Antoniu și Cleopatra

Importanța spectacologică a producției regizate de Mihai Măniuțiu la Cluj, în 1988, transcende domeniul esteticii, căpătând ample semnificații istorico-biografice, greu de anticipat la momentul premierei, însă imposibil de ignorat astăzi. În primul rând — deși interesul regizorului pentru subiectele antice, de factură tragică, se manifestase încă din studenție (prin spectacolul Oedip salvat de Radu Stanca) și se conturase și mai clar odată cu montarea tragediei lui Eschil, Perșii (1979) — Antoniu și Cleopatra a marcat atât o maturizare a stilului regizoral al lui Măniuțiu, cât și primul său succes răsunător, bazat pe un rar consens critic. Apoi, ecoul pe care l-a generat această punere în scenă a reprezentat un triumf simbolic pentru teatrele de provincie din România, angajate în efortul de a se emancipa de sub umbra celor bucureștene, plasând trupa de atunci a Teatrului Național din Cluj-Napoca în rândul celor mai valoroase colective artistice din țară.

Pe de altă parte, moartea Ginei Patrichi la doar câțiva ani de la premieră, din cauza bolii care începuse deja să se manifeste în 1988[1], a făcut ca interpretarea acesteia în rolul Cleopatrei (una dintre ultimele sale partituri scenice și cea mai importantă realizată în afara Teatrului Bulandra) să capete calitatea unui metaforic cântec de lebădă.

Nu în ultimul rând, însă, conjunctura socială și politică a vremii, epuizarea morbidă a regimului comunist aflat aproape de final, au nuanțat, retrospectiv, experiența spectatorială în fața tragediei lui Shakespeare, îmbogățind semantic suicidul reginei, care preferă moartea în locul umilinței de a-și pierde libertatea. Iată, deci, că spectacolul lui Măniuțiu poartă, simultan, două peceți simbolice importante: a începutului de drum și a capătului de linie.

Deși acest lucru nu a fost și nu este vizibil din exterior, realizarea unei creații de o atât de mare anvergură spectaculară a stat sub semnul luptei cu precaritatea mijloacelor de producție. Un reportaj realizat de Mihai Tatulici pentru revista Teatrul, la începutul anului 1989, ne relevă proporțiile efortului creator al teatrului clujean pentru ca o montare de asemenea vastitate să poată exista într-o instituție de provincie: „Nu pun probleme deosebite regizoratul tehnic și sufleorii (cîte doi la fiecare compartiment). În schimb, se anunță probleme mari cu corpul de actori, cu cei care luptă în linia întîi. Teatrul clujean are nume reprezentative […], dar, iată, fie și numai dacă ne referim la ultima premieră (și cea mai importantă, «Antoniu și Cleopatra»), ea a solicitat folosirea a 20 de actori din totalul de 27 (!).”[2] De altfel, o parte dintre cronicile spectacolului menționează un detaliu anecdotic interesant: din cauza unor împrejurări nefericite, Mihai Măniuțiu însuși a fost nevoit să-l înlocuiască temporar, preț de o reprezentație, pe actorul Ion Tudorică, în rolul lui Sextus Pompeius, făcându-și astfel (onorabil) „debutul actoricesc” — după cum notează Victor Parhon (nu fără un subtil amuzament).[3]

În ciuda dificultăților neprevăzute, Antoniu și Cleopatra rămâne un spectacol realizat cu rigoare, apreciat și pentru simplitatea funcțională, și pentru minuțiozitatea construcției dramatice, care nu permite să se întrevadă nicio cusătură, nicio ezitare în privința formei finale. Același Victor Parhon insista, în cronica lui, asupra coerenței dramaturgice, asemănând piesa lui Shakespeare cu un puzzle dezintegrat pe care montarea l-a reconstituit într-o formulă armonioasă:

„Acesta este și meritul principal al spectacolului clujean, realizat de regizorul Mihai Măniuțiu cu o imprsionantă forță de orchestrare a întregului, capabilă să-i dezvăluie coerența lăuntrică, tocmai prin relevarea irepresibilului tumult de pasionalitate devastatoare, ce-și poate afla, în sine, nu numai cauza, ci și finalitatea.”[4]

La rândul său, Dinu Kivu a remarcat și el claritatea stilistică a producției, lipsa de alunecări eclectice și disonante: „Primul merit al montării este alegerea fără șovăire a cheii de transpunere scenică a textului, ferindu-l astfel de suprasolicitări subiectiviste și fastidioase.”[5] În aceeași notă ni se înfățișează și concluzia lui Valentin Silvestru:

„Ordonînd și focalizînd într-o concepție unitară componentele multiple ale spectacolului, alcătuind cu îndemînare grupurile în lipsa flagrantă a figurației, structurînd interesant tipurile, regia de artist și profesionist a lui Mihai Măniuțiu a săvîrșit o faptă de creație relevabilă.”[6]

