Jarcsek-Zamfirescu, Ildikó

Ildikó Jarcsek-Zamfirescu, „Frau” Ildikó, apelativ pe care urbea timișoreană i l-a dăruit în semn de respect și prețuire, s-a născut în Timișoara, în data de 3 octombrie 1944, într-o familie multietnică bănățeană, cu ascendenţă paternă slovaco-maghiară şi cu strămoşi germani şi francezi după mamă. A fost elevă a Liceului Teoretic „Nikolaus Lenau” cu predare în limba germană, apoi studentă a Facultății de Filologie, secția română- franceză, din cadrul Universității de Vest din Timișoara, pe care a absolvit-o în anul 1967. De asemenea, a urmat cursurile secției de actorie în limba germană, din cadrul Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, promoția 1970, clasa profesorului Petrică Vasilescu. „Cu Menajeria de sticlă a lui Tennessee Williams a susţinut Ildikó Jarcsek primul ei examen de actorie, în urmă cu 40 de ani, în faţa profesorului Petrică Vasilescu, examen notat cu 10.”^[1] Debutul său artistic se produce pe scena Teatrului din Botoșani, unde activează sub bagheta unor personalități importante, precum Marietta Sadova, Ion Olteanu, Valeriu Moisescu, Constantin Anatol, Eugen Bordușanu.  În anul 1973 revine în Timișoara și se angajează la Teatrul German de Stat.

„Eu sunt o actriţă de o anumită factură: duenă, în tinereţe am fost jună comică. Nu sunt o ingenuă dramatică, nu sunt o Gretchen. Mă consider o bună tragediană, pentru că am această capacitate ca în tragedie să râd”^[2], mărturisea actrița într-un interviu.

Ildikó era înzestrată cu două calități extrem de importante pentru poziția pe care o ocupa în instituție: erudiția și spiritul vizionar. Ca actriță quadrilingvă (vorbitoare de germană, română, maghiară și franceză), actrița a strălucit pe scena Teatrului German în multiple roluri, memorabile fiind: Amelia, în Casa Bernardei Alba de Federico Garcia Lorca (regia Nikolaus Wolcz, 1974), Minna, în Minna von Barnhelm de Gotthold Ephraim Lessing (regia Otto Lang, RDG, 1975), Maria, în A douăsprezecea noapte de William Shakespeare (regia Cristian Hadji-Culea, 1978), Chiriţa, în Chiriţa în provincie de Vasile Alecsandri (regia Bogdan Ulmu, 1984), Martha Rull, în Ulciorul sfărâmat de Heinrich von Kleist (regia dr. Frieder Lorenz, 1992), Katharina, în Eroi de George Bernard Shaw (regia Martin Baucks, 1997), Mutter Courage, în Mutter Courage de Bertolt Brecht (regia Victor Ioan Frunză, 2001), Bătrâna, în Siberia de Felix Mitterer (regia Zeno Stanek, Viena, 2003), Semiramida, în Scaunele de Eugène Ionesco (direcţia de scenă Victor Ioan Frunză, 2005).

În calitate de regizoare, Ildikó Jarcsek-Zamfirescu a montat piese de Ion Luca Caragiale, Gotthold Ephraim Lessing, Albert Camus, Hans Kehrer, atât la Teatrul German de Stat Timișoara, cât şi la Teatrul din Baden-Baden (Germania). A jucat în filme regizate de Mircea Daneliuc, Lucian Pintilie, Valentin Perciun, Adrian Drăguşin, a tradus piese de teatru, a predat arta actorului și vorbire scenică la Facultatea de Muzică și Teatru, secția Artele spectacolului în limba germană, din cadrul Universității de Vest din Timișoara. S-a dedicat, s-a identificat cu – și s-a lăsat într-un final devorată de – scena Teatrului German din Timișoara, unde, alături de soțul ei, scenograful-arhitect Traian Zamfirescu, a petrecut peste 40 de ani în strânsă comuniune cu arta teatrală de expresie germană.

