Privirea care înfățișează[1] este sintagma care concentrează conceptual-metaforic imaginarul scenic al celui mai cunoscut peste hotare dintre regizorii români ai ultimelor decenii. Vizualitatea, recitirea unor opere clasice filtrate prin codurile unei estetici ce pornește de la latențele textului, dar îl reinterpretează pe toate articulațiile lui semantice, fascinația carnavalescului, plăcerea de-a lucra cu ansambluri numeroase în spații ample, de-a recurge la referințe culturale fundamentale definesc succint teatrul plin de nuanțe pe care îl face Silviu Purcărete.
A absolvit Institutul de Teatru și Cinematografie București (1974) și a început să regizeze la Teatrul Dramatic din Constanța, unde în decursul sezoanelor de activitate a explorat teatrul antic (Miles Gloriosus de Plaut – 1977; Legendele atrizilor, scenariu propriu după Eschil, Sofocle, și Euripide, cu cântece, bocete și descântece românești – 1978; Hecuba de Euripide – 1981), apoi în pepiniera de talente care era Teatrul Tineretului Piatra Neamț (Romeo și Julieta, cu Constantin Cojocaru și Nina Zăinescu în rolurile titulare – 1974; Piațeta de Carlo Goldoni – 1986, cu Maia Morgenstern, Oana Pellea, Coca Bloos, printre alții) și la Teatrul Mic (din 1979) și Foarte Mic din București.
Borna istorică 1989 îl prinde la Teatrul Național ″Marin Sorescu″ din Craiova (în directoratul lui Emil Boroghină), cu trupa căruia începe o serie remarcabilă de mari spectacole. În contextul favorabil al curiozității europene privind această țară ieșită din chingile comunismului și al noutăților artistice pe care le aducea regizorul, montările sale au făcut înconjurul lumii selectate în cele mai râvnite festivaluri de gen (Ubu Rex cu scene din Macbeth după Alfred Jarry și William Shakespeare – 1990, construită pe o intertextualitate ce leagă epoci, dictaturi, culturi; Titus Andronicus de Shakespeare – 1992, într-un minimalism scenografic amintind de canonul teatrului antic; Phaedra după Seneca și Euripide – 1993, o configurare pe model filmic a străvechii lucrări, cu o fluiditate stăpânită de priceperea dozajului artistic, calități ce au menținut-o pe afiș vreme de 20 de ani; Danaidele după Eschil – 1994, un decupaj inteligent de alternanță a momentelor solistice și corale; Orestia după Eschil -1998).
În anii 2000, avea să înceapă o altă suită de colaborări miraculoase, cu Teatrul Național ″Radu Stanca″ din Sibiu (director Constantin Chiriac): Pilafuri și parfum de măgar după 1001 de nopți – 2001; Cumnata lui Pantagruel după scrierile lui François Rabelais – 2003; Așteptându-l pe Godot după Samuel Beckett – 2005; iconicul Faust după Goethe – 2007; Metamorfoze după Ovidiu – 2009, gândit pentru aer liber; Călătoriile lui Gulliver după Jonathan Swift – 2012; Povestea prințesei deocheate, scenariu original după Tsuruya Namboku al IV-lea – 2018 etc.
În Faust impresionează intensitatea vizual-ideatică, forța interpretativă (Ofelia Popii-Mefisto, Ilie Gheorghe/Miklos Bacs-Faust), extraordinara relație scenică a protagoniștilor în jurul cărora gravitează grupuri numeroase de figuranți, consistența metafizică a discursului regizoral, imersiunea publicului în acțiunile teatrale (muzica se aude inclusiv de sub gradene, spectatorii sunt incluși fizic în carnavalul diavolesc din Noaptea Walpurgiei) și puterea de semnificare a imaginilor derulate într-o fostă hală industrială reamenajată ca perimetru scenic. E un spectacol antologic.
Teatrul nu e text pentru Purcărete, partea vorbită e doar un strat al constructului scenic. Își face singur adaptările – taie, mixează autori și traduceri, reordonează tablouri, adaugă, rescrie întreg materialul dramaturgic, intră în repetiții cu o versiune, însă metamorfoza continuă până în prag de premieră, pentru că mulează textul pe potențialul actorilor și îl concentrează în raport cu celelalte componente scenice. Purcărete identifică nucleele de teatralitate în opere literare și le prelucrează în estetici elaborate, rampa e locul unde se privește, imaginea scenică e unul dintre indicii de teatralitate. Croiala scenariului dramatic o face din instinct, când citește o piesă o vede, iar spectacolul e un montaj cursiv de secvențe generate de imaginațiile celor din echipa coordonată de regizor. Evită autorii contemporani, întrucât nu-i oferă suficientă distanțare temporală.
