A murit Tarelkin!

La momentul sărbătoririi a treizeci de ani de regie, Harag György este rugat să compună o listă cu spectacolele importante ale carierei sale. Între numele selectate de regizor se află și cel al spectacolului A murit Tarelkin! de A.V. Suhovo-Kobîlin, produs de Teatrul de Stat Tîrgu-Mureș, secția română. Spectacolul, a cărui premieră a avut loc la 26 noiembrie 1977, a beneficiat de atenția criticii de specialitate[1] și, reprezintă, în viziunea lui Ion Cocora, „un spectacol de mare artă“[2]. Harag György se apropia cu acest spectacol, pentru prima dată, de textele care alcătuiesc Trilogia din trecut a dramaturgului rus. În 1983, pe scena Teatrului de Comedie, regizorul pune în scenă Procesul (în fapt, debutul său pe scena teatrală bucureșteană), însă piesa care pare să-l fi obsedat este cea din urmă componentă a trilogiei. Asupra ei revine, la doi ani de la spectacolul târgumureșean, într-o nouă versiune pe scena teatrului din Subotica. Nu știm cum arăta acea versiune, care sunt punctele diferite față de spectacolul de la Târgu-Mureș, însă se poate construi o certitudine, pornind de la una dintre afirmațiile regizorului: „reprezentațiile mele au, fiecare, viața și propriul ei [sic!] stil teatral“[3].

Ceea ce l-a fascinat pe Harag la dramaturgul rus din secolul al XIX-lea, a fost „strania relație între artă și viaţă pe care o reprezintă opera sa“[4]. În acest punct, importantă ar fi, așa cum afirmă regizorul, nu componenta autobiografică a scriiturii lui Suhovo-Kobîlin, cât capacitatea sa de a compune dramaturgic și de a reda artistic marile mecanisme ale istoriei. Pornind de la premisa că:

• „regia e proiecția comună a viziunii noastre asupra lumii și modul cum înregistrezi tu, ca individualitate, viața“[5],

adăugând și următorul fapt

• „Harag a avut o viață grea. În tinerețe gustase din amarul lagărului de la Auschwitz. Părinții lui au murit acolo, iar el s-a întors în Ardeal. Era foarte delicat. Nu vorbea prea mult despre acest capitol al biografiei lui, dar l-a marcat în așa măsurã, încât a pus la Târgu Mureș un spectacol, A murit Tarelkin, în care toată atmosfera rusească te ducea cu gândul la cele întâmplate acolo“[6],

putem decela punctul în care perspectiva individuală asupra vieții a celui care a fost Harag György a rezonat cu propunerea dramaturgică a lui A.V. Suhovo-Kobîlin.

În articolul de pe portalul dmtr.ro dedicat regizorului, Varga Anikó subliniază ca punct definitoriu pentru traseul artistic al lui Harag desprinderea de „tradiția natural-realistă“[7] (reprezentată și generată de Tompa Miklós chiar pe scena Teatrului de la Tîrgu-Mureș) și orientarea „spre un limbaj teatral vizual și metaforic“[8]. Această observație devine importantă atunci când este adus în discuție spectacolul A murit Tarelkin!, întrucât metafora teatrală aglutinează întregul demers artistic[9]. Spectacolul lui Harag se dovedește a fi „o lectură teatrală cultivată“[10], care, așa cum sublinează și Ion Cocora, dă naștere unui univers scenic mult peste cel al textul dramatic. A murit Tarelkin! devine spectacolul care relevă condițiile „de irațională opresiune și tensiune“[11] care produc drama personajului principal, un spectacol care, în viziunea Margaretei Bărbuță, reușește să ne confrunte cu „ecouri semnificative de teroare antiumană“[12]. Categoria estetică de care s-a folosit regizorul în construcția materialul scenic a fost cea „grotesc-fantastică“[13], „trimițând prin tensiune și spațiu la Procesul lui Kafka“[14]. Întrucât, așa cum considera Ion Calion, textul dramatic pare să fi fost „filtrat prin Gogol, Brecht și Dürrenmatt“[15], spectacolul și-a propus să redea scenic mecanisme și nu experiențe individuale, astfel încât „Harag nu dezbate în spectacol cazul Tarelkin, ci fenomenul Tarelkin“[16]. A murit Tarelkin! plasează în centrul demersului artistic „o temă de meditație asupra istoriei“[17]. Ion Cocora menționează texturile de sensibilitate diferite folosite în cele două părți ale spectacolului: „în prima jumătate a spectacolului (…) avem o sinteză de ordin moral. (…) În ultima sa jumătate, spectacolul nu-și schimbă numai locul acțiunii, dar și criteriile de evaluare a personajelor. Metafora este de astă dată o sinteză moral-politică“[18].

