Richard III

Producție a Teatrului Odeon din București, anul 1993, Richard al III-lea de Shakespeare în regia lui Mihai Mănuțiu, este un spectacol reper în peisajul teatral postdecembrist și în istoria teatrului contemporan românesc.

Realizat într-o perioadă de căutări estetice pe care libertatea de exprimare cucerită le permitea, spectacolul pune în valoare în același timp potențialul creativ și de inovație al unei echipe legată prin afecțiuni elective: Alexandru Dabija, Mihai Măniuțiu, Marcel Iureș. Foști colegi de facultate, al căror talent dublat de cultură și neliniște creatoare era într-un fel cunoscut încă de la debut/absolvire, de la  acel emblematic Oedip salvat de Radu Stanca de la Casandra, au continuat să rămână aproape, consolidându-și viziunea proprie despre teatru și relația acestuia cu societatea. De altfel, și în zilele noastre cei trei colaborează mai vizibil sau mai neafișat, slujind același crez teatral marcat de aprofundări teoretice și practice mereu înnoite.

În 1993, ca director al Odeonului, Alexandru Dabija l-a invitat pe prietenul său Mihai Măniuțiu să pună un spectacol, Odeonul remarcându-se în acea perioadă prin producții de referință, și i-a acceptat ideea unui Richard III pe care regizorul îl voia  cap de serie într-o trilogie numită a dublului, atunci inițiată. Au urmat  ulterior, Caligula (Teatrul Bulandra) și Omorul în catedrală de T.S. Eliot (coproducție Art-Inter-Odeon și Teatrul Național din Cluj).

Ce voia regizorul să demonstreze cu acest demers intelectual și teatral era pe de o parte nevoia teatrului de a se îndrepta asupra universului interior al fenomenelor, după o perioadă de politizări forțate și comentarii para estetice, și, în al doilea rând, să repună în termeni reali relația regizor- actor, dându-i acestuia din urmă dreptul la creație și inițiativă artistică.

De altfel, în eseurile teatrale publicate sub titlul Cercul de aur în 2003 (ediția revizuită a cărții sale din 1989), având în centru meditații pe marginea pieselor shakespeariene, Măniuțiu se explică à rebour, declarând că aceste pagini scrise în anii 80 ar fi vrut să le intituleze, În căutarea actorului. Subtilul pentru care a optat la tipărirea volumului Redescoperirea actorului este și mai sugestiv pentru acela care a avut actori fetiș celebri, printre care și Marcel Iureș, interpretul de acum al lui Richard.

Talentul lui Marcel Iureș, formația sa intelectuală, dublată de un  histrionism aparte se întâlneau, pe de altă parte, cu concepția regizorului, expusă teoretic în cartea citată despre personajul omonim.

„Pentru Richard al III-lea, duce de Gloucester, exilul începe din exil”, scrie Măniuțiu în meditațiile sale shakespearene. „Cel dintâi fiind înscris în chiar nașterea sa, forma însăși în care el se încheagă, poartă pecetea manifestă a excluderii, astfel încât iluzia că s-a născut într-o lume care-i seamănă nu mai e cu putință. Prima lui constare este tocmai aceea a neasemănării cu toți și cu toate.”

Ca urmare, cel jefuit la chip, cum singur se definește în monologul de început în care-și deplânge soarta și handicapul, are de luptat, mai degrabă cu destinul propriu, pe care un alter ego îl chestionează acerb pe tot parcursul spectacolului printr-un personaj inventat, tânărul cu cap de lup care-l însoțește pe Richard în aventura sa răzbunătoare și autoflagelantă. (În spectacolul pe care-l comentăm, actorul interpret era Marius Stănescu).

Nimic mai ispititor pentru Marcel Iureș, care n-ar fi fost niciodată insul ros de ambiții pentru tron și putere, cum cel mai adesea era înfățișat Richard în spectacole care înfierau teroarea absolutismului. Subtila interpretare a lui Mihai Măniuțiu i-a mers mănușă, așa încât actorul cu posibilități de interiorizare și trăiri metafizice a livrat un Richard inedit, a cărui hidoșenie e de alt calibru (de altfel infirmitatea fizică era foarte discret redată) construită mai degrabă intelectual, ca un experiment pe care un inteligent ca Gloucester îl declanșează spre beneficiul cunoașterii umane. Ce vrea el să ne transmită ? Că un altfel de om cum e el, pe care natura l-a  procopsit cu o strâmbă alcătuire, un exilat într-o umanitate pe care o bănuiește de fals și pe care începe să o cerceteze și să o provoace, poate domina.