Are o solidă cultură plastică și muzicală, arte din care a importat reguli de compoziție pentru picturalitatea tridimensionalizată, ambientul sonor, structurarea coral-simfonică, plurivocală, pe care le arhitecturează (uneori face el însuși scenografii) în omogenități artistice. Crede în puterea echipei care e rodată (de-a lungul vremii, scenografii Eugenia Tărășescu Jianu, Ștefania Cenean, Helmuth Stürmer, Dragoș Buhagiar; muzicienii Iosif Herțea, Vasile Șirli, video Andu Dumitrescu sau Andrei Cozlac, mai recent). Simbioza imaginativă îi face să comunice adesea fără cuvinte, să anticipeze tacit direcția creativă pe care vor merge, să consoneze în folosul valoric al mizanscenei. Purcărete lucrează intuitiv, gândește în imagini, face un teatru structurat cinematografic.
Ludicul e sursa originalității regizorale, iar starea de improvizație e dimensiunea solicitată tuturor coechipierilor. Contexte și îndemnuri ce nu au aparent legătură cu proiectul (vizionarea unui film, mersul la saună, ″teme″ de rezolvat pornind de la subiecte în sine bizare) generează așteptări ce îi extrag pe protagoniști din rutine știute și îi mobilizează creativ. Teatrul e pentru Silviu Purcărete o joacă vie, magică.
Mizanscenele germinează în perioade de pregătire îndelungate uneori (la Ubu Rex cu scene din Macbeth, 14 ani; la Faust, vreo 7) care continuă până în seara primei întâlniri cu publicul, când regizorul se retrage și predă interpreților spectacolul. Îi place energia actoricească, complicitatea creativă, flexibilitatea de registru, grupurile de interpreți purtate pe suprafețe ample, multiplicarea unor personaje (șapte copile-Margarete în Faust, Demetrius și Cheiron văzuți ca gemeni în Titus Andronicus, Didina Mazu e multiplicată cu trei în D‵ale carnavalului), dintr-o nevoie naturală de-a sublinia un gând, de-a însufleți scena. Motiv pentru care și obiectele (unele recurente – valize, bastoane, găleți din tablă, geamantane, scaune etc.) ori părți din decor (ziduri, mese, dulapuri, gradene) se mișcă în spațiul de joc într-o textură scenică în care totul curge. Silviu Purcărete are umor, strecoară ironii nesupărătoare și poante unde se potrivesc (în Don Juan, distribuția e feminină; în Pilafuri…, a adus animale domestice vii – un măgăruș și două oi; în Phaedra, corul atenienilor e, ne dezvăluie în epilog, feminin, despuindu-și busturile și etalând indiscutabilul semn al feminității, sânii – ambiguitatea de gen, femininul și masculinul sunt adesea în echivoc, vezi Danaos, Mefisto; în Așteptându-l pe Godot, când Lucky vorbește din urechi îi iese fum; în Metamorfoze, apare un actor asiatic în intro care citește ″invocația″ într-o limbă orientală concomitent cu cel ce rostește în latină etc.).
Regizorul se joacă cu proporțiile (un element ce vine din teatrul de bâlci, din circ), răstoarnă lumea cu susul în jos (Așteptându-l pe Godot, O furtună), dă curs plăcerii carnavalescului (Cumnata lui Pantagruel, Gianni Schicchi, Faust, D‵ale carnavalului etc.), simulează oniricul, nocturnul (luna și lumina ei ambiguă ce deschide porțile altor lumi). E fascinat de grandios, pe care-l expandează pe zeci de metri pătrați, în desfășurări flamboiante; încapsulează trimiteri culturale, într-o estetică fundamentată pe vizualitate (citarea evidentă a Lecției de anatomie a lui Rembrandt, în amenajarea decorului și plasarea publicului, în Lulu; Țipătul lui Munch, în mimica lui Ștefan Iordache, în Titus Andronicus etc.).
Printre temele predilecte se numără fragilitatea umană, bătrânețea, moartea, pe care le-a tratat scenic în Decameron 645, Faust, Metamorfoze, O furtună, Plugarul și moartea etc. Valorizează la egalitate drama și comedia, e el însuși un bonom (Femeia care și-a pierdut jartierele, Conu‵ Leonida față cu reacțiunea, Vicleniile lui Scapin) etc.
Găsește loc în viziunile sale scenice tehnicilor de animație (a lucrat și în teatre pentru copii, iar în Orestia a introdus un cor de marionete), îi plac elementele de film mut, teatrul de bâlci, commedia dell‵arte.
