Istoria Comunismului

Spectacolul Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, de Matei Vișniec a însemnat experiența inedită a două montări succesive pe scena Teatrului Puck (în anul 2008) și pe scena Naționalului clujean (în 2009). Regizoarea Mona Marian a optat pentru acest titlu al dramaturgului Matei Vișniec odată cu lansarea programului de Nocturne al Teatrului Puck, proiect ce își propunea realizarea unor spectacole care stau sub semnul experimentului din zona animaţiei, păpuşeriei, clowneriei sau musicalului. Întregul proiect se adresa cu precădere studenţilor, elevilor din anii terminali, dar şi publicului larg. Publicul nou avea prilejul să treacă de bariera generatoare de inhibiţii legate de spaţiul teatral destinat doar copiilor şi să urmărească evoluţia actorilor păpuşari dornici de experiment în această zonă a teatrului de figuri, a experimentului plastic şi teatral. Dintre titlurile jucate cu succes în acest program: Angajare de clown de Matei Vişniec (2006), Femeia ca un camp de luptă de Matei Vișniec (2007), Camera oglinzilor, după autori antici şi Francois Villon (2008), Incredibila poveste a regelui clovn, de Mona Marian (2009), Don Perlimplin de Federico Garcia Lorca (2009), Fotografi și clovni invizibili, de Val Butnaru (2010) etc. Dincolo de cele două scene amintite, spectacolul a mai fost găzduit în octombrie 2008 de Arizona State University, în cadrul unui program universitar condus de Ileana Orlich, ocazie cu care ”teatrul lui Matei Vișniec a adus pe scena contemporană americană conflictual istoric și imaginarul plasat în zona dramelor nuanțate de ideologia politică.” (1) De asemenea, la invitația Companiei L’Echo, spectacolul a fost prezentat pe scena Teatrului Denis din Hyeres, Franța, în mai 2009.

Textul lui Matei Vișniec, ”piesă dedicată lui Daniil Harms şi tuturor scriitorilor morţi în temniţele puterii”(2), oferă Monei Marian o nouă provocare de a privi istoria din perspectivă parodică, folosind tehnici ale teatrului de animație pentru a sublinia absurdul și grotescul situațiilor de viață în societatea totalitară. Propunerea dramaturgică este o ”reflecție în jurul utopiei” având ca mesaj convingerea autorului că orice demers ideologic este unul alienant și are la bază ideea că oamenii sunt ”fie nebuni, fie copii sau roboți”(3). Transcrierea literară a acestei credințe aduce în atenție cazul particular al unui spital de bolnavi mintal din Moscova, în ultima parte a vieții lui Stalin. Situația e descrisă de directorul spitalului, Grigori Dekanozov în dialogul lui cu scriitorul Iuri Petrovski în care deplânge lipsa programului de învățământ politico-ideologic în instituția pe care o conduce: ”din această cauză, mi-am pus întrebarea: și bolnavii mintal? Nu sunt și ei oameni? Nu trebuie să fie transformați și ei? N-ar trebui să beneficieze și ei de binefacerile artei, ale literaturii? (…) Noi nu ne abandonăm bolnavii mintal…” Premisa e preluată și transpusă regizoral din perspectiva unei mecanici comice, a unui coșmar controlat, o fantasmatică lume pe dos, populată cu figuri înghețate în expersii dureroase (măști, siluete). Acestea bântuie atât realitatea cât și visele lui Iuri Petrovski, anunțând soluția salvatoare prin care fantasmele se tratează tot cu fantasme, teatrale de această dată. Mona Marian descria în caietul de regie viziunea sa despre spectacol: ”O istorie rea este prinsă într-un text dramatic care își caută propria realitate teatrală printr-o mișcare de misterioasă tectonică în care frazele devin stări: cuvinte-fantasmă, cuvinte-strigăt, cuvinte-teroare, cuvinte-râset. Stările de jucat sunt: devoțiunea, obsesia, fanatismul, ideologia amestecată cu nebunia sau cu erosul, apetitul pentru utopie eșuat în experiențele fanatice, perfecționismul nevrotic, luciditatea tragică în complot cu puritatea intelectuală.”

Personajele reale coexistă cu cele imaginare într-un decor schițat de un paravan de teatru de bâlci animat de siluete, măști, păpuși bi-ba-bo angrenate într-un univers comic în care hazul te decupleaza de la durere, de la tragicul unei istorii rele aceasta fiind traversata cu ușurință. Opțiunea de a aduce în scenă mijloacele teatrului de bâlci are ca finalitate sugestia unei stări de grație în care lejeritatea de joc a păpușilor provoacă o operație de eliberare de cătușele strânse și cămașa de forță ale istoriei. ”Istoria comunistă povestită teatral devine una pură, eterică; dintr-o dată mizeria noastră nu se mai confundă cu teroarea care a fost mascată atâta vreme de sloganurile libertății noastre.”(4)