„Când spunem 40 de ani, pare puțin, dar, de fapt, a fost o perioadă de permanent travaliu pentru calitate, pentru a aduce în fața publicului de limbă germană, și nu numai, spectacole interesante, într-o interpretare și montare de înaltă ținută artistică.”^[3] declara Ildikó Jarcsek-Zamfirescu la împlinirea a douăzeci de ani de carieră scenică, respectiv zece ani de directorat.

În anul 1983 preia funcția de directoare a Teatrului German de Stat din Timișoara și își dedică eforturile pentru crearea de noi posibilități de supraviețuire și totodată de îmbogățire a repertoriului teatral, prin atragerea unor colaboratori din spațiul german, precum și prin profesionalizarea personalului artistic existent în teatru. „La începutul mandatului său, ansamblul artistic era format din douăzeci și doi de actori, dintre care doar o treime aveau studii de specialitate. Secția germană de actorie din cadrul Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București se desființase, așadar noi oportunități de perfecționare pentru minoritatea germană nu existau în România comunistă. Pe de altă parte, imediat după preluarea conducerii, Ildikó Jarcsek-Zamfirescu avea să se confrunte cu noua politică de autofinanțare impusă de stat, ceea ce reprezenta un pericol direct la adresa unui teatru minoritar aflat în imposibilitatea de a-și desfășura activitatea la capacitate maximă. Politica de autofinanțare a fost o uriașă provocare pentru proaspăta directoare de teatru, care preluase un colectiv etnic ce avea să se diminueze constant din pricina emigrării în Republica Federală Germania. Astfel, din cei 35 de angajați ai teatrului, 14 fuseseră deja concediați la începutul anilor ’80 din cauza dosarelor de emigrare pe care aceștia le depuseseră. Parcursul managerial al lui Ildikó Jarcsek-Zamfirescu seamănă cu cel al personajului interpretat de aceasta în montarea lui Victor Ioan Frunză, Mutter Courage. În acest caz, Teatrul German de Stat Timișoara poate fi căruța cu coviltir metalic, pe care personajul Mutter Courage o trage după sine, având grijă să nu se dezmembreze ireversibil, luptând din răsputeri să asigure existența instituției și a colectivului acesteia, în ciuda obstacolelor pe care le întâlnește în drumul său spre supraviețuire.”^[4]

Ildikó Jarcsek-Zamfirescu a luptat din răsputeri să asigure supraviețuirea instituției aparținând minorității etnice de expresie germană și să păstreze moștenirea culturală germană a acesteia, în condițiile în care perioada de autofinanțare prin care a trecut Teatrul German de Stat a lăsat urme semnificative din punct de vedere administrativ, iar transformările politice care au urmat odată cu Revoluția din decembrie 1989 au periclitat serios dezideratul pe care și-l propusese la preluarea mandatului de director. „Am făcut de toate, eu şi cei care am rămas: am cărat decoruri, am vopsit recuzită, am lipit afişe, am cusut, brodat şi spălat costume de teatru. Îmi place să cred că spectatorii nu au simţit, însă, nici sărăcia, nici disperarea prin care trecea teatrul.”^[5], mărturisea actrița și directoarea. Lipsa acută a personalului artistic, emigrat aproape în totalitate peste hotare, absența unei instituții de profil care să pregătească noi generații de actori profesioniști, au determinat-o pe „Frau” Ildikó să reconfigureze strategiile de management ale teatrului, pentru a evita desființarea sa, o amenințare în acest sens fiind prezentă deja încă din anii premergători Revoluției din Decembrie 1989.

Lucian Vărșăndan, actualul director al instituției, își amintește despre perioada în care fusese angajat ca secretar literar al Teatrului German de Stat din Timișoara: „Eram ca instituție între două realități: realitatea în care teatrul se mai străduia din răsputeri să funcționeze, să se adreseze unui public preponderent alcătuit din membri ai comunității germane și totodată înaintea unei epoci care își arăta punctual trăsăturile, dar care totuși nu era perceptibilă, adică ne îndreptam spre un viitor care nu știam exact ce ne va aduce.”^[6]