Silviu Purcărete a fost invitat să colaboreze pe scene de prestigiu ale lumii – Burgtheater Viena, Royal Shakespeare Company, Tokio Metropolitan Theater, Nottingham Playhouse, Théâtre de l‵Union Limoges, La Comédie de Saint-Etienne, Teatrul Norsk Oslo, Teatrul Național Bergen, Teatrul Național și Teatrul ″Katona Jozsef″ din Budapesta, Teatrul Vahtangov din Moscova, Baltic House Theatre Company din Sankt Petersburg etc. Când a pus în scenă operă (la Wiener Staatsoper, Opera din Bonn, Glydenbourne Festival Opera, Csokonay Theatre Debrecin, Teatrul Maghiar de Stat Cluj Napoca, Opera din Timișoara etc.) a teatralizat acest gen definit prin conservatorism, expunându-i frecvent culisele, lucrând cu soliștii cum o face cu actorii.
Filmul Undeva la Palilula (2012) concretizează visul său legat de cinematografie într-un eseu metaforic, cu actori din teatru cu care a rezonat (Constantin Chiriac, Ofelia Popii, Constantin Cicort, Sorin Leoveanu, Adrian Matioc, Horațiu Mălăele, George Mihăiță, Angel Rababoc, Pali Vecsei etc.) și cu o prezență anecdotică a lui însuși, în rolul Italianului.
Nu consideră că are calități de pedagog în sensul didactic al termenului, dar ca regizor se pricepe să aducă actorii pe direcția în care îndreaptă spectacolul. Totuși, ca director al Théâtre de l‵Union Centre Dramatique National du Limousin Franța (1996- 2002) a înființat și gestionat Académie Théâtrale de l‵Union – École Supérieure Professionnelle du Théâtre du Limousin, care continuă să funcționeze. A gândit-o pe sistemul formării prin practica teatrală, reunind tineri interesați de actorie pe care i-a modelat pentru a funcționa ca o trupă. Aspiranții urmează cursuri teoretice, se implică în proiecte scenice, pentru că, din perspectiva lui Purcărete, o școală de teatru separată de scenă e foarte departe de idealul procesului formativ. ″Cel mai important lucru e să nu ne pierdem apetitul ludic″[2], afirmă regizorul.
Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.02.07
Bibliografie
George Banu, Repetițiile și teatrul reînnoit – secolul regiei, București, Editura Nemira, 2009
Patrel Berceanu, Monografia unui eveniment teatral – Ubu Rex cu scene din Macbeth, Craiova, Editura Aius și Teatrul Național Craiova, 2000
Oltița Cîntec, Silviu Purcărete – Privirea care înfățișează, București, Editura Cheiron prin ″Teatrul Azi″, 2011 (ed. I), 2020 (ed. a II-a)
Marina Constantinescu, Les Danaïdes. Historire d‵un spectacle, București, Editura Nemira, 1996
Andreea Dumitru, ″Nu cred în natura evanghelică a teatrului″ interviu, Dilema veche, nr 263, 2 martie 2009
Marian Popescu, Oglinda spartă. Teatrul românesc după 1989, București, Unitext, 1997
*** Silviu Purcărete, images de théâtre, Lansman, 2002
Miruna Runcan, Modelul teatral românesc, București, Editura Unitext, 2000
Note
[1] Esti și titlul pe care l-am folosit pentru cartea pe care i-am consacrat-o: Oltița Cîntec, Silviu Purcărete – Privirea care înfățișează, București, Editura Cheiron prin ″Teatrul Azi″, 2011 (ed. I), 2020 (ed. a II-a), o privire din interior, de la repetiții, privind maniera de lucru a regizorului, dar și una retrospectivă, referitoare la punerile sale în scenă memorabile.
[2] Oltița Cîntec, Op.cit, (ed. I), p. 19
Alte referințe în presă:
Regie de teatru:
Regie de film:
Link-uri către materiale audiovizuale disponibile online (fragmente de spectacol, interviuri etc.):
Cărți dedicate personalității:
Cronici care tratează opera personalității:
Acest sit utilizează cookie-uri pentru a-ți oferi cea mai bună experiență de navigare.
Află mai multe sau ajustează-ți setările.
Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.
Cookie-urile strict necesar trebuie să fie activate tot timpul, astfel îți putem salva preferințele pentru setările cookie-urilor.
Dacă dezactivezi aceste cookie-uri, nu vom putea să-ți salvăm preferințele. Aceasta înseamnă că de fiecare dată când vizitezi acest sit va trebui să activezi sau să dezactivezi cookie-urile din nou.