Richard devine, în viziunea Măniuțiu-Iureș, un personaj fascinant.

„Conștiința resentimentară de exilat”, spune mai departe Mihai Măniuțiu, „îl determină să învețe cu o îndârjire ieșită din comun, legile tărâmului în care se socotește azvârlit fără voie. Să învețe, cu alte cuvinte, cum se ia puterea de la niște oameni care nu o merită, precum și  fatalitatea regulilor care-i guvernează.”

 Marcel Iureș transmite perfect aceste intenții ale regizorului dovedindu-se interpretul ideal pentru noua viziune, imagine a regelui – asasin. Cu o capacitate de seducție ieșită din comun, cu o ingenuitate care venea din viziunea regizorului, Iureș abandonează clasicele însușiri cu care ne obișnuisem în privința lui Richard. Nu mai are doar acea ferocitate explicită, demiurgie reductivă, cum spune Măniuțiu. Trăsătura care-i înlesnește punerea în aplicare a planului său diabolic de accedere la tron e histrionismul, care generează șirul înscenărilor soldate cu crimă, fără dramă, fără lacrimă, doar cu surâsul prefăcut al personajului transformat în actor pe scena propriei vieți. Richard își pune la încercare  ființa interioară dinamitând conștiința sa de intrus cu mijloacele lumii care-l refuză, iar Marcel Iureș o face cu subtile mijloace actoricești.[1] Luciditate versus delir criminal, inteligență versus instinct animalic, aceste capcane în care e prins Richard sunt etalate în spectacol cu atât mai mult de războiul lăuntric, tragic, dilematic pe care-l trăiește Gloster.

„Acolo unde efortul dispare, camuflat sub mantia unei stări de grație, începe să grăiască marele talent. Locul acesta propriu poartă și un nume propriu: Marcel Iureș. Richardul său are tocmai acest har divin: nicio încrâncenare, nicio cută de efort, nicio crispare; totul pare un joc țesut cu abilitate și cu impecabil simț al dozării, chipul demonic poartă permanent o dublă față, iar mina copilărească, a poznașului care se amuză de șotiile ce-i bântuie imaginația dau relief puternic tocmai acestei dimensiuni: cameleonismul. Magistral acest Iureș, acest clocot de malefică energie revărsat, pe nesimțite, ca o ghilotină, peste lume. Senzualitatea manifestă, concepută în tușe la fel de fine, lucrate cu același simț de artizan desăvârșit, sporește caracterul ludic și, odată cu acesta, tragismul situațiilor.”^[2]

Din perspectiva acestei viziuni e limpede că și celelalte personaje capătă alte accente. Pe lângă acel alter ego, băiatul cu capul de lup, care amplifică singurătatea narcisiacă a eroului, se remarcă schimbări la mai toate personajele mai ales  în ce-l privește pe Buckingham (Radu Amzulescu) și pe Regina Margret, interpretată fascinant de Irina Mazanitis.

Richard al lll-lea, în varianta Măniuțiu-Iureș a fost însă un spectacol-capodoperă și din punct de vedere vizual. Geometria de inspirație niponă a mișcării grupurilor de guarzi (comentatorii au semnalat aici ca sursă de inspirație Tronul însângerat, filmul lui Akira Kurosawa) splendoarea costumelor Doinei Levintza în combinații coloristice de roșu, negru, și auriu, muzica lui Marius Pop, cu sonorități obsedante, mișcarea coordonată de Sergiu Anghel în ritmicități studiate, și, mai ales, luminile de un rafinament puțin întâlnit până atunci pe scenele românești, au contribuit la frumusețea plastică de care s-a vorbit nu o dată ca fiind cea dintâi calitate a spectacolului.