Manager cu mandate în două lumi, cea comunistă și cea capitalistă, Ildikó Jarcsek-Zamfirescu a realizat importanța adaptării teatrului pe care îl conducea la schimbările impuse de noua formulă social-politică și economică pe care o adoptase țara noastră, astfel că demarează câteva proiecte strategice de reconfigurare a teatrului cu precădere minoritar, într-un teatru performant în sfera culturală românească. În anul 1992, la inițiativa sa și sprijinită de Hans  Lengenfelder, fostul secretar literar al teatrului în perioada comunistă, precum și cu sprijinul   regizorului István Darida, în colaborare cu decanul Facultății de Muzică din acea vreme, prof. univ. dr. Aurel Brăileanu, cu Facultatea de Filologie din Timișoara, reprezentată de lectorul universitar Peter Kottler, alături de asistenta universitară Eleonora Pascu, se deschide secția de actorie în limba germană pentru studenții dornici să dobândească̆ statutul de actori profesioniști ai Teatrului German de Stat din Timișoara. Inițiativa a dat roade, colectivul teatrului având în componență până la finalul mandatului lui Ildikó Jarcsek-Zamfirescu cincisprezece actori profesioniști absolvenți ai secției de actorie în limba germană, alături de actorii consacrați ai teatrului.

„O altă idee salvatoare a directoarei Ildikó Jarcsek-Zamfirescu a fost implementarea sistemului de traducere la cască, în dorința de a aduce la spectacolele teatrului și acei spectatori care nu cunoșteau limba germană, dar care doreau să se familiarizeze cu repertoriul Teatrului German din Timișoara. […] Proiectul dedicat dramaturgiei secolului al XX-lea, promovat de Ildikó la sfârșitul anului 1999 a constituit una din strategiile repertoriale ambițioase ale Teatrului German de Stat din Timișoara, care a avut ca scop dezvoltarea de tip educațional și estetic și care și-a propus să aducă în atenția opiniei publice o instituție de teatru minoritar de înaltă clasă. De asemenea, proiectul propunea punerea în scenă, pe parcursul unei stagiuni teatrale, a celor mai importante capodopere ale unor dramaturgi contemporani renumiți ai secolului XX. În același timp, proiectul a servit ca un exemplu al modului în care poate fi deslușit și transpus scenic setul de opere dramaturgice canonice. Astfel, regizorii invitați sunt nevoiți să monteze una din piesele selectate în avans de instituția-gazdă. Pe de altă parte, inițiatorii proiectului au supus dezbaterii colectivului artistic al teatrului o listă de douăzeci de titluri, cu tematici diverse, din care au fost votate în final nouă. Acestea erau Omul cel bun din Sechuan respectiv Mutter Courage și copiii ei de Bertolt Brecht, Lungul drum al zilei către noapte de Eugene O’ Neill, Regele moare (ulterior montat în varianta „Berenger”) de Eugène Ionesco, Amarele lacrimi ale Petrei von Kant de Rainer Werner Fassbinder, Ultima bandă respectiv Sfârșitul jocului de Samuel Beckett, Siberia de Felix Mitterer și Povești de familie. Belgrad de Biljana Srbljanovic.”^[7]

Unul din spectacolele de anvergură cu succes la public și longevitate în cadrul stagiunilor teatrului a adus-o în prim plan ca actriță pe Ildikó Jarcsek-Zamfirescu, care a strălucit în rolul Mutter Courage timp de opt ani, spectacolul jucându-se cu casa închisă în toți acei ani.

„Câteodată ai senzaţia că lldikó Jarcsek-Zamfirescu (actriţa titulară), prin forţa şi prin rigoarea jocului de scenă, este oglinda umbrelor discursive – de din­colo de text. […] Efortul de a înţelege ce se întîmplă, de ce se întâmplă aşa – iar nu altfel, o individualizează pe Jarcsek-Zamfirescu de alte interprete ale rolului, care erau (sigur) mai înduioşătoare decât ea. Această Mutter Courage pe care ne-o propune Frunză este înşurubată, fără să ştie, în timp. Pe faţa Annei Fierling curge sudoarea, sufletul ei întâi se goleşte – apoi se înclină sub situaţie – apoi speră patetic, într-o recuperare, fie şi ipotetică, fie şi individuală. Toate acestea sunt întrebări, nu exclamaţii, ne spune spectacolul lui Frunză.”^[8]

