Una din personalitățile cele mai puternice din peisajul teatral românesc, regizor de teatru și de film, scenograf, profesor, eseist subtil și erudit. Călătorește mult, montează și e apreciat pe scene americane sau europene, evoluează cu aceeași siguranță artistică între teatru și film, între catedra universitară și pagina de carte.
Vorbind mai târziu despre anii tinereții sale, Alexa Visarion mărturisea „eram puternic, vital cu o forță nebună de a merge mai departe”. Forța, care nu l-a părăsit niciodată, dar de fiecare dată decantată în noi registre, îi venea poate ca o contrareacție la climatul potrivnic din anii copilăriei, într-o epocă tulbure (născut în 1947, când, spunea el, „se instaurase dictatura și se legifera frica”[1]). Dar în pofida a tot, a copilărit într-o Moldovă tradițională și cu sentimentul puternic al naturii și al vitalității satului. Aici descoperă plăcerea primară a actului teatral, jocurile tradiționale din sărbătorile legate de trecerea dintre ani, Capra, Ursul, Jienii, manifestări teatrale expresive care au fost prima sa școală de înscenare teatrală. Amintiri sau învățăminte care au lăsat urme : „De atunci știu că nu repetarea în formulă stabilește caratele valorice ale unei reprezentații, ci implicarea. Substanțialitatea acestei implicări.”[2] Iată deci prima sa trăsătură pe care o va păstra de-a lungul anilor, implicarea directă, pasionată. Și o confesiune: „Nu pot să rezist decât dacă ard până la capăt”. O operă, sau un proiect artistic, clădit și organizat în jurul existenței sau al unei trăirii intense. Și mult mai târziu, după ce a traversat și construit o impresionantă operă artistică, aduce o altă mărturisire, care îi definește coordonatele spirituale, reechilibrate și solide:
„Când eram tânăr credeam că autoritate înseamnă putere, și că disciplina și ordinea înseamnă responsabilitate. Acum știu că dragostea poate să ne împlinească și artistul trebuie să îl caute necontenit pe omul care a fost cândva liber.”[3]
A debutat strălucit în 1970 cu un spectacol după piesa lui Arnold Wesker Cartofi prăjiți cu orice, la Studioul Cassandra, student al profesorului Radu Penciulescu. Nu întâmplător, alege o piesă din repertoriul „tinerilor furioși”, curent teatral englez al unei generații în revoltă, în condiții economice dificile și în pragul erei beatnicilor. În același timp, în România, Alexa Visarion aparține generației înșelătorului „dezgheț”, cea din mijlocul anilor 60, care a eliberat cuvântul și a instaurat dreptul (temporar) la imaginație și revoltă. Fără îndoială, spectacolul său de diplomă se înscrie pe linia unor spectacole puternice din România din aceeași perioadă, printre care unele, cele mai apropiate, semnate de Radu Penciulescu, Dansul sergentului Musgrave de J. Arden, 1969, sau Woyzeck de G. Buchner, 1970. În contextul epocii, mulți au subliniat o filiație între profesor și discipol, dar nicidecum o poetică de epigon, cum sublinia mai târziu George Banu. Dar înrudirea există, prin această practică a unui teatru de conflict, direct și vital și e subliniată de vorbele profesorului la câteva decenii distanță:
„Spectacol de excepție, student de excepție, regizor de excepție… Pentru mulți a fost un prilej de speranță, pentru unii prilej de neliniște. E un adevăr: pentru ordinea stabilită a valorilor, se arăta amenințătoare o citire nouă a teatrului.”[4]
Montând Cartofi prăjți cu orice, Alexa Visarion joacă pe o scenă fără cortină, spectacolul coboară către sala, înconjurată de practicabile de lemn pe trei laturi și include spectatorii. Piesa se petrece într-o cazarmă de tineri recruți, un mediu abrutizat și violent. Actorii străbat în marș forțat sala, înconjoară spectatorii, asurziți de bocănitul bocancilor, de clinchetul amenințător al armelor, de gâfâitul soldaților hăituiți până la epuizare. Lucrează deja cu câțiva actori care îl vor însoți multă vreme, nucleul unei echipe, concept în care regizorul crede, Liviu Rozorea, Vladimir Găitan, Mircea Diaconu.
