Mugur, Vlad

„Există, în artă, prezenţe şi prezenţe fundamentale. Vlad Mugur este una dintre acele rare prezențe fundamentale.” La dispariția artistului, dramaturgul Dumitru Solomon surprindea într-o singură expresie locul regizorului Vlad Mugur în teatrul românesc și fixa succint contribuția Meșterului: „a turnat temelii, a ridicat ziduri de rezistenţă, le-a fortificat, a creat trupe, a dat impulsuri, atât la începuturile carierei sale de regizor, cât şi acum, la întoarcerea sa în ţară, după 1990”[1]. Meșterul s-a dedicat total muncii cu actorii, și-a păstrat prospețimea gândirii teatrale alimentând-o din încrederea sa nezdruncinată în teatrul de echipă[2]. Poetica sa regizorală e concentrată în ideea nașterii metaforei teatrale din expresia actorului, iar teatrul de echipă asigură climatul necesar creației autentice. Meștere, apelativul cu care l-au răsfățat generațiile de actori, încă din perioada petrecută ca asistent la Institutul de Teatru e definitoriu pentru prestigiul său de regizor de actori, creator al echipelor cu care a tăiat drum spre succes câtorva teatre din țară și unor actori, azi, emblematici. Cariera sa în teatru a fost jalonată de fidelitatea și de dragostea pentru actori prin care, de altfel, și-a descoperit la începuturi vocația de regizor. „Pentru mine actorul este desenul şi vioara, clovnul, cabaretistul, metafora. Din ciocnirile mele cu el s-au născut situaţii ciudate sau de râs, sau de spaime.”[3] mărturisea Vlad Mugur în volumul-interviu realizat de Florica Ichim, La vorbă cu Vlad Mugur. Cronicile și arhivele teatrelor confirmă și completează mărturiile directe ale regizorului cu date și documente de arhivă, dar restituie în mică măsură prospețimea și autenticitatea spectacolelor sale acordate la spiritul timpului.

Originar dintr-o familie cu ascendență în intelighenția bucureșteană interbelică, Vlad Mugur se formează în ambianța elitei intelectuale și artistice pe care o întâlnește în casă și în societate. Urmează doi ani studii de drept și litere, dar la insistențele tatălui său ajunge student în 1947 la Institutul de Teatru I.L. Caragiale (fostul Conservatorul Regal, rebotezat în 1948). După un prim an de actorie la clasa Aurel Ghițescu, dezertează și dă admitere în 1948 la nou înființata secție de regie cu scene din Romeo și Julieta. Lucrat pe parcursul anului I la actorie la Casa Studenților, cu o mână de studenți-actori aleși de el, spectacolul îi deschide accesul în clasa de regie direct în anul IV, obținând totodată și poziția de asistent onorific la clasa Aura Buzescu. După absolvire, ca șef de promoție, e angajat în 1949 regizor la Teatrul Armatei[4] (actualul Teatru Nottara) dar, în paralel, i se oferă la Institut poziția de asistent la clasele de actorie Aura Buzescu, respectiv Nicolae Bălțățeanu pentru următorii șapte ani. De altfel, pe acești doi mari artiști îi recunoaște ca adevărații săi profesori în teatru.

Deși la finalul studiilor nu avea experiență ca regizor, avusese contact cu Studioul Tânărului Actor al tatălui său, Val Mugur[5], la „Teatrul Nostru”, făcuse asistență de regie la Fernando Cruciatti la Teatrul Național București, acumulase un bagaj de cunoștințe prin frecventarea mediului teatral bucureștean. În pofida contextului politic din epocă ostil intelectualilor, se va afirma în perioada 1949-1956 ca valoare a regiei tinere. Detaliile succeselor sale de început, amplu evocate în cartea La vorbă cu Vlad Mugur, evidențiază calitățile sale native: flerul în descoperirea și recunoașterea talentului tinerilor actori, tenacitatea cu care a căutat și încurajat expresia vocii personale a actorilor, calități de mentor în coagularea echipelor mixte actori-scenografi-compozitori. Vitalitatea spectacolelor sale, unanim recunoscută, e menținută în decenii prin atenta cenzurare a manierismelor și prin tratarea jocului actoricesc ca centru de greutate al spectacolului.

