Rinocerii
Eugène Ionesco
Teatrul de Comedie, București
10.04.1964
1964
Lucian Giurchescu
Cînd în 1964, regizorul Lucian Giurchescu montează piesa lui Eugen Ionescu Rinocerii la Teatrul de Comedie din București, înființat în 1961 și condus de Radu Beligan, gestul denotă o anume îndrăzneală, dar perfect argumentată în aerul vremii. Scriitorul, care părăsise definitiv țara în 1942 și care nu își ascundea ostilitatea față de regimurile zise de democrație populară, nu putea fi decît suspect în anii instalării noii puteri, mai mult, teatrul absurdului, la care era atașat numele lui Eugen Ionesco, era refuzat și violent criticat de estetica realismului socialist, dominant în anii 50. Anii 60 aduc însă în România, ca peste tot în blocul de est, o perioadă de dezgheț relativ, o liberalizare de scurtă durată. Astfel, în mod paradoxal, în anii 60 în România a juca teatrul absurdului, sau a afirma dreptul de a avea o altă estetică, devenea un gest politic. Piesa Rinocerii este publicată în 1963 în revista Secolul XX, publicație cu o reală și curajoasă deschidere spre internațional. Cîntăreața cheală, Scaunele și Regele moare, vor fi jucate în 1965. În același an, spectacolul lui Lucian Giurchescu de la Teatrul de Comedie participă la Stagiunea Teatrelor Națiunilor de la Paris, iar Jean-Louis Barrault vine și joacă aceeași piesă la București. În epocă, acest schimb de experiențe artistice e semnificativ și important. Teatrul de Comedie e invitat la Paris cu trei spectacole, Rinocerii și alte două semnate de David Esrig (Umbra și Troilus și Cressida) și primește Premiul pentru cea mai bună participare națională la Teatrul Națiunilor.
Care au fost așadar precauțiile necesare pentru a avea dreptul la o altă estetică, sau alte idei? Principalul argument, subliniat de critici, a fost faptul că Rinocerii poate fi considerată o piesă antinazistă, de condamnare a fascismului. Premiză absolut valabilă, dar care e incompletă. Fapt istoric, susținut și de Eugen Ionescu, citînd mărturia unui prieten, Denis de Rougemont, cînd asistă în Germania în 1936 la o manifestație în prezența lui Hitler, sau propriile sale amintiri din România marcată de mișcările legionare. Critica îmbrățișează acest punct de plecare, și merge mai departe, subliniază că piesa denunță morala unei lumi burgheze în dezagregare. Îi reproșează totuși autorului faptul că trage concluzii individualiste, ceea ce caracterizează „așa numitul teatru al absurdului francez”. Și aici limba de lemn face apel la formulele sale cele mai tocite, pentru a găsi în final un alibi valabil în favoarea piesei. Piesa are meritul să demaște lumea burgheză, dar plătește tribut concepției filozofice care stă la baza teatrului absurdului, filozofie incapabilă să dea un răspuns clar problemelor fundamentale ale omului. ” Cu toate acestea, Rinocerii rămîne o virulentă critică la adresa societăţii în care autorul trăieşte, la adresa falselor valori pe care aceasta le promovează, la adresa formelor de alienare, de dezumanizare specifică mecanismului ei intim.” Cît despre faptul că piesa nu aduce răspunsuri valabile, Eugen Ionesco explica deja în „Prefața pentru Rinocerii”, din noiembrie 1960, că nu avea nevoie să prezinte un sistem ideologic pasional pentru a-l opune altor sisteme ideologice pasionale curente. A vrut pur și simplu să arate vidul acestor sisteme teribile, unde conduc, cum înflăcărează și îndobitocesc oamenii. Rinocerii, conchide el, este deasemenea o tentativă de „demistificare”. Semnificația piesei nu se limitează așadar numai la nazism, ea include toate totalitarismele contemporane, de dreapta sau de stînga, cum o sugerează tot Ionescu mai tîrziu (Notes et contre-notes, 1962):
„Rinocerii este fără îndoială o piesă împotriva isteriilor colective și epidemiilor care se ascund sub cuvertura rațiunii și a ideilor, dar nu sunt mai puțin maladii colective cărora ideologiile le servesc drept alibi. Rinocerii sunt reprezentarea caricaturală a intelectualilor ideologi, ascultînd instinctul de turmă, devotați șefului, care pun rațiunea lor rătăcită în slujba instinctelor lor.”
