Umbra

În anul 1963 la Teatrul de Comedie David Esrig montează un spectacol numit de critici și regizori un spectacol modern, un spectacol controversat care aduce atât o viziune regizorală nouă, cât și o tehnică de actorie foarte asumată. Într-o vreme în care criticii aveau un cuvânt valoros în ochii artiștilor și ai spectatorilor, Revista Teatrul a organizat pentru numărul din septembrie 1963 o serie de discuții cu câțiva critici, regizori și actori care să-și spună părerea despre acest nou și diferit spectacol – Umbra.

Regizorul pune în scena piesa lui Evgheni Șvarț scrisă în 1940, care este o revenire la povestea lui H.H. Andersen despre omul care și-a pierdut umbra. Dramaturgul reia basmul dintr-o perspectivă modernă, comică și zguduitoare și are ca morală ideea că omul nu poate înfrânt în niciun fel, lucru care nu este valabil și în cazul umbrei lui. În loc să abordeze structura clasică a conflictului dintre bine și rău (așa cum se întâmplă în cazul altei montări a teatrului din Galați), Esrig construiește fiecare personaj cu părți pozitive și părți negative, iar umbra, personajul „negativ” cum ar veni, este de fapt ”[…] o umbră al cărei echivalent este nimicul, nulitatea, nonvaloarea, care mimează omenia”[1]. Metoda de lucru pare să fi fost apropiată de ceea ce numim noi astăzi teatru deviced, pentru că realizatorii spectacolului au depus muncă în plus, s-au apropiat unii de ceilalți; actorii au studiat personajele așa cum n-au mai făcut-o la niciun spectacol, ajutați fiind de regizor să rămână „pe linia de plutire” – Gheorghe Dinică (Umbra), Sanda Toma (Prințesa), Amza Pellea (Pietro), Nicolae Gărdescu (Primul ministru), sunt doar câțiva dintre actorii care mărturisesc că și-ar dori să facă parte din cât mai multe spectacole care să le provoace creativitatea într-atât. „Pentru mine, pregătirea acestui rol, nu exagerez, echivalează cu mai mulți ani de studiu”[2].

Mulți critici de teatru au acuzat spectacolul de prea multă „gimnastică”; pentru 1963, era într-adevăr ceva diferit și de-a dreptul ciudat să fie combinate într-o egală măsură textul, gestul, plastica, decorul, mișcarea, muzica, lumina etc. Textul n-a mai fost pus pe un piedestal, ci a făcut parte din întregul spectacolului. Rolurile n-au mai fost făcute separat cu fiecare actor în parte, ci totul s-a gândit împreună, ca un ansamblu. Artiștii, mai ales regizori precum Radu Penciulescu, Dinu Cernescu sau Lucian Pintilie, au înțeles și admirat spectacolul contemporan, condamnând criticii pentru că s-au pierdut în detalii și n-au putut să vadă că s-a născut un adevărat eveniment rar, care ajută la evoluția și schimbarea teatrului.

Ce anume se întâmplă pe scenă este greu de dedus din imagini și mai greu de reprodus din ceea ce se spune despre el – nu pentru că n-ar fi marcat, ci pentru că era mai importantă discutarea fenomenului decât descrierea lui propriu-zisă. Știm că avem personaje care evoluează în timpul spectacolului, relații care se dezvoltă; atât scenografia, cât și mișcarea și regia, sunt numite îndrăznețe și șocante. Poate că motivul este tocmai ieșirea din bula comediilor ușoare, a comediilor la care se râde și atât; acest spectacol pare să fi fost pe cât de comic, pe atât de profund, așa cum declară David Esrig: „Cred că teatrul modern înseamnă în primul rând o artă de semnificații profunde – chiar când e vorba de comedie”[3].

Tema spectacolului este, din fericire, prezentată de Vicu Mândra:

„…demascarea categorică a fascismului, ca expresie ultimă a urii și spaimei față de om, caracteristici atât de proprii moralei capitalismului”[4]. Spectacolul are un puternic comentariu politic despre pericolul fascismului care își găsește unele principii în capitalism. Abordează problema societatății comuniste, a totalitarismului care îngrădește și privează de libertate individul care trebuie să se supună valorilor promovate de regim, lucru transpus în personajul Umbrei. „[…] actuală, în cel mai bun sens al cuvântului, este ideea lui Esrig de a concretiza „răul”, semnificat de Umbră, întruchipând în acest personaj ascensiunea nulității care, în condițiile lumii burgheze, ajunge să se substituie valorilor autentice, și să și le subordoneze”.

În plus, este și o critică la adresa unora dintre artele teatrale contemporane. Avem, așadar, strămoșul teatrului social, îmbrăcat în aparența unui basm popular. De la temă și de la înțelegerea deplină a textului s-a ajuns la reușita lui Dinică de a materializa „o stare de spirit individualizată”[5] și la „jocul Sandei Toma, cizelat, fin ca o dantelă, fiecare intonație și fiecare gest dezvăluie o nuanță”[6].

Esrig știa că acestui spectacol i se potrivea cel mai bine cuvântul contemporan. Ideile lui erau, de asemenea, contemporane chiar și teatrului nostru de astăzi:

„Cred că în general teatrul înseamnă expresie, înseamnă o artă de forță, de fantezie, de spirit și de temperament”.[7]

Indiferent dacă a fost criticat sau lăudat, toată părerile se întâlneau într-un punct comun: spectacolul era altceva decât majoritatea celor montate în țară. Avea defecte, relații dintre personaje nu atât de bine conturate și soluții regizorale care ar fi putut înlocuite cu altele mai bune, dar asta nu-l făceau în niciun caz un spectacol prost. E și pricina pentru care revista Teatrul din  septembrie 1963 a deschis o dezbatere consistentă, atât cu realizatorii cât și cu criticii. Ea a însemnat, în contextul social, politic și estetic, un moment de cotitură, în care gândirea despre teatru și teatralitate, despre rolul mișcării în teatru (Paule Sybille) și despre excepționalii actori (în frunte cu Gheorghe Dinică) a fost determinată să facă un salt reflexiv important.

„Dar nu trebuie să omitem nici o clipă că scăderile unui spectacol excelent rămân scăderile unui spectacol excelent, așa cum momentele excelente ale unui spectacol banal rămân momentele excelente ale unui spectacol banal. […] însuși faptul că spectacolul Umbra a prilejuit cuprinderea unei atât de largi sfere de probleme, că a generat atâtea idei noi și prețioase, îi confirmă valoare și-i definește semnificația”[8].

Spectacolul a fost prezentat și în multe turnee în străinătate, dintre care cel de la Paris, la festivalul  Théâtre des Nations, a repurtat un foarte mare succes, înscriind Teatrul de Comedie pe harta artistică a Europei.

Ema Onofrei

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.01.48

Note
[1] David Esrig, Revista Teatrul, 1963, septembrie, pag 48
[2] Gheorghe Dinică, Revista Teatrul, 1963, septembrie, pag 49
[3] David Esrig, Revista Teatrul, 1963, septembrie, pag 56
[4] Vicu Mândra, Revista Teatrul, 1963, septembrie, pag 43
[5] Ana Maria Narti, Revista Teatrul, 1963, septembrie, pag 45
[6] Idem
[7] David Esrig, Revista Teatrul, 1963, septembrie, pag 48
[8] Lucian Pintilie, Revista Teatrul, 1963, septembrie, pag 64