La Institutul de Teatru, montează Unchiul Vania[6] (1949), cu o parte din foștii colegi din anul I de la actorie, pentru examenul de diplomă la regie; spectacol pe care îl consideră adevăratul său debut. Ca asistent, din 1952 însoțește parcursul formativ al generației de aur[7] a teatrului românesc pe care o va coordona în ultimul an la diplomă practic singur, după epurarea Aurei Buzescu și plecarea lui Nicolae Bălțățeanu din Institut. Succesul examenului lor de absolvență din 1956, Bărbierul din Sevilla, le va deschide drumul spre Teatrul Național din Craiova unde pleacă și Vlad Mugur împreună cu majoritatea seriei, repartizată pentru a împrospăta Naționalul craiovean.

În doar două stagiuni (1956-1958) reușește să coalguleze la Craiova o trupă cu care exersează și își clarifică principiile teatrului de echipă. „Ea, echipa, este aceea care face spectacolul, renunţând la egoism (sau păstrând din el doar atâta cât nu poate lipsi unui artist), mutând competiţia pe alt plan decât vulgara rivalitate. […] Actorul nu trebuie subjugat, nu trebuie silit să se păstreze mereu în limitele unei concepţii regizorale. Cu atât mai mult, cu cât în felul acesta nici nu ajungi să-ţi realizezi concepţia.”[8]

Din această atmosferă de echipă generațională, liberă, boemă și creativă se vor naște câteva spectacole legendare, primite entuziast de critică în turneele din capitală: Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais (reface spectacolul de absolvență de la Institut, 1956), Bunbury (Ce înseamnă să fii onest) de Oscar Wilde (1956), Tragedia optimistă de Vsevolod Vişnevski (1958) și Hamlet de Shakespeare[9] (1958). Spectacolele acestea lansează întreaga generație de actori tineri, trezind însă și invidii și cabale în capitală și la Craiova. Naționalul craiovean devine cel mai bun teatru din țară în acei ani, confirmând metoda laboratorului de creație în teatrul de echipă[10].

Aventura craioveană se încheie dramatic, cu un proces inventat pentru homosexualitate și cu arestări în rândul actorilor în urma cărora trupa se risipește, iar Vlad Mugur revine la București. Emblematic pentru această perioadă rămâne Hamlet cu Gheorghe Cozorici și Silvia Popovici în rolurile principale (actori foarte iubiți de regizor). De altfel, Vlad Mugur va reveni la Hamlet în momente cheie ale celor peste cinci decenii de regie și e, poate, simbolic faptul că spectacolul-testament e tot un Hamlet (2001), realizat la Teatrul Național Cluj unde abandonase o versiune în lucru la momentul exilului în Occident în 1971. Într-un fel, ultimul Hamlet pornește de la viziunea celui nefinalizat din 1971, cu actorii plasați în prima scenă la masa de repetiții. În ultimul spectacol (2001), din exercițiul lecturii colective a piesei se diferențiază treptat personajele și jocul se naște din întâlnirea lui Hamlet cu fantoma tatălui.[11]  Privite din perspectiva acestor montări, Craiova și Clujul rămân originea și destinația, revelația și apogeul teatrului de echipă împlinit prin actori de Vlad Mugur. Sensul expresiei teatru de echipă, însă, nu se referă doar la actori, ci și la scenografi, compozitori, coregrafi, la toți creatorii afini, cu care a colaborat pe termen lung, cu convingerea că spectacolul se împlinește prin aportul fiecărui compartiment. Cele mai longevive colaborări le are cu scenografii Jules Perahim până în 1966, iar din perioada germană până la final cu Helmuth Stürmer, dar și cu compozitorul Pascal Bentoiu în producțiile de la Craiova, București și Cluj până la plecarea din țară.