Eugen Ionescu scrie mai întîi o versiune în proză a Rinocerilor, la cerererea regizoarei și scriitoarei Geneviève Serreau. Povestirea e publicată în Lettres nouvelles în 1957 și reluată în Les Cahiers Renaud-Barrault, autorul o transpune apoi pentru scenă. Premiera mondială are loc în Germania, la Schauspielhaus de Dȕsseldorf, în regia lui Karl-Heinz Stroux. În Franța, premiera e la Odéon, în ianuarie 1960, Jean Louis Barrault, căruia Ionesco îi dedică piesa, semnează regia și joacă rolul principal, Béranger. Rinocerii a fost tradusă și jucată în numeroase limbi și Ionesco a urmărit diverse reprezentații, orientate de istoria politică a fiecărei țări. La Londra, într-un spectacol pus în scenă de Orson Welles cu Laurence Olivier în Béranger, care purta o perucă de apaș și o cortină care reproducea o imagine cu Rinoceri de Dȕrer, piesa a fost un eșec. Într-o convorbire cu G. Charbonnier, Eugen Ionesco conchide, „Englezii nu au avut un război civil de mult timp, rinocerii nu reprezentau nimic pentru ei.” Piesa este unul dintre cele mai mari succese de după al doilea război mondial, capătă o dimensiune internațională.
Cum a fost construit și cum a funcționat spectacolul de la Teatrul de Comedie? Lucian Giurchescu preciza mai tîrziu că a reușit să evite spectacolul pleonastic, că nu a jucat absurd, un text așa-zis absurd. „Într-un cadru scenic în care oamenii se comportă mecanic, vorbesc alb, deci într-un cadru artificios și convențional de mizanscenă, apariția unui rinocer nu mai este un eveniment, ci un lucru normal, pînă la banalitate. Cred că am reușit să imprim spectacolului acea notă de tragic și de comic fantastic, tocmai printr-o interpretare realistă, acuzat realistă. …” Regizorul evită deci mijloacele de expresie artificiale, punînd în prim plan ideea piesei și nu situațiile ei, fals pitorești. Rinocerii nu au coarne, rinocerita e în întregime psihologică, invazia lor e sonoră, extrem de sugestivă, o molimă ce cuprinde treptat tot spațiul. Decorul lui Dan Nemţeanu începe prin a evoca climatul de viaţă banal al unui oraș de provincie, într-o dimineață senină de duminică, o piață, o cafenea cu terasă, o băcănie. Treptat, spațiul e invadat de semne neliniștitoare venite din afară. Zgomote, tropăituri haotice de turmă de pachiderme ce au cotropit orasul, mereu mai sălbatice. Comparația se impune cu cele două variante propuse în același timp de Théâtre de l’Odéon sau de cea germană. Pentru Barrault a deveni rinocer însemna să renunțe la liberul arbitru, prin mediocritate sau timiditate. A făcut să se audă din culise zgomot de cizme și cîntece naziste. La spectacolul de la Dȕsseldorf, Kark-Heinz Stroux era și mai explicit, făcea să se audă Badenweiller Marsch, marșul favorit al lui Hitler. În aceste două spectacole, metamorfoza fizică a actorilor e realizată prin mijloace analoage, costume verzui evocînd tenta pachidernelor, coarne mici în frunte, metamorfoza mimică a lui Jean. Traumatismul celui de al doilea război mondial era încă proaspăt în Franța sau în Germania. Ionesco nu s-a pronunțat între cele două versiuni, vorbind despre o tragedia la Stroux și de o farsă teribilă și fantastică la Barrault. „Amîndouă interpretările sunt valabile și constituie două montări tip ale piesei.”