Perseverează în 1972 cu un spectacol la Teatrul din Târgu-Mureș, după Procurorul, de un dramaturg bulgar contemporan, Gh. Djagarov. Este unul din titlurile emblematice ale acestei epoci de revoltă „cu termen redus”, și răspunde aceleiași iluzii, căutarea unui socialism cu chip uman. În epocă însă, tentativa e curajoasă și tulbură multe certitudini. Conflictul se naşte din înfruntarea a două personaje: Anchetatorul (Liviu Rozorea) şi Procurorul (Ștefan Sileanu). Acţiunea este fără ieșire: Procurorul, care încearcă să se sustragă mecanismului administrativ al Anchetatorului și refuză să facă jocul puterii, este arestat și, în cele din urmă, împins la compromis… Alexa Visarion a decupat în câteva secvențe scenariul unui spectacol agitatoric, tulburător, personajele sunt tot timpul în scenă, o punte japoneză descinde către public, din nou prezența actorilor în sală intensifică forța de expresie a spectacolului. Reprezentația solicită aceeași angajare a actorilor cât și a sălii, de bună seamă spectacolul cel mai puternic al acestui deceniu, o montare ieșită din comun, prin pasiune intelectuală și vigoare, după cum sublinia criticul George Banu, prezent în sală: „… nu pot să uit Procurorul lui Alexa, poate cel mai angajat spectacol al generației mele sfâșiate între decepție și speranță politică.”[5] Momentul final, când eroul, cel care a cedat, traversează sala cântând Bandiera rossa, cântecul partizanilor italieni, marcând astfel conflictul dintre forța scenică a simbolului revoluționar și pervertirea sa prin compromis, introducea o tensiune dramatică zguduitoare.
Urmează câteva spectacole de referință pentru dramaturgia română a acelor ani, Pasărea dintr-o altă zi de D.R. Popescu la Teatrul Național din Cluj, 1972, și Vinovatul de Ion Băieșu la Arad în 1971 și în 1972 la Teatrul Nottara din București, în același spirit angajat și polemic.
Câteva trăsături ale stilului Alexa Visarion se conturează și aici cu putere. Pentru Ion Băieșu, întâlnirea cu Alexa Visarion a fost „un moment de grație”, căci, spune dramaturgul:
„Montând Vinovatul la Arad și acum la Teatrul Nottara, regizorul dă incandescență scenei, iar jocul actorilor devine prin laconism de o expresivitate modernă, tragică. (…) Alexa Visarion e un regizor grav, sobru, ferit de teatralism, de gestică obositoare și vetustă, conflictul merge drept, vorba este spusă sec, sterilizată de orice efecte exterioare, cuvântul trebuie să spună, nu să sune frumos.”[6]
Ileana Popovici subliniază, plecând tot de la acest spectacol:
„Alexa Visarion e interesat nu de intrigă ori de personaje, ci de relația aparte pe care o generează vina, amestec de ură și complicitate, de lașitate și cruzime, de ipocrizie și lipsă de scrupule, precum și de puterea ei destructivă și contagioasă. De aceea în aceste spectacole totul e redus la esență, vitalul, culoarea, amănuntul sunt eliminate, ființele se descărnează parcă, pentru a exista numai în virtutea indestructibilei lor legături.”[7]