Prima perioadă de creație a coincis cu anii negri ai stalinismului; controlul politic și represiunea epurase profesori și studenți din Institut, familia trecuse din 1947 prin momente grele, au pierdut proprietăți, tatăl și bunicul au fost epurați  politic din funcții. Procesul de la Craiova e urmat de patru ani de hărțuire și neliniște. Vlad Mugur trece prin Naționalul bucureștean dar părăsește instituția osificată în ierarhii, ostilă atmosferei de încredere reciprocă necesară creației. Nu o va putea coagula stabil nici în alte teatre în care montează la București, Craiova, Bacău, Galați. O nouă etapă fastă începe în 1964 când Ministerul Culturii îi oferă un post de prim-regizor la Teatrul Național Cluj pentru a reedita succesul craiovean. Orașul îi e complet străin, compania e îmbătrânită, spectacolele prăfuite, dar acceptă oferta înțelegând că aici poate crea o trupă cu care să își împlinească viziunea teatrului de echipă. Devine directorul Teatrului în 1965 și următorii ani (1965-1971) articulează un repertoriu echilibrat, împrospătat cu dramaturgie contemporană, și reușește să compună o trupă valoroasă cu tineri actori angajați după nevoile noului repertoriu. Dintre spectacolele clujene de început s-au înscris în memoria teatrului Ifigenia în Aulis[12] de Euripide (1966), Vara imposibilei iubiri de D. R. Popescu (1966), spectacolul coupé Visul de D.R. Popescu și Rochia de Romulus Vulpescu (1968), primite cu entuziasm în turneele din Italia, (Arezzo și Prato) și apoi la București. La Paris ia contact în 1968 cu dramaturgia lui Camus, iar în anul următor montează Caligula cu George Motoi în rolul titular. Caligula e un reper în spectacologia regizorului nu doar pentru traducerea și introducerea lui Camus în repertoriul românesc, ci și pentru abordarea teatrului de idei. Vlad Mugur explică destinul tragic al personajului prin ingenuitatea cu care acesta atinge răul absolut: tiranul se naște din complicitatea și abjecția celorlalți. Deși Vlad Mugur se declara neinteresat de teatrul politic, acest spectacol atinge o temă de actualitate pentru istoria ultimelor decenii. „Scena pe care mi-am ales-o, în ultimul timp, e câmpul gol şi liber al gândirii altora şi al stării mele. Camus a scris o tragedie. Încerc s-o plimb în câmpul liber al tragediei mele, în care tiranul, erou tragic, găseşte unica opoziţie pozitivă în concluzia şi perspectiva spectatorului.”[13]

1970 e anul de apogeu al perioadei clujene cu trei producții emblematice pentru ultimii ani de relaxare a cenzurii înaintea Tezelor din iulie 1971. Un vis în noaptea miezului de vară de Shakespeare (1969) sintetizează spiritul generației ’68 într-un spectacol cu accente hippie prin care regizorul se întoarce la comedie, o pasiune declarată a întregii cariere. La Teatrul Maghiar Cluj, cu Trei surori (1970) -cu Silvia Ghelan, Maria Bisztrai și Magda Stief – propune în contracurent cu interpretarea cehoviană canonică a progresului ca garanție a unei vieți mai bune, viziunea fundăturii (istoriei) în care eșuează fără scăpare personajele. În pofida premiilor naționale, în 1971 spectacolele Un vis în miezul unei nopți de vară și Caligula sunt scoase de pe afiș de cenzorii Comisiei de Cultură, considerate deviante de la ideologia oficială. Hamlet, aflat la acel moment în repetiții, e și el suspendat de cenzori, fără să mai ajungă la premieră. Revenit de la Plenara CC a PCR din iulie 1971, Vlad Mugur înțelege că orizonturile se închid, iar exilul rămâne singura soluție pentru a-și conserva condiția de artist liber. În august, va pleca în Italia împreună cu Magda Stief, viitoarea soție, abandonând o carieră în plină glorie și familia.