Regia spectacolului român, așa cum a fost perceput la Paris, va fi mai aluzivă și mai opresantă, contagiunea colectivă mai insiduoasă, metamorfoza interioară, morală, a lui Jean (Ion Lucian), te gîtuia de emoție, notează J.J. Gauthier (Le Figaro). Ființe dezumanizate, niciun recurs la accesorii. Spațiul se reduce în jurul lui Béranger (Radu Beligan). Niciun rinocer nu apare pe scenă, dar amenințarea care pîndește din culise sfîrșește prin a se întinde în sală, apreciază în continuare cronicarul. Și continuă:
„Este sigur că acești mari prieteni ai visului și ai povestiri, acești mari imaginativi, plini de ironie și farmec, care sunt românii, se pricep mai bine ca oricine să materializeze într-un mod foarte aerian, ricoșeurile fantastaticului pe suprafața realului”.
Jocul lui Radu Beligan a impus prin sobrietate: în rolul lui Béranger a jucat cu discreție și drama a dobîndit astfel o nouă sursă de tragic, care duce piesa la adevăratele ei culmi (Jacques Lemarchand), iar Eugen Ionescu declara : „Beligan este extrem de impresionant în jocul lui, de o simplitate extraordinară… Cred că este unul dintre cei mai mari actori contemporani.” Ion Lucian, în Jean, impresionează : „Metamorfoza omului în bestie este halucinantă”, după France-soir, iar pentru ziarul Le monde „Ion Lucian face un salt fericit în scena „de aur” a metamorfozei la vedere.” Pentru Monica Lovinescu, turneul românilor și în special spectacolul lui Lucian Giurchescu cu Radu Beligan în rolul principal, are nuanțe ce scapă cronicarilor francezi.
„Mai întîi Rinocerii lui Eugen Ionescu. Piesa a fost montată de Lucian Giurchescu cu destulă prudență pentru a acoperi sensurile, dar, odată cu ele, și forma estetică. Textul sună mult mai puțin anticonformist pe românește pentru că viziunea regizorală se oprește la jumătate de drum. Nu e un reproș pe care-l facem lui Lucian Giurchescu. Într-un București încă al Rinocerilor, presupunem că montarea piesei a pus destule probleme, de un alt ordin decît estetic. Interpretarea lui Radu Beligan se supune acelorași nuanțări, de circumstanță sau nu. Gesticulației înspăimîntate, și total exagerate, a lui Jean-Luis Barrault (dar de cîtă vreme Barrault nu mai joacă decît retoric), dramatismului eroic al lui Karl Heinz Stroux, Radu Beligan le opune pe aceea a omului de rînd, nici erou, nici poet, a cărui rezistență la epidemia de rinocerită se ferește de atitudini excesive, luînd chiar aparențele resemnării. (…) Ecourile pe care anumite replici le-au putut trezi la București, explică probabil surdina care ne-a izbit. Să luăm un singur exemplu. În cele două regii pe care le-am citat mai sus, Béranger se războiește cu rinocerii, și-i insultă, cu fața la sală, de parcă de aici ar veni primejdia. Versiunea bucureșteană este singura în care Béranger, alias Radu Beligan, întoarce spatele sălii, și-și murmură invectivele către fundul scenei. Cînd ne gîndim că, în seara premierei, toate mărimile regimului se aflau în sală, foști sau actuali rinoceri, jocul scenic al lui Radu Beligan ni se dezvăluie ca avînd o motivare precisă.”