Așadar, făcând apel la o serie de „metafore scenice expresive, revelatorii“[19], A murit Tarelkin! i-a propus spectatorului întâlnirea cu o lume „de coșmar, căreia regizorul nu i-a acordat decît rareori privilegiul de a ne stîrni rîsul, și atunci, înghețîndu-ne zîmbetul pe buze“[20].

Privind fotografiile pe care Teatrul Național din Târgu-Mureș ni le-a pus la dispoziție este dificil de deslușit ansamblul spațiului scenic gândit de Dan Jitianu. În imaginile păstrate în arhivă apar doar frânturi ale spațiului, elemente disparate ale decorului, câteva obiecte de recuzită, niciodată însă întreaga scenă. Din amplul eseu semnat de Ion Cocora descoperim că scenografia „își pierde autonomia, aparține metaforei teatrale, i se integrează ca și lumina, ca și mișcarea – organic “[21]. În cronica sa din Vatra, Ion Calion ține să sublinieze următoarele cu privire la spațiul gândit de Dan Jitianu: „decorul nu reproduce un spațiu determinat, ci impune un spațiu neprecizat“[22]. Așadar, care au fost texturile ansamblului? Din punctul de vedere al Margaretei Bărbuță, scenografia reprezintă „o alcătuire din zdrențe și lințolii cenușii, luminată atît cît să ne lase să ghicim ruina unei lumi apuse, o lume de cețuri și eresuri, în care strigoii înșiși devin obiect al anchetelor polițienești “[23]. Această alcătuire ia forma, în viziunea lui Ion Calion, a „unui cort care e, succesiv, locuința lui Tarelkin și sediul poliției “[24]. Ideea spațiului scenic ca adăpost demontabil o regăsim atât în eseul lui Ion Cocora („un uriaș cort militar“[25]), cât și în cronica semnată de Al. Covaci pentru Scînteia („un soi de cort sinistru ce claustrează personajele într-o lume obscură, rareori străbătută de cîte o rază de lumină“[26]). În ceea ce privește restul elementelor scenice, descoperim că „o apăsătoare atmosferă de teroare conferă tensiune până și obiectelor de recuzită. Un fișier enorm, plasat în mijlocul scenei, cu date secrete despre cei ce urmează să fie anchetați, nu mai lasă nici un fel de dubii. Simpla lui deschidere spune totul despre sistem“[27].

Una dintre afirmațiile lui Harag György poate conferi un punct de pornire în deslușirea forțelor prime care au stat la baza succesului acestui spectacol: „am învăţat, de la Schimbul de noapte încoace, că sarcina primă a teatrului este munca cu actorul“[28]. Fiecare dintre cei care au scris despre A murit Tarelkin! a menționat în cronicile sale rezultatele unei munci „de ansamblu, disciplinată și exactă“[29], precum și faptul că Harag este „un maestru al lucrului cu actorii“[30]. Pe lângă actorii Teatrului de Stat din Tîrgu-Mureș, din distribuția spectacolului au făcut parte și studenți ai Institutului de Teatru „Szentgyörgyi István” (Dan Glasu, George Custură, Liviu Timuș, Ion Ruscuț). Atât în caietul program al spectacolului, cât și într-un articol din Steaua roșie[31], apărut cu o săptămână înainte de premiera spectacolului, sunt conturate biografiile artistice ale actorilor Aurel Ștefănescu și Dan Ciobanu, care debutează, cu acest spectacol, pe scena teatrului târgumureșean. Patru sunt actorii menționați ca realizând creații artistice excepționale: Aurel Ștefănescu[32], Mihai Gingulescu[33], Ion Fiscuteanu[34] și Cornel Popescu[35].