De astă dată, așadar, suntem în fața unor spectacole situate în zona intimului și a dramelor de conștiință și care instaurează o deschidere către alte registre, ducând până la ritual. Astfel, cu Meșterul Manole de Lucian Blaga, la Teatrul Național din Cluj, în 1973, regizorul trece la un alt univers, un strălucit exercițiu de recitire a clasicilor. (Tema Meșterului Manole sau a Ziditorului îl va urmări multă vreme pe regizor[8] , transfigurată și implicată în propriul său itinerariu artistic, reluată peste ani în filmul Ana, 2014.) Un spectacol în acorduri majore, tragice, cu pasaje de respirație lirică, un joc ritual uneori de o rară violență, pe tema stării de excepție pe care o presupune creația. Joc paroxistic, exacerbat, de „posedați”, regizorul nu ezită să invoce printre referințele sale numele lui Dostoievski. Criticii subliniază că a transformat poezia literară în poezie scenică mergând pe linia teatralizării textului printr-o succesiune de stări și momente, unele de o rară frumusțe, transpuneri scenice ale unor metafore literare. Publicul e chemat în sală de bătăile toacei, ca la mânăstire, urmate de o liniște adâncă. Impresionează expresivitatea personajului colectiv al celor 9 zidari, dramatismul cutremurător în scena jurământului ca și priveghiul ce încheie spectacolul: Manole întins la poalele mânăstirii, ca o veșnică ofrandă adusă creației.[9]
Tot la Cluj, în 1973 (după o primă versiune la Arad în 1971), Alexa Visarion surprinde cu un Unchiul Vanea; dealtfel, Cehov va rămâne, alături de Caragiale și Shakespeare, unul dintre autorii săi fetiș. De astă dată, un spectacol rafinat, din zona teatrului de artă, din familia estetică a unui Lucian Pintilie cu a sa Livada de vișini din 1967. E, probabil, un moment de reîncărcare a bateriilor, în care teatrul îi apare regizorului ca un refugiu în fața mizeriei și a urâtului cotidian.
Care era această lectură nouă a teatrului ? În 1973, la trei ani de la absolvire și cu șase spectacole la activ, Alexa Visarion îi acordă un interviu Mirei Iosif, sub titlul promițător „În pragul răspunderii”.[10] Tânărul regizor ține să se distanțeze de anumite șabloane la modă, sau de ceea ce am putea numi forme fără fond.
„Există la ora actuală un presupus cod teatral, un amestec de ritual, de zgomote, de gesturi, de frazare ritmică a cuvintelor. Un anume tip de comunicare cu sala, utilizat indiferent de substanța piesei, sau stabilind contacte intermitente cu ea. Rezultatul e, desigur, steril. Ajungem la schematism, la monotonie, la spectacole asemănătoare pe texte complet diferite”[11].
Visarion recunoaște calitățile formale ale acestor spectacole, dar ceea ce le reproșează este lipsa de trăire, de incandescență și de adevăr, ceea ce a căutat întotdeauna în spectacolele sale.
„Din nevoia de a ieși din tipare uzate s-au construit noi scheme teatrale cu un anumit avantaj față de cele tradiționale: un relief vizual, o anumită cromatică, etc. Ele produc câteodată, la primul contact, un șoc. Modern, «modernitate» înseamnă cu totul altceva. Există o nevoie sinceră, o necesitate reală de autoexprimare, a noastră, a tinerilor. Autoexprimarea capătă însă o valoare obiectivă, suplă, doar dacă atinge zonele adânci ale substanței scenice. Risipită în soluții estetizante, rămâne pur subiectivă. Teatrul «soluțiilor fără destin» e un teatru născut mort, un teatru fără contacte vitale și în care actorii de multe ori rămîn simpli executanți.”
Căci regizorul iubește actorii, care vor fi întotdeauna aliații săi.
„Teatrul înseamnă actorul, sau mai bine zis actorul și publicul, importanța celorlalți fiind în funcție de anumite perioade. În etapa actuală (n.n. anii 70) un rol esențial îl deține regizorul. El este gânditorul spectacolului, cel care optează pentru atitudine.”