Lucian Giurchescu își mai permite încă în 1969 să tragă cu optimism o concluzie, vorbind despre contemporaneitate, ca o condiție a deschiderii: „Nerezumîndu-mă numai la spectacolele cu piesele lui Ionesco, ci la întregul nostru repertoriu de turneu, cred că actorilor români, spectacolele lor românești, regizorilor, scenografilor, li s-a recunoscut – dincolo de disponibilitate – fantezia, temperamentul artistic și coeziunea de ansamblu.” (Teatrul, nr 8, august 1969)
Mirella Patureau
Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.01.46
Titlu: Rinocerii
Teatru: Teatrul de Comedie, București
Data premierei: 10.04.1964
Autor: Eugène Ionesco
Traducător: Florica Selmaru
Regie: Lucian Giurchescu
Scenograf decor și costume: Dan Nemţeanu
Distribuţie:
Mircea Balaban, Logicianul
Radu Beligan, Berenger
Costel Constantinescu, Botard
Mircea Constantinescu, Domnul bătrân
Iarina Demian, Chelnerița
Gheorghe Dinică, Domnul Papillon
Ina Don, Băcăneasa
Dorina Done, Doamna Boeuf
Livia Hanuţiu, Bătrâna
Ion Lucian, Jean
Nae Gheorghe Mazilu, Bătrânelul
Mircea Muşatescu, Pompierul
Valentin Plătăreanu, Cafegiul
Tilda Radovici, Gospodina
Ştefan Tapalagă, Dudard
Sanda Toma, Daisy
Nicolae Turcu, Băcanul
”Rinocerii” – Povestea unui succes 19964-(65) Comedia Remix
- Florin Tornea, „Rinocerii pe scena Teatrului de Comedie”, Teatrul, nr.5 (anul IX), mai 1964, p. 64-71
- Doina Modola, „Eugen Ionescu și reteatralizarea teatrului românesc”, Teatrul Azi,
- Monica Lovinescu, Unde scurte. Jurnal indirect, Humanitas, București, 1990, pp. 153–155. (https://institutulprezentului.ro/2018/11/14/saltul-in-fantastic-sau-despre-un-apocalips-mai-mult-sau-mai-putin-local/#_ftn2)
Rinocerii pe scena teatrului de comedie de Florin Tornea
Cronici şi trimiteri
- „Rinocerii este spectacolul care m-a impresionat cel mai mult, prin sobrietatea şi spiritul său modern.” -Jaques Lecoq
- „Teatrul de Comedie a realizat cu Rinocerii un spectacol excepţional. Performanţa pe care au înregistrat-o interpreţii, în regia lui Lucian Giurchescu, constă în primul rând în aceea de a fi redat întreg grotescul şi monstruosul piesei fără nici un fel de artificii exterioare, exclusiv prin trăire actoricească.”- Andrei Băleanu
- Saltul în fantastic sau despre un apocalips mai mult sau mai puţin local (fragment) – Monica Lovinescu
„La a 12-a stagiune a Teatrului Naţiunilor de la Paris, Teatrul de Comedie de la București a constituit o revelaţie mai ales prin prezenţa unui regizor, David Esrig. Oricare ar fi rezervele pe care ni le inspiră concepţia sa asupra lui Troilus și Cressida, spectacolul dezvăluie un regizor de clasă. E primul pe care-l vedem aici, poate că nu e singurul, dacă e să dăm crezare celor ce se spun la București despre ivirea unei noi generaţii de regizori în stare să înfrunte concurenţa internaţională.
De îndată deci ce s-a renunţat la cămașa de forţă a realismului socialist, talentul și-a făcut reapariţia în România.
Teatrul de Comedie deci, și nu numai David Esrig, s-a pus în pas cu vremea. Mai întîi Rinocerii lui Eugen Ionescu. Piesa a fost montată de Lucian Giurchescu cu destulă prudenţă pentru a acoperi sensurile, dar, odată cu ele, și forma estetică. Textul sună mult mai puţin anticonformist pe românește pentru că viziunea regizorală se oprește la jumătate de drum. Nu e un reproș pe care-l facem lui Lucian Giurchescu. Într-un București încă al Rinocerilor, presupunem că montarea piesei a pus destule probleme, de un alt ordin decît estetic. Interpretarea lui Radu Beligan se supune acelorași nuanţări, de circumstanţă sau nu. Gesticulaţiei înspăimîntate, și total exagerate, a lui Jean-Luis Barrault (dar de cîtă vreme Barrault nu mai joacă decît retoric), dramatismului eroic al lui Karl Heinz Stroux, Radu Beligan le opune pe aceea a omului de rînd, nici erou, nici poet, a cărui rezistenţă la epidemia de rinocerită se ferește de atitudini excesive, luînd chiar aparenţele resemnării. Viziune care poate fi convingătoare, în orice caz conformă temperamentului acestui actor, care el însuși a suferit, vreme destul de îndelungată, de rinocerită. E o ironie, sau un paradox, că tocmai el îl interpretează pe Béranger? În orice caz jocul, dacă nu și conștiinţa, e remarcabil.