În memoria spectatorilor a rămas gravată și coregrafia de o precizie matematică a organizării grupurilor de actori în scenă. În acest punct ar fi de adus în discuție două dintre momentele semnificative ale spectacolului, secvențe scenice care traduc, în fapt, un strat important pe care regizorul l-a așezat peste întreaga construcție spectaculară: scena înmormântării  – „unde relațiile dintre general și subalternii săi demonstrează, printre altele, ceea ce afirma Kobîlin despre funcționarii-subalterni, că aceștia sînt «rotițe, șuruburi și roți dințate ale birocrației»“[36] întrucât funcționarii care au venit să asiste la înmormântare se mișcă „sacadat, în ritmul unui mecanism dereglat“[37]; scenele de la poliție – „interogatoriul portarului început prin bufonerie și încheiat prin mișcări expresioniste, exarcebate de dans. Interpret: debutantul Dan Ciobanu“[38] și unde privirea spectatorului observă și „masa pantagruelică a subcomisarului de poliție“[39]. Analizând aceste momente se poate observa că, pe parcursul construcției spectacolului, detaliile au fost aduse în prim plan prin repetarea unor gesturi, atitudini, secvențe. Același principiu – repetarea – (specific, în fapt, categoriei estetice a grotescului) a fost aplicat și în ceea ce privește scenele de grup: „interpreți care exprimă inteligent aceleași idei și funcții dramatice; e o mișcare cvasi coregrafică de mare rafinament și cu efecte multiplicate grație imaginii  scenografice ingenioase (…) De forța sugestivă a spectacolului nu e străină nici muzica de scenă a Silviei Culcer“[40].

Un spațiu generos este alocat de fiecare cronicar secvenței finale a spectacolului care ni se pare că anunță o parte din aerul lumii care se prăbușește în Livada de vișini. Spre deosebire de acea lume la al cărei sfârșit asistăm în Livada, aici, în A murit Tarelkin!, prăbușirea nu reprezintă altceva decât un scurt respiro, pentru ca, imediat, teroarea și, implicit, lumea care o naște, să se regenereze și să-și vadă de drum. În viziunea lui Ion Cocora ultima scenă a spectacolului este definitorie pentru decelarea elementelor care compun metafora teatrală în viziunea lui Harag. În compoziția scenei finale regizorul a optat doar pentru elemente vizuale și sonore, în timp ce cuvântul a fost lăsat deoparte: „un uriaș cort militar (…) se prăbușește, ca după un seism, peste o lume de coșmar, pe cît de stupidă pe atît de înfiorătoare, făcînd spectatorul să răsufle ușurat. Dar iată că după o liniște de cîteva clipe, teribil de răscolitoare cînd știi că urmează după confruntarea cu Oh și Raspliuev, forme stranii încep să prindă contur din masa aceea întinsă de verde întunecat, încep să se miște, mai întîi lent, ca niște spasme, iar, apoi, pe măsură ce cresc, luînd treptat aspectul unor monștri, se năpustesc în avalanșe, acoperind planeta cu un delirant marș de pași sacadați“[41].

