent, în paginilor cărților proprii, interviurile realizate pentru caietele program – în volumul Teatrul din interior, teatrul din culise (2005), cronicile – impresionante ca număr, peste 300 – și interviuri/portrete în cele două volume reunite sub titlul Teatrul: Intrigă și iubire (2017), povești personale și teatrale în volumul Istorii și Isterii teatrale (2003).A realizat un volum Ariel din spatele scenei (Presa Universitară Clujeană, 2021, coordonat împreună cu Raluca Sas-Marinescu) care reunește mărturii ale secretarilor literari din România, de toate vârstele, în încercarea, eternă, de a-i reda secretarului literar poziția și demnitatea pe care le merită. Din paginile acestei cărți transpare o doleanță comună a tuturor secretarilor literari din România, pe care Vetuța o evocă la orice lansare: ”mai puțină administrație și mai mult teatru”

A colaborat cu articolul „Actori români contemporani”, la vol. Das Rumänische theater nach 1989 – coordonat de Alina Mazilu şi Irina Wolf, Ed. Frank &Timme, Berlin, 2010.

Este unul dintre cei mai importanți traducători din limba rusă, datorită ei avem traduceri ”proaspete” din Cehov publicate în volumele Teatru A.P. CEHOV, în două volume, Ed. Minerva, București, 2008, dar și cele două volume cu același titlu, publicate de Tracus Arte în 2014, cuprinzând piesele: Unchiul Vanea, Pescăruşul, Trei surori, Livada de vişini,  Ivanov,  Platonov şi piesele într-un act: Cântecul lebedei,  Cerere în căsătorie,  Nunta,  Ursul, Tragedian fără voie, Noaptea de dinaintea judecăţii, Despre efectul dăunător al tutunului, La drumul mare. A tradus, pe parcursul anilor, diverse piese din dramaturgia rusă și bulgară, jucate peste tot în țară: la Teatrul Naţional din Cluj, Teatrul Nottara, Teatrul Regina Maria Oradea, Teatrul Dramatic Constanţa, Teatrul Maria Filotti Brăila, Teatrul I.D.Sârbu Petroşani, Teatrul de Nord Satu-Mare. A făcut, constant, traduceri și dramaturgie de scenă pentru regizorii care au invitat-o alături de ei.

Ca secretar literar a impus un set de reguli care au devenit normă pentru cei care vin după ea, având și generozitatea, ca după pensionare, să se ocupe atent de „predarea ștafetei” la Teatrul Regina Maria din Oradea. A conceput un număr impresionat de caiete program, la spectacolele la care a lucrat: „pur și simplu nu-mi plăcea ca în caietele-program să public, mereu și mereu, informații despre autorul piesei (relativ ușor de procurat), știind că publicul e interesat să afle amănunte legate mai ales de spectacol și de actori.”[2] Își dezvoltă, astfel, un stil unic de conversație cu artiștii, cu răbdare și cu o uriașă toleranță în raport cu lucrurile mărute, spicuiește din viețile acestora și construiește materiale – cărți, articole, caiete pogram – ce puse cap la cap recompun o întregă memorie teatrală. De altfel, din aceeași răbdare și curiozitate, combinate cu rigoare și disciplină, lasă în spate o uriașă corespondență cu oameni de teatru – și nu numai – care, catalogată și aranjată, ar putea constitui un volum în sine. În arhiva Laboratorului de Teatrologie Digitală al Facultății de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai se află întreaga corespondență purtată cu autori, personalități, artiști, etc. în decursul a patru decenii.

Arhiva teatrului din Oradea este una dintre cele mai bine puse la punct arhive teatrale din România în condițiile în care, e un lucru știut, puțini secretari literari au avut tenacitatea de a organiza dosarele de spectacol, de a le păstra complete și de a le aranja într-o arhivă accesibilă, ordonată și completă. Și și cei care au avut această disciplină au abandonat lupta cu conducerile teatrelor pentru păstrarea acestor arhive. Vetuța nu. S-a asigurat ca după pensionarea ei îi urmează la cârma secretariatului literar oameni cel puțin la fel de curioși și disciplinați ca ea, pe care i-a instruit și pregătit, încredințându-se că încă o bună perioadă de timp, de acum înainte, aceste arhive sunt păstorite cum trebuie.