Ecourile pe care anumite replici le-au putut trezi la București, explică probabil surdina care ne-a izbit. Să luăm un singur exemplu. În cele două regii pe care le-am citat mai sus, Béranger se războiește cu rinocerii, și-i insultă, cu faţa la sală, de parcă de aici ar veni primejdia. Versiunea bucureșteană este singura în care Béranger, alias Radu Beligan, întoarce spatele sălii, și-și murmură invectivele către fundul scenei. Cînd ne gîndim că, în seara premierei, toate mărimile regimului se aflau în sală, foști sau actuali rinoceri, jocul scenic al lui Radu Beligan ni se dezvăluie ca avînd o motivare precisă. […]”
„Fiind de notorietate exigența lui E. Ionesco în privința montării pieselor sale, spectacolul Rinocerii din 1964, a fost un veritabil test pentru actori și pentru regizorul Lucian Giurchescu. Test trecut cu brio, după cum avea să afirme chiar intransigentul dramaturg, cu ocazia reprezentației de la Théâtre des Nations: Este într-adevăr o idee excelentă să sugerezi rinocerii fără să-i arăți pe scenă. Oamenii au crezut astfel mult mai mult în rinocerii pe care nu îi vedeau decât în rinoceri de carton. Simbolul a fost mult mai evident în acest fel. Pot spune că a fost un spectacol jucat admirabil. Actrița și jurnalista Jacqueline Cartier, comparând spectacolul lui Jean Louis Barrault cu cel de la Teatrul de Comedie, avea să dea câștig de cauză celui din urmă (France Soir, 22 mai 1964) și, pentru a confirma încă o dată calitatea spectacolului românesc, dorind să monteze Rinocerii la Sofia, echipa Teatrului de Satiră a ținut să vizioneze în prealabil versiunea Teatrului de Comedie. Au urmat turnee în Cehoslovacia, Germania (1966) și Israel (1969).”- Teatrul de Comedie
Teatrul de Comedie la moment aniversar (fragment) – Radio România Internaţional
„ Actorul Ion Lucian îşi aminteşte emoţionat acele momente: “Eram în spatele cortinei, în sala Sarah Bernard şi aşteptam cu emoţie ridicarea cortinei pentru spectacol. Era o situaţie specială. Cu o lună în urmă venise la Bucureşti Comedia Franceză. Actorii şi-au exprimat dorinţa de a vedea un spectacol în România. Norocul nostru a fost că au fost aduşi la ”Rinocerii”. De aceea, când ne-am dus noi acolo, Parisul era deja informat de către aceşti actori: „Duceţi-vă la români, nu-i scăpaţi, pentru că sunt uluitori!”. Duceam această povară pe umerii noştri cu mândrie şi aşteptam confruntarea cu publicul. În momentul acela, a început imnul naţional. Şi ne-a făcut praf! Ne-am dat seama că reprezentăm o şcoală de teatru românesc. Imediat după, s-a auzit Marseilleza. Şi asta ne-a pus capac! Ne-am dat seama că nu este un spectacol, ci o confruntare. De spectacol nu vă pot spune cum s-a desfăşurat, pentru că s-a întâmplat ce nu s-a pomenit încă în Franţa – năvala publicului din sală pe scenă. Şi aceasta, pentru că, în proporţie de 80%, în sală erau oameni de teatru. Printre ei s-a strecurat timid un om, care stătuse ascuns într-o lojă, ca nu cumva să se spună în presă că are relaţii bune cu România. Nu a mai putut răbda să stea ascuns, a venit la noi şi ne-a felicitat: „Datorită vouă, românilor, mi-am dat seama de dimensiunile piesei mele”. Era, bineînţeles, Eugen Ionescu. […]”
Lucian Giurchescu: Teatrul nu se poate face la fiecare în bucătărie (fragment) – Ştefania Stan
Reporter: Maestre Lucian Giurchescu, v-aţi dedicat întreaga viaţă promovării culturii româneşti în lume, în special în domeniul teatrului, contribuind la afirmarea identităţii spirituale româneşti în special în spaţiul nordic. Aş dori să pornim discuţia noastră de la perioada în care aţi lucrat ca regizor la Teatrul de Comedie şi aţi pus în scenă, pentru prima dată în România, două piese ale lui Eugen Ionescu: „Rinocerii” şi „Ucigaş fără simbrie”.
