Rusu Crișan, Dorina

Există artiști și artiste care reușesc să-și impregneze universurile pe care le creează cu amprente clar identificabile, fără să se manierizeze. O astfel de artistă, recognoscibilă prin felul în care trasează liniile de forță ale creației ei, explorând în același timp într-un perimetru al imprevizibilității, a fost muziciana Dorina Crișan Rusu, de al cărei nume se leagă spectacole care au făcut istorie.

În 1977, după studii de pian la Conservatorul din Iași, a fost repartizată la Liceul de Artă din Drobeta Turnu Severin, iar apoi, în perioada 1978-1986, a predat la Școala de Muzică din Piatra Neamț. Din 1986 până în 1993 a lucrat la Teatrul Luceafărul din Iași ca mânuitoare de păpuși și compozitoare. Un moment definitoriu în evoluția carierei muzicienei a fost întâlnirea, la Piatra Neamț, cu directorul de scenă Victor Ioan Frunză, în 1981, în timp ce acesta repeta la spectacolul său de licență, Dragonul. Despre începutul colaborării cu Victor Ioan Frunză, Dorina Crișan Rusu vorbește într-un interviu realizat de Iulia Popovici în Observator cultural: „Mi-a spus că vrea să facă Faust și m-a întrebat dac-am ascultat Bohemian Rapsody (vreau să spun că primul meu profesor de teatru a fost Freddy Mercury), pentru că așa ar trebui să sune muzica de la Marlowe. Nu-l auzisem. Am mers acasă, am ascultat, mi-a plăcut la nebunie, dar ce treabă să am eu cu asta? Eu fac pian, compoziția e altceva. Nu, că Frunză pe mine mă voia. A-nceput o nebunie întreagă, nu-nțelegeam nimic, noroc cu actorii, care mă știau la fel de disperată ca ei. Am inventat tot felul de exercitii (pe care le fac și acum, dar e adevărat c-au crescut în timp), iar Frunză a stat tot timpul lânga mine”[1].

Alături de Victor Ioan Frunză, creator cu o abilitate și o disponibilitate cu totul aparte de a coagula în jurul lui trupe, Dorina Crișan Rusu a imaginat compoziții muzicale ample, care reușeau întotdeauna să particularizeze un timp sonor cu mărci specifice pregnante. Muzica din spectacolele realizate avea o temporalitate și o spațialitate spectrale, care, pe de o parte, se integrau perfect în universul spectacular și, pe de altă parte, îi depășeau narativitatea. Pentru că muzica Dorinei Crișan Rusu nu povestea niciodată lumi. Le condensa, le esențializa, le stiliza, le deschidea spre multe alte trasee imaginare. Tocmai această calitate de a fi parte și de a transgresa, în același timp, partea vizibilă, narabilă a unui spectacol, făcea ca toate compozițiile muzicale ale artistei să penduleze între rafinat descriptibil și indescriptibil, câștigându-și mereu un teritoriu de libertate absolută. Alternanțele sonore, întreruperile paradoxale de ritm, schimbările neașteptate de registru, tăcerile dintre sunete lăsau mereu loc de locuri deschise în imaginația spectatorilor, ca și cum muzica exista pentru a prelungi concretețea narativă în abstractizare fluidă. O muzică pe care Dorina Crișan Rusu o compunea în relație organică, viscerală cu temele de profunzime ale spectacolului, cu sensurile de adâncime ale textului, cu acel palier reflexiv pe care regizorul/regizoarea îl explora, însoțindu-l, decodându-l într-o manieră profund personală.

În 1992, Dorina Crișan Rusu compunea muzica pentru Trupa pe butoaie, după farse populare medievale de Jean Variot, la Teatrul Național Târgu-Mureș (Compania Liviu Rebreanu). Trupa pe butoaie reprezintă unul dintre momentele memorabile din istoria teatrului popular local. Despre colaborarea cu Dorina Crișan Rusu în acest proiect și despre vocația pedagogică a acestei creatoare care propunea cadre ale învățării inspirate de fiecare actor și de fiecare actriță cu care lucre, am invitat-o pe Mihaela Rădescu, parteneră a muzicienei în mai multe spectacole să scrie: „Dorina nu a compus muzică de atmosferă, nu a făcut ilustrație muzicală, coloană sonoră. Dorina a compus vieți. Tumultoase, puternice, dureroase, grave, sfâșietoare, pasionale sau strălucitoare, plutitoare, sublime.  Conținea o bogăție artistică inepuizabilă.  Muzica ei a fost și simfonie, și cabaret, și șansonetă, și bocet, și vodevil, și șlagăr. Devotată total muncii ei, cu o metodă de lucru foarte personală, deschisă la nou, la invenție, în permanență. Exercițiile ei de antrenament vocal erau foarte personale.  O ședință de lucru cu ea era un spectacol întreg. Nimic din ce exersam – vocale, silabe, onomatopee, respirații, mârâieli, șoapte trecute prin toate notele gamei – nu era cântat fără gând. <Gândește sunetul>, zicea, <și apoi imaginează-l!>. Sunetele aveau viață. Erau personaje cu caractere diferite.