”Gustul Monei Chirilă pentru subiecte-evocări aflate la incidenţa cu politicul e vechi şi fructuos, cu realizări notabile, greu de şters din memoria spectatorului. Amintesc doar Ubucureşti, mixtură între Caragiale şi Jarry şi Travestiuri de Tom Stoppard. Stilul ironic e precumpănitor, evident. În prima se insinuează că ubuismele (transferabile între cei doi autori) fac parte dintr-o religie a denigrării ironice. În a doua, sărind peste Zürich-ul mişcării Dada, ironia se îndreptă spre persiflarea figurii lui Lenin. În Istoria comunismului… este luat în colimator tătucul Stalin. Ne învârtim, aşadar, între reperele simbolice ale deriziunii comuniste. Faptul că acţiunea este amplasată la balamuc este de natură să extindă gama deriziunilor. Scriitorul Juri Petrovski este invitat de directorul stabilimentului, Grigori Dekanozov, să vorbească debililor mintali despre binefacerile comunismului, despre „luminosul” Stalin care a scos ţara din… sărăcie; recte „din căcat”. Mai mult decât „utopia colectivă” este pusă în evidenţă isteria colectivă legată de persoana idealizată a Conducătorului Slăvit. Infirmiera şefă, de profesie nimfomană, Katia Ezova, este o femeie nevrotică atinsă rău de idolatrie. Stepana Rozanova, directoarea adjunctă, e alcoolică. Directorul şi scriitorul trimis de Uniunea Scriitorilor, puternic îndoctrinaţi, nu fac un pas lateral din ideologia partidul unic, aşa încât e greu de stabilit care dintre personajele piesei sunt mai bolnave. Educaţia ideologică e un alt fel de demenţă colectivă. Mai slobozi la gură sunt locuitorii stabilimentului, antrenaţi în jocul de păpuşi ca într-un act de defulare cu efecte terapeutice.” (5)

Scenografia Carmencitei Brojboiu completează demersul regizoral prin sugestii simple, specifice registrului simbolic al teatrului de bâlci; măștile, păpușile, siluetele transmit esența mesajului. Paravanul roșu este spațiul pe care se proiectează și se decupează personajele și mișcarea, iar detaliul simbolic îl completează: măștile, drapajele, cămașa de forță (albe), steagul sovietic, cele două scaune. Detaliul de final în care păpușa de bâlci mânuiește silueta lui Stalin este expresia extrem de sugestivă a naturii catartice a reinterpretării parodice, cabotinizată, în tușe simple a istoriei.

”Ilustraţia muzicală pregătită de Corina Sîrbu (colaboratoare şi la spectacolele amintite) învăluie evocator jocul admirabil al actorilor, extins la marionete şi măşti, unificând strategic astfel elementele eterogene ale limbajului scenic utilizat. Coeziune labil-nostalgică, desigur. Printre secvenţele unor marşuri mobilizatoare din epocă (uneori prelungite) sau ale unor melodii lirice cu specific rusesc se numără Internaţionala, Volga, Volga şi binecunoscuta Kalinca, ceea ce aduce a reconstituire şi în plan auditiv a unei epoci tragice în esenţă, dar comic repovestită… pentru cei din titlu sau chiar pentru noi.” (6)

Necesitatea utopiei e, în viziunea lui Matei Vișniec, parte a condiției umane, iar soluția trebuia imaginată și relansată. ”Omul este în situaţia paradoxală de a crea utopii în orice moment, el nu poate să trăiască fără o proiecţie utopică, fără să viseze şi, în acelaşi timp, de câte ori îşi pune în aplicare visele se produce un teribil scurt circuit şi ajungem la oroare. Istoria este, într-un fel, prinsă într-o capcană existenţială, o capcană metafizică, este o condiţie paradoxală, pe de o parte – să proiecteze utopii şi, pe de altă parte – să le rateze.” (7)

Spectacolul Monei Marian propune o astfel de funcție curativă asumată deopotrivă de autor și regizor în dialog cu publicul din sălile de teatru, în speță cu publicul tânăr, căruia i se adresează acest program.

Dana Vartic

Iulie 2023

Identificator obiect digital: https://doi.org/10.47383/DMTR.04.35

Note:

1. Ileana Orlich – Matei Vișnic, la Universitatea Statului Arizona, ”Teatrul azi”, nr. 1-2, 2009, p. 255.
2. Daniil Harms – unul dintre numeroșii scriitori condamnați la moarte e către Stalin; în scrierile sale, Daniil Harms, mimează stilul infantil pentru a înșela cenzura. (Dicționarul atașat textului publicat de Editura LiterNet)
3. Interviu cu Matei Vişniec, Revista ”Contrafort”, nr. 11/2002.
4. Mona Marian, Caiet de regie, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, 2008.
5. Adrian Țion, Utopia impusă sau Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal”, ”LiterNet”, iunie, 2009.
6. Ibidem.
7. Interviu cu Matei Vişniec, Revista ”Contrafort”, nr. 11/2002.