Dificultățile și deziluziile exilului italian îl aduc la München, orașul care va deveni în următorii ani punctul de stabilitate și reperul profesional al aventurii germane (1973-1990). Se deschide, astfel, o nouă perioadă de creație, dificil recâștigată, dar încununată de succcese notabile. În această etapă colaborează constant cu teatrele de stat germane și în contact cu cultura teatrală locală își reformulează principiile muncii în echipă: va adopta procesul argumentativ solicitat de actori, va folosi propunerile lor în creația scenică. Tot acum se cimentează colaborarea pe termen lung cu scenograful Helmuth Stürmer. În deceniul 1973-1983 se impune atenției criticii germane cu Casa de pe graniţă de Mrožek (1975) în premieră mondială la Teatrul din Konstanz, Doi gemeni veneţieni de Goldoni (1977) la Hanovra, jucat într-un parc, marcând o primă ieșire din spațiul securizat al scenei. Două montări succesive, complet diferite, cu Pescărușul de Cehov- unul convențional la Bonn, al doilea curajos la Konstanz (1978) jucat în întreaga clădire de birouri a Teatrului – îi ridică problema auto-cenzurii manierismelor.[14] Lucrează intens cu precădere dramaturgie clasică (Goldoni, Cehov, Gogol, Moliere), dar și contemporană.

Anii nomazi în teatrele germane se încheie cu stabilirea la München unde înființează în 1983 Ansamblul Vlad Mugur la Teatrul 44, subvenționt de Primărie. Profilul studențesc al cartierului îl direcționează spre abordarea autorilor contemporani, unii considerați până de curând avangardă (Ionesco, Beckett, Dario Fo, Edward Albee, mai puțin Arnold Wesker). Succesele din această perioadă, spectacolele Scaunele și 4 piese într-un act de Beckett, rafinează principiul poeticii sale regizorale: „Drama trebuie jucată cu scuzele comediei şi comediile în mod serios cu posibilităţile dramatice ale comedianului, ale actorului.” Colaborarea constantă cu teatrele germane va continua și după revenirea în țară, până în 1998.

Începând cu anul 1990 se întoarce în țară la teatrele de care îl leagă marile spectacole de dinaintea exilului (în principal la Craiova și reînnoadă rodnic legătura cu Teatrul Maghiar din Cluj), dar și în teatrele față de care a nutrit speranțe la București: Odeon, Bulandra, Mic, Nottara. În urma directoratului de un an de la Teatrul Giulești (rebotezat Odeon), la care renunță din cauza atmosferei umane toxice, reconectarea la scena românească o marchează succesul spectacolului Mincinosul de Goldoni (1991) cu Horațiu Mălăiele în rolul principal. La Bulandra renunță la spectacolul pe jumătate ridicat, Henric al VI-lea de Shakespeare (făcea parte dintr-o planificată trilogie), iar la Nottara e nemulțumit de lipsa de dedicație și seriozitate a actorilor cu care scoate, totuși, premiera Doi gemeni venețieni de Goldoni. Regăsește atmosfera propice muncii la Craiova, Cluj și Piatra Neamț. Plaja opțiunilor repertoriale trece de la comedie la dramă, cu titluri ce aduc versiuni românești ale unor spectacole montate și în Germania (Mincinosul, Scaunele, Doi gemeni venețieni). Produce spectacole gemene cu două trupe diferite la Craiova, Piatra Neamț și la Teatrul Maghiar Cluj – Crima din strada Lourcine de  E. Labiche (1998), și Așa este (Dacă vi se pare) de Pirandello (1999). Montează în premieră națională  Peter Handke, Scandal cu publicul, alături de clasici, Cehov, Shakespeare sau de Ionesco. Jaloanele acestui ultim deceniu de creație sunt:  Scaunele (1996) și Livada de vișini (1998) la TMS,  Slugă la doi stăpâni (1999) și Așa e (Dacă vi se pare) (2000) la TN Craiova și Halmet-ul testamentar de la TNCluj, încununate cu numeroase premii UNITER.

În 1999 Vlad Mugur primește premiul UNITER pentru întreaga activitate. Epurarea formei și sinteza expresiei e concluzia celor peste cinci decenii de creație:

„Plăcerea mea […] este să mă eliberez de inutilele încărcături şi inutilele metafore, pe care le propune teatrul şi pe care le propun parantezele autorilor în text şi să ajung, pe cât se poate, la esenţă, la simplificare. Prefer simplificarea, pentru că simplificând cred că valorile devin puternice, şi atunci esenţa piesei apare cum trebuie. Nu ştiu dacă reuşesc şi dacă reuşim, dar aceasta e ultima mea părere despre teatru: descotorosirea de toate bancurile artistice.”[15]

Acest refuz al artificiilor și redarea spiritului timpului în oricare din montările lui Vlad Mgur e calea urmată cu eleganță în longeviva carieră a acestui „regizor de actori” ale cărui atribute sunt bunul-gust, rafinamentul, umorul, adevărul vieții care trece scena în oricare din spectacolele sale.