Antrenamentele ei vocale aveau dramaturgie. Dorina putea să facă pe oricine să cânte. Avea putere de convingere și farmec. Mult farmec. Te fermeca și tu cântai. Am jucat ani de zile Trupa pe butoaie, afară, în căldură, pe ploaie, în frig, de ne ieșeau aburi din gură, am cântat, am țipat, și nimeni, niciodată, nu a răgușit. Dorina a fost o parteneră de scenă exemplară. Știa să te susțină, să te protejeze, să te salveze, să te ridice.  Avea bucuria jocului și mult talent. Era o actriță foarte bună. Cu umor și multă autoironie. Știa multă muzică și știa s-o povestească. Îi plăcea Beethoven, și Mozart, și Rahmaninov. Sting, și Queen, și Piaf. A fost o mare artistă, și vremurile ei nici n-au știut”[2].

După Trupa pe butoaie, Dorina Crișan Rusu a mai colaborat cu Victor Ioan Frunză la o serie de spectacole de referință: Ghetou (de Joshua Sobol), Teatrul Național București, 1993, Satyricon (Petronius), Teatrul Național Târgu-Mureș, 1994, Istoria comică a magului Faust (după Marlowe şi Goethe), Teatrul Național Târgu-Mureș, 1994.

Un alt nume de care se leagă puternic creația Dorinei Crișan Rusu este cel al regizoarei Cătălina Buzoianu, artistă care marchează fundamental un tip de căutare neîntreruptă a unei expresivități teatrale care se hrănește din structuri narative extrem de variate, structuri explorate într-un limbaj al realismului poetic. Unul dintre spectacolele despre care s-a scris foarte mult în presa anilor 2000 a fost Șase personaje în căutarea unui autor, regizat de Cătălina Buzoianu în 1995, la Teatrul Bulandra. Universul sonor al spectacolului este analizat de Irina Coroiu: „În acordurile unei delicate muzici de pian (executată cu binecunoscuta-i virtuozitate de creatoarea ei, Dorina Crișan Rusu), planul superior al spațiului de joc se animă”[3].

Dorina Crișan Rusu a mai lucrat cu regizoarea Cătălina Buzoianu la câteva spectacole realizate atât în România, cât și în Ungaria: Pelicanul (August Strindberg), Teatrul Levant, București, 1995, Șase personaje în căutarea unui autor (Luigi Pirandello) Teatrul Barka, Budapesta, 2002, Lolita (după scenariul de film realizat de Vladimir Nabokov, pornind de la romanul său), Teatrul Mic, București, 2003. În fiecare dintre aceste spectacole, compozițiile Dorinei Crișan Rusu au avut un rol major în construcția ansamblului spectacular.

În 1999, la Green Hours, avea loc premiera unui spectacol – Alcool… Amar… Amor… (regia și coregrafia: Florin Fieroiu, cu: Mihaela Rădescu și Dorina Crișan Rusu) – care a reprezentat un moment de maximă efervescență în istoria teatrului independent din România. Aflate la câțiva metri de spectatori, cele două artiste, într-o vibrantă simbioză, explorau o lume la marginea lumii. Despre dinamica lucrului la acest spectacol, Florin Fieroiu spune:

„În Alcool… Amar… Amor…, un spectacol despre iubire, dependență si durere, nu am lucrat cu Dorina doar ca interpretă și compozitoare, ci și ca personaj distinct al acelui spectacol. Am ajuns la această formulă de lucru (cu Mihaela Rădescu și Dorina), la invitația Mihaelei și, dincolo de faptul că eram un coregraf destul de tânăr, am intuit cu ușurința relația de prietenie puternică si profundă care exista intre ele. Dorina a simțit nevoia să își compună rolul folosindu-se de realitățile din viața ei, așa că am introdus pianul în spațiul de joc. Era o artistă înzestrată cu forță și sensibilitate, și deseori vedeam cum, în timpul spectacolului, stările Mihaelei o emoționau atât de puternic, încât i se prelingeau lacrimi pe obraz. Era acolo, secundă de secundă, fără să falseze, fără să facă economie de energie, iar la final părea că pianul nu mai are suficiente sunete pentru ceea ce compusese ea, așa ca îl lovea cu dragoste și ură, făcându-l să simtă toată emoția din sufletul ei”[4].

