Legendele atrizilor

Serile de teatru antic, festival inițiat și gestionat de Teatrul Dramatic din Constanța în 1978, nu a avut, de fapt, decât două ediții, concurat fiind, la presiunile autorităților, de celălalt festival, dedicat „teatrului politic”, organizat de aceeași instituție. Dat fiind faptul că nici după 1990 el nu s-a mai reluat, pare că motivațiile economice și organizatorice sintetizate de Georgeta Mărtoiu și Anaid Tavitian în cartea lor dedicată teatrului constănțean[1] au sufocat această inițiativă excepțională cu mai multă vigoare decât cenzura politică din ultimul deceniu comunist. Și asta, în pofida argumentelor solide ale inițiatorilor, reluate în mai multe proiecte de după 1990, cu privire la faptul că un asemenea festival ar putea face din Constanța un centru viu al turismului cultural internațional, de talie europeană.

În fapt, Serile de teatru antic din 1978 și 1981, manifestare reunind doar producții românești (în perioada comunistă doar Festivalul Enescu a avut statut internațional, și acesta, însă, desfășurându-se cu multe sincope), nu a putut reuni niciodată doar spectacole bazate pe texte de teatru antic: oricâte bune intenții ar fi avut organizatorii, producția teatrală autohtonă nu putea acoperi, din pricini legate de limitarea audienței, un număr suficient de spectacole de acest tip. Astfel încât, exceptând câteva montări, în principal ale teatrului gazdă, au fost invitate la Constanța, în adaptări pentru spații neconvenționale sau pe scena teatrului, producții bazate pe texte cu teme sau subiecte legate de antichitate, de la romanțioasa Fântână a Blandusiei de Alecsandri la neoclasicul Oedip Salvat de Radu Stanca, sau modernistul Caligula de Camus. Partea cea mai importantă, însă, a formatului festivalier era dată de reprezentarea în aer liber, în perioada vacanțelor, în spații încărcate de greutate istorică, a căror reconversie prin spectacol putea aduce, și a și adus, un plus de atractivitate în raport cu condiția muzeală, solicitând și imaginația și spiritul novator al creatorilor lor. S-au utilizat, astfel, ruinele cetății Histria, spații ale muzeului constănțean de arheologie, ruinele cetății Callatis ș.a.

Este, însă, de domeniul evidenței că reprezentațiile în aer liber, mai ales în spații neconvenționale, presupun cheltuieli sporite și o logistică sofisticată, tehnologie dedicată (sonorizare, iluminat etc.) și un sistem coerent și eficient de servicii pentru artiști și spectatori, între care cele de transport sunt doar unele dintre cele mai vizibile, mai ales dacă evenimentul se petrece la distanțe apreciabile, cum e cazul celor de la Histria. Finalul deceniului opt și începutul deceniului nouă, vremuri de drastice restricții economice și politice[2], erau departe de a oferi condițiile, dacă nu ideale, măcar minim necesare, unei întreprinderi de asemenea amploare. Și totuși…

Și totuși, teatrul constănțean și-a asumat acest ambițios și anevoios proiect, cu o montare proprie de mari proporții, în scenariul și regia tânărului Silviu Purcărete; un proiect menit să sincronizeze, în felul său, viața teatrală de la noi cu alte manifestări de răsunet ce confirmau un interes sporit în raport cu explorarea, mai ales experimental-estetică, a resurselor imemoriale ale comunicării teatrale – de la festivalul atenian de la Epidaur la Orghast al lui Peter Brook și Ted Hughs, montat în 1973 la Persepolis, ori la Trilogia antică a lui Andrei Șerban de la La MaMa (1972-1974). Îndrăzneala instituției se baza, însă, pe experiențe anterioare: spectacole în spații neconvenționale mai avuseseră loc de-a lungul anilor, în diverse locuri din țară, ba chiar echipa constănțeană propusese o asemenea experiență, în 1970, pe plaja de lângă port, cu Medeea de Euripide, în regia lui Gheorghe Jora. Nu doar anecdotic, Georgeta Mărtoiu evocă, în lucrarea amintită, reacția celebrei regizoare Marietta Sadova la premiera spectacolului:

„«Să ții minte! Cred că acesta e un loc predestinat, legat – poate din vechime – de Medeea. Uite, pe terasa acelei case» (şi mi-a arătat o impunătoare clădire existentă şi azi, situată sus, pe bulevard, cam în dreptul «scenei» noastre, cu terasa spre mare, firește), «în 1912, un grup de tineri din care făceam parte şi eu şi Ion Marin [Sadoveanu], am jucat Medeea de Euripide». Mi-am propus în clipa aceea (minutul frenetic dinaintea începerii spectacolului) să nu uit să o descos.”[3]

În perspectiva deschiderii visatului festival, în stagiunea anterioară, 1976-1977, teatrul constănțean „se antrenase”, alături de Purcărete, în producția unui alt spectacol din patrimoniul teatrului antic:

„…animat puternic acum de gândul unui festival de teatru antic în Dobrogea, teatrul s-a oprit, pentru sală, la o comedie – Miles Gloriosus de Plaut. Își făcea socoteala că, în felul acesta, va avea o rezervă de titluri antice, producția de acest tip fiind săracă în întreaga țară. Mai ales că, la nevoie, spectacolul s-ar fi putut juca şi în spațiu deschis. Î1 aveam, apoi – ca tânăr regizor, debutant chiar în teatrul de aici – pe cel care avea să devina mai apoi, cunoscutul mare regizor Silviu Purcărete, doritor să se angajeze în ideea festivalului. Şi, mai pe urmă, speram să stimulăm – prin exemplu şi discuții – prezența în repertoriul teatrelor țârii, a dramaturgiei antice, cu motivația explicita de a participa la festivalul, deocamdată doar dorit şi visat de constănțeni, dar care deja incita multi oameni de teatru din țară.”[4]

Din nefericire, spectacolul nu s-a jucat decât de 14 ori, din pricina decesului lui Constantin Guțu, interpretul lui Pyrgopolinikes.

Pentru festivalul din anul următor, Legendele Atrizilor a fost conceput de Silviu Purcărete pentru spațiul ruinelor Cetății Histria și, conform mărturiilor din epocă, această decizie a implicat deosebite eforturi pentru întreaga echipă, care l-a pregătit cu luni întregi înainte. Inspirat probabil de experimentul lui Brook de la Persepolis, regizorul a ales ca reprezentația (din nefericire, unică, din pricina lipsei de înțelegere și refuzului de colaborare al autorităților și al responsabililor județeni din turism, care nu au pus la dispoziție mijloace de transport pentru spectatori), să se desfășoare pe înserat, fără intervenții tehnologice, singurele surse de lumină dinspre final fiind torțele purtate de actori și figuranți. Mărturiile din presa vremii rețin unanim efectul de grandoare al spectacolului și bogăția de idei și rezolvări ce produceau în spectator o participare emoțională neobișnuită:

„Legendele Atrizilor, spectacolul Teatrului Dramatic din Constanța (gândit și structurat pentru a fi reprezentat la ruinele Cetății Histria), a fixat atenția asupra celei mai elocvente propuneri de montare, apte să confirme calitățile locului de joc, să demonstreze adecvarea peisajului natural evocator la o reprezentație anume structurată. Procesiune solemnă, ceremonial public, care îmbină întâmplări dramatice din Orestia cu momente de ritual folcloric românesc (inspirate din miturile tracice, din cultul arhaic al lui Dionysos-Bachus), spectacolul Legendele Atrizilor a relevat câteva momente de mare frumusețe și plasticitate teatrală, cu o reală forță de emoționare colectivă”.[5]