Oana Cristea Grigorescu

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.01.18

Note
[1] Revista Scena  nr.7 (39), iulie 2001, pg 35.
[2] „Cred că am îmbătrânit, dar că gândesc mai tânăr decât acum 25 de ani. Cred că mai sunt capabil de o aventură teatrală, dacă mai am ocazia, cred că nu mint, şi sper să fi spus adevărul.” ( v. paragraful integral in Florica Ichim, La vorbă cu Vlad Mugur, 2000, ed. Teatrul Azi pg.9)
[3] Idem, pg 82.
[4] Montează în 1949 Căsătoria de Gogol, cu un decor semnat de Liviu Ciulei în care era distribuită și Ileana Predescu. Căsătoria a fost un succes longeviv care a ajuns la 1000 de reprezentații în ani.
[5] Împătimit de teatru, Val Mugur părăsește la 45 de ani jurisprudența pentru regia profesionistă
[6] În distribuție: Ileana Predescu, Vasile Niţulescu, Armând Gurian, Constantin Codrescu, Ludovic Antal, Ina Don
[7] Constantin Rauţchi, George Constantin, Amza Pellea, Dumitru Rucăreanu, Sanda Băncilă (la clasa  Nicolae Bălţăţeanu) şi Draga Olteanu, Sanda Toma, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Anca Vereşti, Gheorghe Cozorici şi Mircea Albulescu (la clasa Aura Buzescu), dar și Silvia Popovici transferată de la Cinematografie.
[8] V. pragraful întreg în Florica Ichim, La vorbă cu Vlad Mugur, 2000, ed. Teatrul Azi, pag. 26
[9] Cu Gheorghe Cozorici în Hamlet și Silvia Popovici în Ofelia.
[10] v. Ibidem. pg 33: „[…] când talentul şi instinctul se întâlnesc cu un ansamblu unit în care oamenii se apreciază, sunt prieteni, îşi dau sugestii, când au regizori ce-i cunosc şi scormonesc calităţile acestor prieteni, când le intuiesc genul şi rolul care să-i pună în valoare, atunci dispar şi teatrul gros şi manierismul şi patetismul şi comicul gros şi efectul ieftin şi goanga vulgară. Atunci poate să apară, din când în când, creaţia. Cam în acest spectru al rarelor întâlniri se afla în acea vreme Teatrul Naţional din Craiova.”
[11] v. http://www.scia.istoria-artei.ro/resources/2016-2017/Art%2015-Croitoru.pdf, studiul Roxanei Croitoru , Vlad Mugur și Teatrul Mare,  în Studii și cercetări de Istoria artei.
[12] În distribuție: Silvia Ghelan, Silvia Popovici, Valentino Dain, Gheorghe M. Nuţescu, Melania Ursu, Lucia Moga, Irina Mazanitis, Miluţă Lapteş, George Motoi, Ştefan Sileanu.
[13] Florica Ichim, La vorbă cu Vlad Mugur, 2000, ed. Teatrul Azi, pg.52.
[14]„Încerc să mă lepăd de sentimentele mele şi să descopăr altele prin gânduri noi, cărora să nu le dau timpul să se învechească şi, cum am mai spus-o: viaţa e o enciclopedie teatrală, caut să descopăr în această enciclopedie, tot ce mi-e ascuns…. să descopăr în comedie urmele dramei şi în dramă unda comediei.” Ibidem, pg 80
[15] Apud. http://www.scia.istoria-artei.ro/resources/2016-2017/Art%2015-Croitoru.pdf, „Prin simplificare, valorile devin mai puternice”, interviu de Roxana Croitoru din caietul de sală la Hamlet, 19 iunie 2001.