Rememorarea în cadrul unui interviu a unei secvențe de dialog dintre Harag György și Lucian Pintilie ni se pare a fi potrivită pentru a încheia descrierea spectacolului A murit Tarelkin!: „Îmi amintesc că Lucian Pintilie mi-a spus într-o zi «Tu faci cele mai bune spectacole realiste … dar mai ştii şi altceva?»“[42]. Această întrebare care i-a fost adresată pe când avea 35 de ani a fost suficientă pentru a-i deschide lui Harag György, impulsionat de mișcarea de reteatralizare a acelor ani, drumul de la regizor la artist. Spectacolul A murit Tarelkin! nu reprezintă altceva decât răspunsul său, în formă artistică, matură, la acea întrebare.

Raluca Blaga

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.02.44

Bibliografie

1. Cronici

• • Margareta Bărbuță, Prin teatrele din țară. Teatrul de Stat din Tîrgu-Mureș, în „Teatrul”, anul XXIII, nr. 6, iunie 1978. http://www.cimec.ro/teatre/revista/1978/Nr.6.anul.XXIII.iunie.1978/imagepages/14416.1978.06.pag044-pag045.html

• • Covaci, Conlucrare fructuoasă pentru permanentizarea prestigiului cîștigat. Spectacole teatrale la Tg. Mureș, în „Scînteia“, anul 47, nr. 11069, 23 martie 1978.
  • Ion Calion, A murit Tarelkin de Suhovo-Kobîlin – Teatrul din Tîrgu-Mureș, în „Vatra”, nr. 12, 20 decembrie 1977.
  • Ion Chereji, Teatrul de Stat Tîrgu-Mureș. A murit Tarelkin!, în „Steaua roșie“, anul 29, nr. 286, 3 decembrie 1977.

2. Cărți

• • O metaforă a istoriei în: Ion Cocora, Privitor ca la teatru III, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, pp. 24-31.
  • Suhovo-Kobîlin: A murit Tarelkin! în: Marius Robescu, Autori și spectacole, editura Eminescu, București, 1980, pp. 44-45.

3. Alte referințe

• • Varga Anikó, Biografie Harag György, material disponbil online la adresa https://www.dmtr.ro/artist/harag-gyorgy/.
  • Eugenia Sarvari, A fi actor însemană a oficia un ritual de rediscutare a vieții, interviu inedit cu Melania Ursu, în „Steaua “, anul LXVII, nr. 3(809), martie 2016.
  • Gheorghe Harag: Nu vei putea să pui în lucrul tău decît atît cît ești, convorbire realizată de Ludmila Patlanjoglu, în „Teatrul“, anul XXX, nr. 5, mai 1985.
  • 30 de ani de regie cu Gheorghe Harag. O convorbire realizată de Dinu Kivu în „Teatrul”, anul XXVIII, nr.1, ianuarie 1983 http://cimec.ro/Teatre/revista/1983/Nr.1.anul.XXVIII.ianuarie.1983/originalimages/17325.1983.01.pag022-pag023.jpg

• • Premiile ATM pe anul 1978 în „Scânteia“, anul 48, nr. 11329, ianuarie 1979.
  • Actori noi, pe scena teatrului, în „Steaua roșie“, anul 29, nr. 274, 19 noiembrie 1977.
  • György Harag, Forța principală a spectacolului: munca regiei cu actorul, în „Teatrul”, anul VI, nr. 9, septembrie 1961.

Note

[1] Spectacolul a fost distins, în cadrul Premiilor ATM pe anul 1978 cu Premiul pentru regie acordat regizorului Harag György pentru spectacolele A murit Tarelkin! și Cain și Abel , iar Dan Jitianu primește Premiul de scenografie și pentru acest spectacol. Vezi în acest sens articolul Premiile ATM pe anul 1978 în „Scânteia“, anul 48, nr. 11329, ianuarie 1979, p. 4.

[2] Ion Cocora, O metaforă a istoriei, în: Ion Cocora, Privitor ca la teatru. III, Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p. 25.

[3] Gheorghe Harag: Nu vei putea să pui în lucrul tău decît atît cît ești, convorbire realizată de Ludmila Patlanjoglu, în „Teatrul“, anul XXX, nr. 5, mai 1985, p. 22.