În legătură cu rolul jucat, actrița mărturisea că: „Este rolul care a umplut fiecare ungher al fiinţei mele. Victor Frunză este cea mai importantă întâlnire a mea în teatru, iar faptul că ea s-a produs nu la etapa debutului, a formării, ci la vremea maturităţii mi-a dat şansa de a fi deplin conştientă de ea. Nimic în cariera mea de actriţă nu se compară cu acel moment.”^[9]

Din păcate, acest spectacol a adus cu sine, pe lângă satisfacții artistice sau succes la rampă și finalul mandatului de manager al lui Ildikó Jarcsek-Zamfirescu. Pretextul scandalului a fost declanșat de câțiva edili timișoreni, care au demarat o serie de anchete menite să demonstreze că scenografia Adrianei Grand, mai precis copacul metalic, nu reprezintă un obiect de artă care să justifice cuantificarea sa în devizul producției respective. Anchetele au continuat cu o serie întreagă de controale de tip audit, reportaje media, declarații belicoase, care au afectat imaginea artiștilor implicați și implicit a Teatrului German.

”Apărînd un spectacol, opera unor artişti, Ildikó Jarcsek Zamfirescu a pierdut fotoliul directorial şi chiar postura de actriţă a Teatrului German din Timişoara, după exact 30 de ani. Pentru prima dată din 1973, relaţia ei cu teatrul a cărui existenţă şi continuitate îi datorează enorm avea să înceteze. În anul 2003, Ildikó Jarcsek devenea actriţă a Teatrului Maghiar «Csiky Gergely». Abia atunci, presiunea calvarului prin care a trecut a rupt zăgazurile: cea mai cunoscută actriţă de expresie germană din România suferea un atac cerebral care punea sub un dramatic semn al întrebării existenţa ei pe scenă”^[10] scria Simona Donici.

În toamna anului 2001, Ildikó Jarcsek Zamfirescu revine ca actriță, pentru scurt timp, pe scena Teatrului German de Stat din Timișoara, unde redovedește publicului calitățile sale interpretative. Actriță de registru deopotrivă comic și dramatic, are o forţă magnetică de a construi personaje cu stări total diferite, fie ele fragile, dinamice sau lascive. Ildikó interpretează magistral, în ultimii săi ani de activitate scenică, rolurile Bătrâna, în  Siberia de Felix Mitterer, regia Zeno Stanek (2003) și Semiramida, în Scaunele de Eugène Ionesco, regia Victor Ioan Frunză  (2005). Ciprian Marinescu explică în articolul său dedicat montării lui Frunză:

„Întinderea celor trei actori pe contururile figurilor ionesciene a mers până la perfecta pliere. Ildikó Jarcsek-Zamfirescu e un fenomen excepţional şi rar pe scena timişoreană, se vede şi – mai ales – se simte descărcarea ei sufletească până-n cele mai ferite colţişoare ale sălii. Boris Gaza, un bătrân parcurgând temporal calea inversă spre pătuţ, îşi arată cu folos şi talentul, şi lucrul riguros cu sine însuşi. Redă senectutea cu imbolduri interioare absolut veridice, la fel cum Balázs Attila umple scena de îndată ce apare. Poate cea mai încărcată de emoţie scenă a spectacolului se petrece la scurtă vreme după începere, când splendida nostalgie discutată între bătrâni are ajutor sonor în crescendo. Muzica lui Cári Tibor, difuzată prin patru procedee reunite (suport digital, pian, sintetizator şi voci live) a «înţeles» perfect atmosfera. Amprentele scenografei Adriana Grand se văd figurativ pe toate scaunele, simţul ei de plastician transpirând prin toate invenţiile la care a supus obiectele.”^[11]