După alți zece ani de experiență, precizează, vorbind în continuare despre actori:
„Înainte de toate îi iubesc și nu pot fără ei. Lucrez cu actorii prin constrângere și eliberare. Modul de a face ca un gând, ca o idee să aibă carne îl fac prin actori, prin făptura vie a Actorului. El este argumentul principal al demersului regizoral”.[12]
Același volum omagial reține o serie de declarații de principiu. Se simte solidar cu generația sa, „O generație înseamnă, în primul rând un sens dat artei”[13]… dar mai ales, se simte solidar cu epoca sa : „Fac spectacole din dorința de a depune mărturie față de timpurile pe care le trăiesc”; și mai ales, „regizorul trebuie să înțeleagă și să asculte vocile ascunse ale timpului său”. Putem desprinde, deja, ceea ce tânărul regizor consideră cel mai important în meseria sa, principii care vor rămâne un credo permanent, de-a lungul anilor.
„Să fii tu însuți, să nu suferi nici o influență din afară, să nu depinzi de conjunctură, să ajungi să gândești ceea ce oamenii trăiesc zilnic, dar nu știu sau nu pot să spună. Pentru un regizor nu este important să știe să lucreze spectacole și filme, ci să mediteze prin ele. Când spectacolul are o miză, stângăciile de construcție se suportă mai ușor. Important este să arunci în aer esențialul.”[14]
Câțiva ani mai târziu, după evenimentele din 1990, criticul pertinent și lucid care a fost Magdalena Boiangiu punctează un moment de cumpănă în cariera regizorului iar interviul este intitulat, semnificativ, „Surparea”. Fără să renunța la radicalitatea concepțiilor sale, regizorul marchează o anume oboseală sau decepție și se explică pe larg:
„…faptul că am fost implicat în evenimentele din decembrie ’89 mi-au dat și o anume doză de tristețe privind rostul omului și a semnificației umane. Până acum teatrul a fost pentru mine și sper să fie până la moarte, un mod de a ține viu dinlăuntrul tău spre lume și să primești de la lume ceva care să reverbereze în tine. Și dintr-o dată, având senzația că am scăpat de cenzura ideologică a apărut o opresie dureroasă a lipsei de semnificație a actului teatral. Teatrul a devenit un comerț elegant…înlăuntrul meu s-a produs un șoc, o surpare, între ceea ce înseamnă teatrul pentru a trăi prin el și ceea ce este teatrul acum, pentru a putea fi important. E un moment dureros…Viziunile pieselor bune, împlinite în ultimii ani simplifică sumar destinul. Îi dau o rezoluție. Sunt viziuni care pun în prim plan răspunsul. Pe mine mă interesează întrebarea.” [15]
Trei autori l-au acompaniat constant: Caragiale, Shakespeare și Cehov. A montat de mai multe ori Unchiul Vania, și prima sa variantă, Duhul pădurii; dar și Pescărușul. Livada cu vișini și Trei surori. Un Cântec al lebedei va reveni mai tîrziu, simbolic, reînoind firul unei cariere. Montează încă din liceu Conul Leonida, piesă pe care o va relua la teatrul radiofonic în 2012 într-un serial inspirat de universul lui Caragiale, Nocturnele lu’Leonida. Pentru Alexa Visarion, Caragiale este la fel de percutant odinioară ca și astăzi. A montat deja din facultate Năpasta, pe care o va pune în scenă de mai multe ori și o va transforma și în film. Regizorul alege o lectură gravă, vibrând de intensitate tragică și sobră. „Anca, Dragomir și Ion erau în mine încă înainte de a-l fi deslușit pe Caragiale. Năpasta e piesa simplității și profunzimii tulburate de misteriosul ecou al tăcerii.” Paradoxal, trecând la comedie, lumea devine un amestec tulbure de instincte și dezlănțuiri morbide. Astfel, el identifică în comedia O noapte furtunoasă, pe care o va monta în 1979 la Teatrul Odeon din București, o stare de somnambulism, o „oribilă tragedie a mistificării”:
„O noapte ploioasă de septembrie, când totul miroase a mucegai, a stătut, când umezeala a uniformizat culorile. Când iritate de îndelungate ceasuri de așteptare nătângă, instinctele năvălesc devastator. O stare de semi somnolență, de slăbicune neputincioasă, metamorfozate în ferocitate, domină atmosfera acestei prelungite agonii, în care tragedia te face să râzi, comedia – să plângi.”[16]
Motivațiile sale nu sunt niciodată simple ilustrații ale textului, ele duc mai departe un dialog pasionat cu o lume, oglindă strâmbă, sau năclăită, odinioară și acum, și care încearcă să violenteze zona conștiinței. Shakespeare este un alt autor care l-a acompaniat din anii studenției, intim legat de o stare interioară esențială de-a lungul anilor:
„Conștiințele nu au putut fi strivite de întuneric. Speranța și deznădejdea s-au înfrățit înlăuntrul nostru în urgia vremii, Am trăit obsedați de libertate. Eram shakespearieni, eram atinși de Shakespeare, pătrunși de el: Teatrul a fost călăuză, speranță.”[17]
Mărturisește că încearcă de aproape cincizeci de ani să asculte „vocile cantatei umane și taina tăcerii ce vibrează în universul shakespearian.”[18] Și astfel s-au născut mai multe volume de eseuri și amintiri, Spectacolul ascuns, Cortina de cuvinte, Goana pe nisip și câteva spectacole pe meridianele globului. Richard al III-lea este un spectacol la care se gândea de când era student și pe care l-a montat în 1984 la compania W. Shakespeare Milwakee, Statele Unite. Regizorul e preocupat de dialogul personajelor elisabethane cu epoca contemporană și propune un Richard foarte apropiat de spiritul lui Camus, cel din Caligula și de Stavrghin din Demonii lui Dostoievski. Pentru Alexa Visarion, regii shakespearieni mor numai noaptea[19]: și. într-o noapte la Rejkavik, în 1989, pe întinderea de lavă stinsă a insulei i-au apărut „tăcuți și obosiți, convoiul de regi shakespearieni, nopțile regilor, nopțile singurătății”. De aici s-a născut ideea spectacolului Nopțile regilor, o serie de monologuri cărora le-a dat viață Ștefan Iordache într-un spectacol unic, spectral, pe scena Teatrului Odéon din Paris, in 1990.
Filmele lui Alexa Visarion pleacă și se hrănesc din teatru, cu multiple puncte de convergență ale firelor narative și substanță metaforică. „Teatrul și filmul mă ajută să mă implic în ce este în jur, regia este în concepția mea implicare – dramatică implicare”. [20] Năpasta, filmul nu va fi o variantă ci o continuare, o adâncire a universului tragic. Ana vine din amintirea unor lumi personale, toate înțelesurile baladei sunt prezente în elipse, în aluzii. Înghițitorul de săbii vorbește despre singurătatea artistului, și mai ales despre „raportul artist-putere-opresivă și despre criza unei societăți ce traversează o etapă tulbure, angoasată.”
Treptat, regizorul lasă loc profesorului, și trece din lumina scenei în umbra catedrelor universitare unde transmite cu aceeași pasiune nevoia esențială de adevăr și implicare. E un eseist neobosit – și rămân aici esențiale câteva volume, pagini unde regăsim intensitatea debuturilor, pasiunea regizorului implicat, itinerarii pasionante de viață și de creație.
În 2015, pe scena Teatrului din Sibiu, un spectacol semnat de Alexa Visarion cu Noaptea bufonilor reunește Cântecul lebedei de Cehov și câteva texte shakespeariene, monoloage din repertoriul unui bătrân actor. Un spectacol simbolic și memorabil. Este ultimul rol al actorului Ilie Gheorghe, dispărut în 2018, căruia îi dădea replica în rolul sufleurului, Marian Râlea. Spectacolul era dedicat profesorului său, regizorul Radu Penciulescu, ca un simbol al unei tradiții mereu vii. În iulie 2020, Marian Râlea și Richard Bovnoczki reiau spectacolul creat de Alexa Visarion pe scena de la Unteatru din București, ca o ștafetă în timp și o continuitate necesară.