Dintre regizorii și regizoarele care au debutat în anii 2000, muziciana a lucrat cu Ana Mărgineanu și Radu Apostol. Despre atmosfera cu totul specială a legăturii artistice cu Dorina Crișan Rusu, Radu Apostol spune: „Ne-am întâlnit la Woyzeck, la Brăila. Monologul Bunicii, coroborat cu pasaje din corespondența lui Büchner și fascinația pentru destinul lui von Kleist au reprezentat pentru mine cheia de lectură. O căutare a miezului din fiecare dintre noi, a copilului din noi, dar nu o imagine idealizată, ci contradictorie, mereu la limită, condiția de copil percepută ca spațiu și timp în care absolut orice e posibil.

Lucrul cu Dorina a însemnat nopți și nopți de întâlniri, în micuța garsonieră din apropierea Sălii Izvor a Teatrului Bulandra. Dorina armoniza toată atmosfera: de la paharele în care beam gin, la șervețelele pe care le foloseam, la un miros mereu diferit de bețișoare parfumate, și presăra în jur, de fiecare dată, obiecte care îi aminteau de ea, de eleva, studenta Dorina. Nu ascultam niciodată muzică. Vorbeam până spre dimineața zilei următoare despre cărți, filme, creații care ne-au marcat și, când și când, reveneam la Büchner și ai lui 22 de ani, vârsta la care a început să scrie piesa, dar, murind în anul următor, nu a terminat-o.

La Brăila, ne plimbam ore întregi pe malul Dunării, sau ne înghesuiam în micuța cabină nr.1, și povesteam despre imagini, momente. Dorina se asocia mereu cu noțiunea de <taxi>, care, etimologic, zicea că vine din greacă, unde înseamnă <călătorie>. Așa era Dorina: mereu cu bagajul făcut, mereu <pe drum> și mereu, aproape obsesiv, își proteja mâinile.

La Woyzeck a lucrat cu instrumentiști copii (de la 8 la 15 ani). Mă ura pentru asta. Partiturile erau grele, distribuția foarte numeroasă și panica ei era că <sigur copiii se vor pierde, se vor bloca, din cauza emoțiilor>. Dar trebuia să ne punem pe noi înșine <la limită>. Copiii instrumentiști au fost impecabili. La una dintre reprezentanții a picat curentul. Erau primele 20 de minute din spectacol, când foloseam niște module luminoase cu acumulatori, dar și instrumente amplificate, mai puțin tobele. Toboșarul Alex Mușat, 8 ani pe atunci, a improvizat un solo de tobe de circa 12 minute, până a revenit curentul… Dorina era în extaz, noi toți la fel.

Pentru actori, prezența live a Dorinei, la fiecare spectacol, era precum cea a unui protector; discret, Dorina, le facilita <intrarea>, tonalitatea, spunea mereu <în spectacol, eu mă duc cu actorul, orice face el, eu merg cu el>. La repetițiile muzicale, uneori putea deveni și extrem de tranșantă, chiar dură. Nu suporta complezența, jumătatea de măsură, aproximările.

În 2014, la opt ani de la moartea ei, unul dintre primele proiecte ale Asociației Culturale Replika a însemnat realizarea unui dublu album, Dorina și Cel Pian, creat printr-o aplicație la UNITER, și cu sprijinul Green Hours. Bucuria noastră a fost să vedem grădina de la Green neîncăpătoare pentru artiștii și artistele care au ținut să-și amintească de Dorina și al ei pian.”[5].

Dorina Crișan Rusu rămâne o creatoare de forță, care și-a pus decisiv amprenta imaginației și sensibilității asupra unor spectacole devenite reper, cum ar fi, ca să dau un ultim exemplu Chantant au Lait, unde o avea parteneră pe una dintre cele mai dragi colaboratoare ale sale: Maia Morgenstern. Muzica ei va fi mereu mărturia unei artiste complexe.

Mihaela Michailov

Iulie 2023

Identificator obiect digital: https://doi.org/10.47383/DMTR.04.47

Note:

[1] Iulia Popovici, „Cel pian, muzica și dragostea de teatru (I). Interviu cu Dorina Crișan Rusu”, în Observator Cultural, Nr.213/2004

[2] Extras din dialogul cu actrița Mihaela Rădescu, realizat în perioada de cercetare pentru elaborarea materialului de față.

[3] Irina Coroiu, Șase personaje în căutarea unui autor, Revista 22, 4-9 ianuarie, 1996

[4] Extras din mărturia scrisă de coregraful Florin Fieroiu, special pentru acest material

[5] Textul a fost scris special de regizorul Radu Apostol pentru materialul de față.