Rolul „Semiramida” se adaugă cu succes la marele buchet de roluri interpretate de actrița  Ildikó Jarcsek-Zamfirescu pe scena teatrului timp de peste trei decenii. Ioan Jurcă Rovina remarcă în cronica sa că:  „În rol, Ildikó Jarcsek-Zamfirescu selectează, cu ocrotire, momentele de confesiune ale partenerului, îl susţine „îngereşte” în înscenarea „măreţiei” lui, în dialogul (firesc, „umanizat”) cu personajele invizibile, şi îl urmează docilă în finalul cu apoteotică sfidare, în teribila neantizare. Povara – precum scaunele pe care le transportă – se află pe umerii actriţei (rolul şi premiera marcându-i în martie aniversar cele şase decenii de viaţă şi bine peste treizeci de scenă, ceea ce colegial s-a omagiat după spectacol). Tânărul partener, Boris Gaza, este condus în postura-i riscantă (asumată de regizor) de o anume distanţare în fixarea (altfel decât o presupune textul) personajului, mai rece şi „vitalizat”, prins, în naivitatea lui (şi nu ca în ultima sută de metri a cursei), de propria· izbândă a discursului.^[12]

^[13]Distinsă cu Medalia şi Diploma de Onoare „Stefan Jäger” a Forumului Democrat al Germanilor din Banat pentru merite deosebite în promovarea culturii germane din România (2000), Premiul Pro Cultura Timisiensis al Consiliului Judeţean Timiş (2004), laureată a Diplomei de Excelență a Municipiului Timișoara, Ildikó Jarcsek-Zamfirescu a trăit o viață prin teatru și în teatrul pe care l-a iubit și căruia i s-a dedicat cu toată energia de care a fost capabilă. A fost cea mai longevivă directoare a Teatrului German de Stat și a întâmpinat cele mai grele încercări și provocări din istoria instituției. La trecerea sa în neființă, în 9 ianuarie 2019, comunitatea artistică a urbei a pierdut un membru valoros, un spirit intelectual și vizionar care a lăsat moștenire o instituție culturală ce va avea un parcurs spectaculos până în anul 2017, când va fi din nou „zguduită” în temelii de autoritățile locale.

Simona Vintilă

20 iulie 2022

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.03.39

Biliografie

^[1] Ildikó Jarcsek-Zamfirescu: „Caii de la bicicletă, teatrul şi viaţa”, interviu realizat de Simona Donici,

21.05.2010, https://www.observatorcultural.ro/articol/caii-de-la-bicicleta-teatrul-si-viata/.

^[2] Ibidem

^[3] Ildikó Jarcsek-Zamfirescu: „Teatrul German de Stat- 40 de ani de activitate. Interviu cu doamna Ildikó Jarcsek-Zamfirescu, directoarea Teatrului.” de Maria Mărgineanu, în: Renașterea bănățeană, 22 ianuarie 1993, p. 2

^[4] Simona Vintilă: „Teatrul German de Stat din Timișoara- un model de supraviețuire în spațiul cultural românesc”, teză de doctorat, Universitatea de Vest din Timișoara, 2021

^[5] Ildikó Jarcsek-Zamfirescu: „Caii de la bicicletă, teatrul şi viaţa”, interviu realizat de Simona Donici,

21.05.2010, https://www.observatorcultural.ro/articol/caii-de-la-bicicleta-teatrul-si-viata/

^[6] Lucian Vărșăndan: Interviu realizat de Simona Vintilă, Timișoara, 29 septembrie 2021.

^[7] Simona Vintilă: „Teatrul German de Stat din Timișoara- un model de supraviețuire în spațiul cultural românesc”, teză de doctorat, Universitatea de Vest din Timișoara, 2021

^[8] Antoaneta Iordache: „Gramatica aspră a războiului”, în: Teatrul azi, nr. 10-11-12/2002, pp. 87-88

^[9] Ildikó Jarcsek- Zamfirescu: „Caii de la bicicletă, teatrul şi viaţa”, interviu realizat de Simona Donici, 21.05.2010, online https://www.observatorcultural.ro/articol/caii-de-la-bicicleta-teatrul-si-viata/

^[10] Ibidem

^[11] Ciprian Marinescu: „Teatrul German are un nou succes de casă: Ionesco şi-a găsit lumea”, în: Prima oră, 31 martie 2005

^[12] Ioan Jurcă Rovina: „Ambiguitatea personajelor și imaginea plastică violentă”, în: Teatrul azi, nr. 6-7-8/2005, p. 137

^[13] Simona Vintilă: „Teatrul German de Stat din Timișoara – un model de supraviețuire în spațiul cultural românesc”, teză de doctorat, 2021