Sunt dificil de rezumat câteva decenii de căutări, de împliniri. Rămâne o traversare succintă, cu certitudinea că drumul va continua și ne va surprinde de fiecare dată. Un dialog intens, o gâlceavă a sufletului cu lumea, cea a unui creator bântuit de întrebări și mereu în căutare de noi și vitale confruntări.
20 iulie 2022
Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.03.12
Bibliografie
[1] Citat de Bogdan Ulmu, „O poetică trăită a teatrului”, volumul Alexa Visarion sau destinul vocației, Editura Junimea, Iași, 2015, p. 11.
[2] „Puterea, curajul și candoarea unui dialog tranșant”, interviu realizat de Ludmila Patlanjoglu, 1985, in op.cit. pp.375-383.
[3] http://aarc.ro/articol/distributia-din-ana-dupa-33-de-ani-de-la-inghititorul-de-sabii
[4] Radu Penciulescu, „O voce distinctă”, in op.cit., pp. 19-20.
[5] George Banu, „Lumina scenei, umbra școlii”, in Alexa Visarion sau destinul vocației, Ed, Junimea, Iași, 2015, pp. 20-27, reluat în Teatrul azi, nr 1-2, 2020.
[6] Vezi Alexa Visarion sau destinul vocației, ed. cit, p. 187.
[7] Ileana Popovici, cronică la Vinovatul, în revista Teatrul, nr, 4 (anul XVII) aprilie, 1972, pp. 63-64.
[8] Alexa Visarion – De la Ziditorul la Zidirea, Editura Universalia, 2007
[9] Grupaj de cronici semnate de Mira Iosif, Margareta Bărbuță, George Banu în Alexa Visarion sau destinul vocației, ed. cit. Pp.190-194.
[10] Alexa Visarion sau destinul vocației, ed,cit., pp. 347-349.
[11] Ibidem, p.347.
[12] „Omul din centrul inimii”, amplu interviu realizat de Sânziana Pop în 1984, reluat în volumul Alexa Visarion sau destinul vocației, ed. cit. p. 366.
[13] Ibidem, p. 355
[14] Ibidem.
[15] Magdalena Boiangiu, „Surparea”, Dilema, nr 12, aprilie 1993.
[16] Goana pe nisip, Editura bybliotek, 2012, p. 71.
[17] Alexa Visarion, Spectacolul ascuns, UNATC, 2002, p. 10.
[18] Alexa Visarion, Împotriva uitării , ed. ICR Ideea europeană, București, 2017, p, 283
[19] Alexa Visarion, Spectacolul ascuns, ed. UNATC Teatrul pentru speranța, 2002, p.122 -133
[20] Alexa Visarion sau destul vocației. ed. cit, p, 362
Teatrografie (actori/actrițe, regizori/regizoare, critici de teatru):
Critică de teatru
Cărți:
Publicistică:
Serial radiofonic:
Filmografie:
Regie de film și scenografie:
Cronici care tratează opera personalității:
Cărți dedicate personalității:
Alte referințe în presă:
Acest sit utilizează cookie-uri pentru a-ți oferi cea mai bună experiență de navigare.
Află mai multe sau ajustează-ți setările.
Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.
Cookie-urile strict necesar trebuie să fie activate tot timpul, astfel îți putem salva preferințele pentru setările cookie-urilor.
Dacă dezactivezi aceste cookie-uri, nu vom putea să-ți salvăm preferințele. Aceasta înseamnă că de fiecare dată când vizitezi acest sit va trebui să activezi sau să dezactivezi cookie-urile din nou.