Purcărete a alcătuit un scenariu-colaj urmărind firul narativ al Orestiei, și a reușit să coaguleze o echipă amplă, ce reunea atât actorii teatrului de dramă cât și câțiva dintre cei de la teatrul de păpuși. Într-o mărturie din cartea sa dedicată amintirilor de la Vama Veche[6], regizorul Cristian Pepino povestește că a jucat el însuși un rol de figurație în spectacolul colegului său. Conceptul regizoral urmărea contaminarea dintre substratul mitologic grecesc și elementele arhaice ale folclorului românesc – o perspectivă fertilă, bazată pe speculațiile, la modă în epocă, privitoare la originile tracice ale cultului dionisiac[7]. De altminteri, recursul la reinterpretări teatrale cu dimensiune antropologică și/sau etnografică, ca și la intersecționarea unor elemente provenind din culturi diferite este una dintre caracteristicile recognoscibile ale postmodernismului artistic, în plină ascensiune – și în muzică, și în artele vizuale sau performative. Între cronicile vremii însă puține sunt cele care descriu în amănunt felul în care se materializau intențiile regizorale, astfel că vom apela din nou la volumul dedicat teatrului constănțean:

„Scenariul, semnat chiar de el, după texte de Eschil, Sofocle, Euripide eu… cântece, bocete şi descântece românești, urma să se numească Covorul purpuriu, cu referire la semnificația mitica a acestuia, dar titlul nu a fost acceptat «sus» așa încât, în cele din urmă, s-a numit Legendele Atrizilor, fiind, de fapt, alcătuit pe schema Orestiei. Muzica lui Iosif Herţea şi scenografia – costume, păpuși – Eugeniei Tărășescu-Jianu, au servit cum nu se putea mai bine gândul regizorului. Stravedimi, dans de invocare, al paparudelor, adus în spectacol de uriașe păpuși, mânuite de iscusiții păpușari constănțeni, printre replicile giganților dramaturgi antici, în murmurul continuu de glasuri ce vibrau ca marea şi pământul, m-au determinat să-1 aprob pe regizor care spunea în caietul-program: «…cultura noastră arhaică, ne dă dreptul de a ne considera, ca spirit, creatori ai tragediilor lui Eschil, Sofocle şi Euripide, alături de lumea întreagă şi mai mult decât oricine»”.[8]

În schimb, mai toate cronicile dedicate Legendelor Atrizilor fac referire la valoare muzicii compuse de Iosif Herțea – un artist de excepțională originalitate, ce și-a dedicat o bună parte a operei sale muzicii de teatru, însoțind creații de răsunet inclusiv prin antrenarea echipelor de actori: o muzică stranie, cu sonorități arhaic-rituale, combinând vocea umană, instrumentele vechi, mai ales de percuție și (ulterior) muzica electronică. De altfel, în deceniile ce au urmat, Herțea și Purcărete au mai colaborat de câteva ori pentru montări arhitectonic structurate, bazate pe autori aparținând antichității (cel mai cunoscut spectacol în acest sens este Danaidele, o producție a Teatrului Național din Craiova, 1995). Criticii de teatru au remarcat și coerența de ansamblu a întregii echipe de interpreți, între care se disting creațiile unor actori de excepție: Ileana Ploscaru (Clitemnestra), Virgil Andriescu (Egist, dar actorul semnează și asistența de regie, atât de necesară unei producții de asemenea proporții), Diana Cheregi (Electra), Vasile Cojocaru (Oreste) ș.a.

În pofida faptului că Legendele Atrizilor nu s-a jucat, din pricina dificultăților logistice și în lipsa sprijinului autorităților, decât o singură dată, ecoul lui, ca și memoria celor care au contribuit la el, dar și a celor care l-au văzut au fost de durată, înconjurându-l cu un abur de poveste. În creația lui Purcărete, spectacolul reprezintă, de altfel, alături de Miles Gloriosus, o poartă ce deschide un destin artistic coerent și unitar. O primă probă în acest sens e dată de faptul că, la a doua și ultima ediție a Serilor de teatru antic, cea din 1981, echipa constănțeană și tânărul regizor duc experiența mai departe, cu Hecuba de Euripide, de data asta însă muzica fiind semnată de atât de originalul și regretatul compozitor de rock, folk și muzică de teatru și film Dorin Liviu Zaharia:

„Hecuba de Euripide, cu care s-a prezentat în festival teatrul gazdă, s-a jucat – în premieră – pe o porțiune a plajei dintre Constanța şi Mamaia, destul de aproape de punctul «Pescărie». Locul fusese ales de Silviu Purcărete şi trebuie să recunosc că respira aerul țărmului pustiu şi neprimitor pe care se derulează cumplita tragedie a Hecubei, la capătul războiului troian, în care își pierduse soțul, pe regele Priam şi pe cei mai mulți dintre cei 18 copii ai săi. Cu o scenografie care aducea doar câteva demente artificiale în decor natural (semnată de Silviu Purcărete şi Eugenia Tărășescu-Jianu) şi cu o muzică compusă anume pentru acest spectacol de regretatul artist polivalent, Dorin Liviu Zaharia (şi interpretată live de o formație condusă chiar de el), spectacolul a dat prilej marii actrițe Ileana Ploscaru, să creeze un personaj monumental, întruchiparea însăși a sfâșierii şi durerii materne. Imaginea actriței, cu fața plină de scoici, nisip şi alge, după un plâns zguduitor la sânul pământului-mumă, ca şi strigătele sale cutremurătoare ce umpleau văzduhul plecând pe mare, sunt câteva dintre amintirile pe care cred că nu le voi uita niciodată. De altfel, actrița a şi fost răsplătită cu un premiu foarte important, al Asociației oamenilor de teatru, pentru rol şi pentru 30 de ani de activitate.”[9]

Peste un deceniu, Purcărete se va întoarce la teatrul grec, chiar dacă, de această dată, fără să mai utilizeze spații naturale, neconvenționale, în monumentalele coproducții internaționale ale Naționalului craiovean cu Fedra (1993) și Danaidele (1995), ce au circulat cu succes pe scene din întreaga lume. I se cuvine recunoscută, însă, teatrului constănțean, atât tenacitatea de a fi inițiat un festival de asemenea amploare, în ani de restriște, cât și entuziasmul generos de a fi produs spectacolele în totul novatoare, emblematice, rămase legendare.

Miruna Runcan

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.02.43

Note

[1] Georgeta Mărtoiu, Anaid Tavitian, Thalia ex Ponto la cumpănă de milenii, Constanța, Editura Muntenia și Leda, 2001.

[2] Un ordin nescris venit direct de la Elena Ceaușescu obligase toate festivalurile teatrale și muzicale din țară să își schimbe titulaturile în „Gale”, ori în alte tipuri de denominare: singurul festival legitim trebuia să rămână mamutul intitulat Festivalul Național Cântarea României. E și pricina pentru care s-a optat pentru modestul titlu Seri de teatru antic.

[3] Georgeta Mărtoiu, Anaid Tavitian, Thalia ex Ponto la cumpănă de milenii, ed. cit. p. 53.

[4] Idem, p. 54.

[5] Valeria Ducea, „Seri de teatru antic”, Teatrul, nr. 9, 1978, pp 57-58.

[6] Cristian Pepino, Cartea de la Vama Veche, București, Humanitas, 2015.

[7] De altfel, Mihnea Gheorghiu, critic de teatru și film, autor dramatic, scenarist și activist politic la vârf a inundat, în anii 1960-70, revistele culturale cu eseuri speculative pe această temă, ba chiar a semnat scenariul unui film având la bază melanjul mitului și al elementelor aparținând folclorului autohton: Zodia fecioarei (1967, regia Manole Marcus).

[8] Georgeta Mărtoiu, Anaid Tavitian, op. cit. p. 60. Citatul de la finalul pasajului aparține declarațiilor lui Silviu Purcărete din caietul program al festivalului.

[9] Idem, pp 65-66.