Vocile critice ale vremii s-au oprit apreciativ și asupra scenografiei semnate de Mihai Mădescu. Aceasta avea, în primul rând, meritul simplității. Într-un cadru aerisit, esențializat și eliberat de orice încărcătură butaforică, trecerile de la o scenă la alta erau sugerate printr-o ingenioasă manipulare a mijloacelor sonore și vizuale, platforma care decupa spațiul de joc devenind astfel atât un element unificator, cât și un instrument al construcției de simboluri, fără a perturba prin decorativism: „Primul element organizatoric îl constituie decorul lui Mihai Mădescu. Acesta a închipuit o platformă sângerie, înclinată, adăugând doar câteva elemente caracterizante și oferă, astfel, un spațiu de joc liber pentru desfășurarea tumultoasă. Și costumele Nadiei Scriba de o mare simplitate — doar cu sugestii ce trimit în timp istoric și arie geografică — impun, de asemenea, prin simplitate.”[7]

Un exemplu al felului în care Măniuțiu a creat țesătura de simboluri din gesturi și imagini concentrate, dar pline de dramatism, îl constituie momentul în care Cleopatra, acoperită din cap până în picioare cu un veșmânt auriu, apare în scenă cu monumentalitatea unui sarcofag egiptean și, treptat, prin mișcări senzuale, renunță la hlamida strălucitoare, semn al puterii ei de regină, înfățișându-i-se lui Antoniu ca femeie, cu toate implicațiile carnale pe care le conține gestul ei. La sfârșit, într-o perfectă simetrie vizuală, Iras (Ileana Negru) și Charmina (Miriam Cuibus) o acoperă din nou pe regină cu mantia ei aurită, pregătind-o astfel pentru întâmpinarea morții cu demnitate și noblețe.

Totuși, dincolo de toate aceste elemente perfect închegate într-o operă unitară, spectacolul lui Mihai Măniuțiu a fost clădit, înainte de toate, pentru actori, pe temeliile forței interpretative a cuplului titular, întruchipat de duoul Anton Tauf – Gina Patrichi. Cronicarii vremii remarcau, în textele lor, mai ales capacitatea celor doi de a puncta stări contrastante, vădind o largă paletă de nuanțe performative: „Anton Tauf — cu un joc care ni s-a părut mai elaborat decât în alte roluri tragice, mai suplu în marcarea trecerii de la o stare la alta, cu mai multe „pedale” în voce — răspunde cu forță exigențelor regizorale, fiind un partener egal Ginei Patrichi.”[8]

Performanța scenică a interpretei principale rămâne un reper în istoria recentă a teatrului românesc. Vitalitatea ei tragică, energia voluptuoasă și capacitatea de a-și ține trăirile antonimice într-un echilibru tensionat au mascat orice urmă de slăbiciune fizică sau de ezitare performativă pe care i-ar fi putut-o impune boala, fapt ce reiese și din descrierile prin care cronicarii au încercat să surprindă esența jocului său actoricesc:

„Cu farmecul ei straniu, în care intră deopotrivă exuberanță și patos, tandrețe disimulată și ardere fără condiționare, Gina Patrichi întrupează o Cleopatră de flacără, putînd chiar să uite uneori că e regină, dar neuitînd nici un moment că e femeie și că dragostea ei nu se poate măsura decît cu lipsa de măsură a lui Antoniu. […] Cleopatra Ginei Patrichi e compusă cu o desăvîrșită artă actoricească și o impecabilă tehnică a dozării efectului scenic, situîndu-se astfel printre creațiile de vîrf din palmaresul actriței.”[9]

Succesul de care s-a bucurat producția regizată de Mihai Măniuțiu la Teatrul Național din Cluj-Napoca se explică, probabil, printr-o conjuncție de factori: participarea Ginei Patrichi, entuziasmul trupei clujene de a lucra cu o actriță de calibrul ei, pe un text atât de complex, inspirația regizorului de a lăsa actorii să umple spectacolul, fără a-i încurca cu elemente ornamental-simbolice inutile, potrivirea perfectă între interpreții principali și personajele titulare ș.a.m.d. În orice caz, această producție, multiplu premiată, l-a lansat pe regizor într-o categorie artistică superioară, a revigorat echipa Naționalului clujean și a demonstrat posibilitățile infinite ale teatrelor de provincie de a face performanță, în ciuda limitărilor tehnice și geografice.

Emma Pedestru

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.02.45

Note

[1] Vezi mărturisirile despre colaborarea cu celebra actriță ale lui Anton Tauf, în Sarvari, Eugenia, ANTON TAUF între vocație și damnare, Editura Cheiron, București, 2017.

[2] Tatulici, Mihai, „Trei zile din eternitatea Teatrului Național din Cluj-Napoca”, Teatrul, nr.1, ianuarie 1989, p.59.

[3] Parhon, Victor, „Principiul ordonator al orchestrației originale”, Teatrul, nr. 2, februarie 1989, p.50.

[4] Ibidem, p.48.

[5] Kivu, Dinu, „Antoniu și Cleopatra”, Contemporanul, nr.50, 9 decembrie 1988, p.4.

[6] Silvestru, Valentin, „Succesele unității ansamblului”, România literară, nr.1, 5 ianuarie 1989, p.16.

[7] Ichim, Florica, apud Sarvari, Eugenia, op. cit., p.310.

[8] Călian, Ilie, apud Sarvari, Eugenia, op. cit., p.308.

[9] Parhon, Victor, op. cit., p.49.