Lucian Giurchescu: Prima piesă pe care am pus-o în scenă a fost „Rinocerii”, urmată de „Ucigaş fără simbrie”. Directorul teatrului era Radu Beligan care a şi jucat rolurile principale în ambele piese, care au avut succes mare la public. „Rinocerii” s-a jucat foarte mult, au fost peste 250 de spectacole. Cu „Rinocerii” am fost în turnee la Paris, Tel Aviv, Berlinul de Vest, Praga dar şi în Berlinul de Est. Aici nu ni s-a dat voie să jucăm Eugen Ionescu, pentru că îl considerau duşman de clasă. Nimeni din ţară nu a protestat, toată lumea s-a făcut că plouă, iar noi ne-am plimbat câteva zile prin Berlin şi i-am lăsat pe ceilalţi să joace Shakespeare şi Alexandru Mirodan.
Reporter: Să revenim la turneul Teatrului de Comedie la Paris. Cred că a fost o întâmplare fericită a existenţei dvs. ca regizor, pentru că martori oculari, dar şi unii actori care au participat la acest turneu spun că a fost un mare succes, iar cronicile vremii susţin aceasta.
Lucian Giurchescu: A fost un succes. Dar au mai fost şi alte voci care au contestat. De exemplu, cronicarul unui ziar important a venit cu o pretenţie, care ar fi putut fi reală dacă eram francezi, englezi sau americani, dar nu noi, veniţi dintr-o ţară comunistă, care mai trebuia să ne şi întoarcem. El a spus că dacă tot am făcut piesa, trebuia să fi făcut din ea un spectacol antistalinist. Dar am avut şi cronici foarte bune, fiindcă am jucat bine. Eu nu consider şi nici nu cred că un succes înseamnă o unanimitate de voci. Louis Jouvet, mare om de teatru francez, probabil uitat astăzi, vorbea despre acest lucru cu actorul Pierre Renoir, spunând printre altele că „nu e bine ca toată lumea care vine la spectacol, să-i placă”. Câteodată, unanimitatea poate să fie egală şi cu mediocritatea. Eugen Ionescu mi-a spus că „Rinocerii” montat de mine a fost cel mai bun spectacol pe care l-a văzut. Eu nu ştiu dacă a fost cel mai bun, dar l-am priceput, fiindcă era foarte românesc, dar şi foarte franţuzesc în acelaşi timp.”
- http://comedie.ro/spectacol/rinocerii?fbclid=IwAR1WSbvOyXLLwN06r1hrOpuCpV4qc5g0NZcVqW3eIiKkDVRSFVsyQMKOXAM
- https://institutulprezentului.ro/2018/11/14/saltul-in-fantastic-sau-despre-un-apocalips-mai-mult-sau-mai-putin-local/
- http://www.comedie.ro/fisiere/Catalog_teatru_comedie_previewr.pdf?fbclid=IwAR1nmfeZO7XnsyUPLapfK9e1WaX0T1-0kdBnWMyXlSO2sdowzdRkaPc_B_4
- http://m.comedie.ro/istoric.php
- http://www.amosnews.ro/arhiva/lucian-giurchescu-teatrul-se-poate-face-fiecare-bucatarie-26-07-2008
- http://old.rri.ro/arh-art.shtml?lang=2&sec=44&art=105452
- http://www.cimec.ro/Teatre/revista/1964/dl.asp?filename=Nr.5.anul.IX.mai.1964.pdf