[4] 30 de ani de regie cu Gheorghe Harag. O convorbire realizată de Dinu Kivu, , în „Teatrul“, anul XXVIII, nr. 1, ianuarie 1983, p. 23.

[5] Gheorghe Harag: Nu vei putea să pui în lucrul tău decît atît cît ești, p. 21.

[6] Eugenia Sarvari, A fi actor însemană a oficia un ritual de rediscutare a vieții, interviu inedit cu Melania Ursu, în „Steaua “, anul LXVII, nr. 3(809), martie 2016, p. 59.

[7] Varga Anikó, Biografie Harag György, material disponbil online la adresa https://www.dmtr.ro/artist/harag-gyorgy/.

[8] Idem.

[9] Edificator în acest sens este eseul lui Ion Cocora, O metaforă a istoriei, centrat tocmai înspre maniera în care Harag generează scenic metafora.

[10] Marius Robescu, Suhovo-Kobîlin: A murit Tarelkin! în: Marius Robescu, Autori și spectacole, editura Eminescu, București, 1980, p. 44.

[11] Ion Cocora, O metaforă a istoriei, p. 25.

[12] Margareta Bărbuță, Prin teatrele din țară. Teatrul de Stat din Tîrgu-Mureș, în „Teatrul”, anul XXIII, nr. 6, iunie 1978, p. 45.

[13] Idem.

[14] Ion Cocora, O metaforă a istoriei, p. 25.

[15] Ion Calion, A murit Tarelkin de Suhovo-Kobîlin – Teatrul din Tîrgu-Mureș, în „Vatra”, nr. 12, 20 decembrie 1977.

[16] Ion Cocora, O metaforă a istoriei, p. 26.

[17] Ibidem, p. 27.

[18] Ibidem, p. 29.

[19] Margareta Bărbuță, Prin teatrele din țară. Teatrul de Stat din Tîrgu-Mureș, p. 46.

[20] Idem.

[21] Ion Cocora, O metaforă a istoriei, p. 31.

[22] Ion Calion, A murit Tarelkin de Suhovo-Kobîlin – Teatrul din Tîrgu-Mureș.

[23] Margareta Bărbuță, Prin teatrele din țară. Teatrul de Stat din Tîrgu-Mureș, p. 45.

[24] Ion Calion, A murit Tarelkin de Suhovo-Kobîlin – Teatrul din Tîrgu-Mureș.

[25] Ion Cocora, O metaforă a istoriei, p. 27.

[26] Al. Covaci, Conlucrare fructuoasă pentru permanentizarea prestigiului cîștigat. Spectacole teatrale la Tg. Mureș, în „Scînteia“, anul 47, nr. 11069, 23 martie 1978, p. 4.

[27] Ion Cocora, O metaforă a istoriei, p. 29.

[28] György Harag, Forța principală a spectacolului: munca regiei cu actorul, în „Teatrul”, anul VI, nr. 9, septembrie 1961, p. 9.

[29] Margareta Bărbuță, Prin teatrele din țară. Teatrul de Stat din Tîrgu-Mureș, p. 45.

[30] Marius Robescu, Suhovo-Kobîlin: A murit Tarelkin!, p. 45.

[31] Vezi Actori noi, pe scena teatrului, în „Steaua roșie“, anul 29, nr. 274, 19 noiembrie 1977, p. 3.

[32] „E o revelație. Tarelkin-ul său e straniu, atîrnă de propria-i umbră ca un liliac de o grindă, e pîndit și pîndește, viața lui, cît o are, se concentrează parcă în ochii sticloși, ireali în semiîntunericul brun al scenei“[32]; „din categoria rarilor artiști – colaboratori ideali ai intențiilor regizorale“ (Marius Robescu, Suhovo-Kobîlin: A murit Tarelkin!); „straniu și lunecos în contururi, Tarelkin-Kopîlov a găsit în Aurel Ștefănescu un interpret suplu“ (Margareta Bărbuță, , Prin teatrele din țară. Teatrul de Stat din Tîrgu-Mureș); „face o compoziție minuțioasă, dă dovadă de un bogat registru interpretativ“ (Ion Chereji, Teatrul de Stat Tîrgu-Mureș. A murit Tarelkin!).