Florica Ichim, critic de teatru și prietenă de-o viață a Elisabetei Pop, spunea:

„meseria de actor este o meserie înfiorător de grea. Iar criticul nu este decât un spectator specializat, profesionist. Pe Vetuţa am silit-o să scrie pentru că este totdeauna tulburătoare dragostea când o vezi în stare pură. Ori ea iubeşte teatrul şi oamenii din teatru neclintit. Vetuţa e toată numai iubire. Ea are un soi de dragoste la care nu se poate să nu te întorci tot cu dragoste. Ne-am adunat cu toţii aici ca să slăvim o iubire.”[3]n

Adoptând această formă de existență, Elisabeta Pop își face autoportretul în peste cincizeci de pagini – în prefața volumelor Teatrul: intrigă și iubire, povestindu-și parcursul teatral marcat de întâlniri importante: de la Marietta Sadova la Victor Ioan Frunză, de la Radu Penciulescu la Alexandru Darie, de la Constatin Noica la i.D.Sârbu. De la fiecare actor, regizor, scenograf, scriitor, Vetuța se umple cu viață și duce mai departe, cu ea, pentru spectatori, bucuria de trăi întru teatru:

„E și motivul pentru care amestec aici, de-a valma, teatrul cu viața mea. Dar ce înseamnă oare «viața personală» a unui om de teatru? Nu spun, neapărat un secretar literar…(…) Da, așa e, mereu am amestecat viața mea, a familiei mele și a altora, cu teatrul și niciodată, până la sfârșit, nu va fi altfel.”[4]

Toate cărțile, articolele și conferințele susținute de Elisabeta Pop sunt împachetate stilistic într-o haină a accesibilității din care transpare fidelitatea autoarei pentru meseria de secretar literar: totul împreună cu artiștii, în slujba spectatorului. Fiecare intervenție de-a ei ascunde o poveste, o întâmplare, o anecdotă – mai ales evocările din perioada comunistă în care „luptele teatrale” erau de cu totul altă natura. Printre rânduri se citește, însă, de fiecare dată, poziția criticului care amendează derapajele, subliniază reușitele și păstrează vie experiența întâlnirii umane. Despre actori spune că sunt:

„… inteligenți, talentați, orgolioși, nemulțumiți, gălăgioși, agresivi, pătimași, cinici, puși pe harță – unii; blânzi, comozi, dar nu indiferenți – alții, toți însă cu grijă mare pentru ce fac și cum le trece viața… mai ales cea scenică, artistică. Între timp ei repetă și joacă, joacă și repetă cuminți și sfioși, devenind, seară de seară, personaje. Singura lor preocupare, singura lor dorință, singurul lor ideal, este să joace, să joace, să joace – și marea lor nefericire este să stea, să nu fie distribuiți, să-i uite spectatorii… Chiar și revolta unora, reală de altfel, pare o scenă dintr-un spectacol. Sau chiar este?”[5]

Elisabeta Pop a fost distinsă în 2006 cu Diploma Pro Meritis din partea Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu, Oradea și cu Premiul  pentru întreaga  activitate în cadrul Galei UNITER, iar în 2008 cu Premiul G.M.Samarineanu din partea revistei Familia.

Continuă să scrie cronici, mai ales la cărțile de teatru, să vadă spectacole și să le comenteze în stilul ei inconfundabil, cu zâmbetul pe buze, să participe la lansări de carte și să-și exprime opiniile despre evenimentele din lumea teatrului.

Raluca Sas-Marinescu

Iulie 2023

Identificator obiect digital: https://doi.org/10.47383/DMTR.04.10

Note:

[1] Citările fără sursă precizată provin din conversațiile personale purtate cu Elisabeta Pop pe parcursul mai multor ani.

[2] Pop, Elisabeta, Teatrul din interior, teatrul din culise, ed. Biblioteca revistei familia, 2005, pagina 5

[3] Florica Ichim despre Vetuța Pop la lansarea volumelor Teatru: Intrigă și Iubirea, Oradea, octombrie 2017, consemnat în Bihon Online, 2 oct. 2017  „Un om cu vocaţia prieteniei: Elisabeta Pop”.

[4] Pop, Elisabeta, „De la Irkuțk la… Hollywood. Ce mai poveste…” în Ariel din spatele scenei, Presa Universitară Clujeană, 2021, pagina 120

[5] Pop, Elisabeta, prefața la volumul Teatrul din interior. Teatrul din culise, ed. Biblioteca Revistei Familia, 2005, pagina 5