„El îi mai are alături pe temuții săi războinici: exponenți ai acelei elite militare firi de care – afirmă regizorul în interviul din excelenta «Canava»- program editat de Odeon – nu poate exista nici o societate, cât ar fi ea de democratică. Prezența lor cvasipermanentă, de o dinamică extrem de spectaculoasă, este un alt element important al acestei montări. Şi, totodată, încă una dintre capcanele atât de benefice în plan teatral pe care ni le întinde regizorul: el ne cucerește cu spectacolul acestei desfășurări de forțe, spectacol în care luxurianța extrem-orientală a costumelor, cu aerul lor totodată amenințător, războinic, se îmbină perfect cu mișcarea scenică având ca sursă de inspirație ritualurile războinice nipone. Prezența acestora constituie aproape singurul element de decor pe o scenă goală, dar pe care scenograful Constantin Ciubotariu a știut să o facă să pară când vastă, când încărcată, apăsătoare printr-un mod impresionant de dispunere a luminilor. Ei reprezintă, de altfel, şi partenerul colectiv al tandrelor jocuri războinice ale lui Richard.”[3]

Din fericire s-au păstrat unele scene filmate ce pot fi accesate online din care spectatorul contemporan interesat de istoria spectacolului românesc poate intui valoarea spectacolului, în această privință.[4]

Pe lângă reinterpretarea interesantă și curajoasă a capodoperei shakespearene pe care Mihai Măniuțiu o propune în noua sa versiune, spectacolul de la Teatrul Odeon cu Richard al lll-lea,  e unul de artă, o creație cu stil și coerență estetică, capabil să fascineze cu farmecul lui sumbru, misterios, cum exact se exprima un cronicar al timpului.

Richard III a primit  Premiul pentru cel mai bun spectacol atât la Festivalul Național de Teatru cât și la Gala UNITER din 1993.  A efectuat apoi, în vara lui 1994, un lung turneu în Marea Britanie, primit excepțional atât de public cât și de cei mai importanți critici de teatru ai momentului.

„Un Richard carismatic, un Richard de care te îndrăgostești, iată cea mai șocantă noutate a montării românești. Nici urmă de spate cocoșat, de mână strâmbă sau de picior șchiopătând atunci când Marcel Iureș își face, insinuant, apariția în fața noastră (…) Gesticulația îndrăzneață, surâsul plin al lui Iureș, obiceiul lui de a săruta orice femeie și pe mulți dintre bărbați, toate ne ajută să definim această personalitate de diavol nepăsător. Se comportă ca un om plin de viață, tratând cu ușurătate viețile altora tocmai pentru că n-are nicio teamă de moarte.”^[5]

„Ce-i pot învăța străinii pe englezi despre Shakespeare? După cum se vede, destule lucruri (…) Iată un spectacol făcut la marea scară a Estului european. Decorul este minimal însă, datorită costumelor, coregrafiei, luminilor și sensului esteticii regizorale, spectacolul este o continuă izbândă.”^[6]

Doina Papp

20 iulie 2022

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.03.05

Bibliografie

• Mihai Măniuțiu, Cercul de aur, Fundația Culturală Camil Petrescu, 2003
• Doina Papp, De la Cortina de fier la teatrul fără perdea, ediția a ll-a Ed. Academiei, 2015
• Doina Levintza, Costumul de teatru de la schiță la miracol, Konica Minolta 2014
• Cipriana Petre-Mateescu, Măniuțiu, imagini de spectacol, editura Ideea, Cluj, 2002
• The Thrilogy of the Double, Unitext, București, 1997

Note:

[1] Vezi capitolul „Mihai Măniuțiu în căutarea actorului”, din volumul De la Cortina de fier la teatrul fără perdea, al subsemnatei, ediția 2015, pg. 117

[2] Olivia Șireanu-Chirvasiu „Monstruosul fascinant: Marcel Iureș în Richard III”, Tineretul liber, 5 martie 1993.

[3] Victor Scoradeț „Iureșul irezistibil al lui Richard Gloster (II)”, Contemporanul, 19 martie 1993.

[4] Vezi secțiunea Alte link-uri din site-ul DMTR

[5] Jeremy Kingston „A Thrillingly Inventive Version of Richard III”, The Times, 13 mai 1994

[6] Andy Levender „The Romanian Richard III”, The Times, 10 mai 1994