[33] „În Maxim Kuzmici Varravin, e masiv, autoritar prin prezență, cu stabilitatea interioară a omului conștient de poziția lui în societate; e subtil diferențiat psihologic în căpitanul Polutatarinov, cu arta travestiului bine stăpînită“ (Ion Cocora, O metaforă a istoriei); „un Guliver fără scrupule într-o lume de pigmei“ (Marius Robescu, Suhovo-Kobîlin: A murit Tarelkin!); „masiv și amenințător, ca o primejdie nedeslușită, Maxim Kuzmici Varravin, «care e una și aceeași persoană» cu căpitanul Polutatarinov a dominat scena prin persoana și cu vocea lui Mihai Gingulescu“ (Margareta Bărbuță, Prin teatrele din țară. Teatrul de Stat din Tîrgu-Mureș); „autentic și convingător“ (Ion Chereji, Teatrul de Stat Tîrgu-Mureș. A murit Tarelkin!)

[34] „Dezlănțuit, diabolic, surprizător, ieșit din «pravili», necuprins temperamental“ (Ion Cocora, O metaforă a istoriei); „strălucită, complexă, isterică și – în unele momente – obositoare, interpretarea lui Ion Fiscuteanu în rolul Raspliuev“ (Marius Robescu, Suhovo-Kobîlin: A murit Tarelkin!); „volubil, cu nonșalanță, cu mult umor și multă vitalitate compune figura subcomisarului de poliție“ (Ion Chereji, Teatrul de Stat Tîrgu-Mureș. A murit Tarelkin!); „joacă păstos, pantagruelic, zgomotos, folosind cu brio mijloacele enumerării, repetiției și acumulării comice“ (Ion Calion, A murit Tarelkin de Suhovo-Kobîlin – Teatrul din Tîrgu-Mureș)

[35] „Excelent, la o stare tensională mereu ridicată, cu nevroză și fanatism – redă Cornel Popescu pe comisarul șef Antioh Elpidiforovici Oh“ (Ion Cocora, O metaforă a istoriei); „calculată, metalică, pregnantă, evoluția lui Cornel Popescu“ (Marius Robescu, Suhovo-Kobîlin: A murit Tarelkin!); „actorul care s-a înscris cu maximum de liciditate și adecvare interpretativă în viziunea regizoral-scenografică (…). El face din comisarul șef al poliției un manechin rigid, simbolizând astfel o lume aspră și rece. Izbucnirile lui sînt explozii demențiale“ (Ion Calion, A murit Tarelkin de Suhovo-Kobîlin – Teatrul din Tîrgu-Mureș); „izbutește o compoziție minuțioasă bazată pe inteligență și distincție scenică“ (Ion Chereji, Teatrul de Stat Tîrgu-Mureș. A murit Tarelkin!)

[36] Ion Calion, A murit Tarelkin de Suhovo-Kobîlin – Teatrul din Tîrgu-Mureș.

[37] Margareta Bărbuță, Prin teatrele din țară. Teatrul de Stat din Tîrgu-Mureș, p. 45.

[38] Ion Calion, A murit Tarelkin de Suhovo-Kobîlin – Teatrul din Tîrgu-Mureș.

[39] Margareta Bărbuță, Prin teatrele din țară. Teatrul de Stat din Tîrgu-Mureș, p. 45.

[40] Ion Chereji, Teatrul de Stat Tîrgu-Mureș. A murit Tarelkin!, în „Steaua roșie“, anul 29, nr. 286, 3 decembrie 1977, p. 3.

[41] Ion Cocora, O metaforă a istoriei, p. 27.

[42] Gheorghe Harag: Nu vei putea să pui în lucrul tău decît atît cît ești, p. 19.