O trilogie antică

Trilogia antică a lui Andrei Șerban este povestea pasionantă a unei aventuri teatrale începute acum cîteva decenii, purtînd spre noi emoția și teroarea unor vremuri imemorabile, o aventură care a cunoscut un lung periplu, construind-se treptat, dar păstrînd intactă magia începuturilor. Totul a pornit la New York,  unde Andrei Șerban, invitat încă din 1965 de Ellen Stewart, fondatoarea teatrului La MaMa, sosește în 1972, după o experiență semnificativă în Persia, pe un tărîm de legendă. În 1971, tînărul regizor este alături de Peter Brook care realizează Orghast, spectacol experimental, dedicat mitului lui Prometheu, creat la Festivalul Artelor de la Șiraz-Persepolis, în Iran. Este de altfel primul spectacol al Centrului de Cercetare Teatrală, CIRT, fondat de Brook și care va continua la Teatrul Bouffes du Nord din Paris. Orghast este numele unei limbi imaginare, „de laborator”, creată de Ted Hughs, care amestecă elemente de greacă veche, latină și un limbaj sacru, Avesta, din ritualul cultului lui Zoroastru, din India și vechea Persie. Brook era preocupat în epocă de esența magică a teatrului, în căutarea unui sunet pur, capabil să transceadă discursul rațional. Inspirat de experiența de la Persepolis și de cercetările lui Brook, Andrei Șerban decide în primul său spectacol la La MaMa să facă apel la repertoriul tragediei antice și montează în 1972, Medeea după Euripide și Seneca, la care se vor adăuga Electra, după Sofocle în 1973, și Troienele, după Euripide în 1974, dînd astfel corp Trilogiei antice, spectacolul său cel mai cunoscut și care va traversa deceniile și continentele. Pentru tînărul regizor a fost începutul unei noi etape de lucru, cu participarea esențială pentru partea muzicală, indisociabilă de elementele vizuale și dramatice ale spectacolului, a compozitoarei Elizabeth Swados (1951-2016), prezentă și ea la experiența de la Persepolis. În primele spectacole new-yorkeze, actrița Priscilla Smith joacă Medeea, Andromaca și Electra. Mai târziu, în 1990, ea va veni la București și va participa la repetițiile cu actorii români din noua versiune montată de Șerban pe scena Teatrului National, transmițînd elemente concrete ale travaliului teatral, fiind deasemenea asistentă de regie și secretar literar.

Pentru a intra în textele clasice, în intimitatea lor pierdută, Șerban pleacă de la ideea de a regăsi și a da viață unor modele arhetipale, prezente în inconștientul colectiv. Din punctul de vedere al regizorului, textele în greaca veche sunt pentru actori cel mai generos material din cîte s-au scris vreodată. Începe cu Medeea și propune un text în greacă veche și latină dar și în alte limbi, preia elemente de ritual și ceremonie din culturi diverse, de la cele africane, braziliene, sau asiatice, pînă la bocetul românesc. A continuat explorarea limbilor moarte împreună cu compozitoarea Elizabeth (Liz) Swados și în Troienele, într-o formă muzicală ce se apropie de operă, utilzînd flaut, tambur și trombon. Căuta astfel, mărturisește regizorul, „un fel de a trăi tragedia cu trupul, cu vocea, în spațiu, în mișcare, în așa fel încît să fie universal receptată, în orice colț al lumii, făcînd apel la vibrații pe care intelectul rece nu le poate simți.”

Emoția aventurii începută la Persepolis, alături de Peter Brook, reîmplinită în propriile experiențe se păstrează intactă în versiunile succesive ale Trilogiei de-alungul anilor, de la Paris, în Chapelle Royale sau sub cerul grec, în ruinile antice, în munții elvețieni, eroii pierduți între nori și dincolo de lume, pe malul Oceanului, același sentiment intim de apartenență spirituală comună.

Spectacolul a traversat lumea. De fiecare dată, regizorul se adaptează noilor spații de joc și găsește atmosfera inițială, în noile date tehnice. Pentru Medeea, la New York,  spectatorii traversau culoare ca niște catacombe în subsolurile de La MaMa, sau la Paris, în Marea Hală de la Villette lungi coridoare, sau în meandrele subolului Naționalului bucureștean, și ajungeau într-un spatiu redus, slab luminat de o lumînare unde  piesa se joacă ca o ceremonie sacrilegiu. În 1972, Medeea pe scena de la La MaMa, cu deschiderea imensului spațiu al Anexei, este un eveniment, iar Andrei Șerban e considerat unul din tinerii regizori cei mai îndrăzneți și mai interesanți din teatrul experimental. Troienele, e momentul dominant, un spectacol ambiental, spectatori incluși în aria de joc, martori ai căderii Troiei, trilogia se reechilibrează apoi, trece de la răzbunarea oarbă a Medeei la disperarea femeilor troiene și la împăcarea din Electra, devenită încheiere senină a trilogiei.

Andrei Șerban revine în 1990 la București, invitat de Andrei Pleșu, noul ministru al Culturii, și devine directorul Teatrului Național, are speranța să recreeze un nou teatru. În viziunea sa, Teatrul Național ar fi trebuit să fie oglinda timpului în care trăim. Simțea nevoia de a transmite tinerilor ceva din experiența sa cu Peter Brook și să creeze un laborator de cercetări. Avea un program pe termen lung, dar decide că O trilogie antică va deschide drumul. În spectacolul de la București, Trilogia se repeta pe scena Teatrului Național, nu departe de confruntările cu minerii din Piața Universității. Spectacolul românesc vine în vara lui 1991 în turneu la Paris, primit ca un simbol ale unei reînvieri a teatrului românesc în pragul unei noi epoci. Trilogia bucureșteană va fi jucată apoi la festivaluri de la Milano, Sao Paolo, Salzburg, Edinburgh,

În 28 iulie 1991, la Grande Halle de la Vilette, Turneul Teatrului Național din București: „Un eveniment” notează ziarul Le Monde. Totul începe ca o inițiere, Spectatorii sunt împinși într-un culoar slab luminat de cîteva lumînări ținute de actori cu figuri amenințătoare, din capătul lui, dincolo de o poartă închisă, răzbat sunete sfîșîitoare. Apoi, mai aproape, cîteva voci, sinistre, și poarta se deschide lăsînd să intre publicul într-un spațiu restrîns. Scena se petrece în Corinth unde Medeea în lanțuri imploră să fie eliberată și să plece în exil cu copiii săi. Iason a trădat-o și se pregătește de nuntă cu Creusa, fiica lui Creon. Dar răzbunarea Medeei, cea proscrisă, e teribilă: îi oferă Creusei un voal otrăvit care o va ucide și apoi își omoară copiii, lipsindu-l astfel pe Iason de urmași. Medeea își proferă șuerînd blestemul, ținînd în mînă cuțitul șiroind de sînge, spațiul se strînge parcă în jurul lor, în fața cadavrelor copiilor, Iason e cuprins de teroare.Totul e jucat ca un strigăt sugrumat, un spectacol de văzut cu ochii închiși, în noaptea crimei. Cîteva măști, cupe în care se mistuie cîteva flăcări, o extraordinară economie de mijloace pentru un ritual barbar, ca o posesiune malefică. După 20 de minute de pauză, spectatorii, buimaci de atîta violență, sunt invitați sau mai degrabă împinși să se alăture unei procesiuni care iese din Marea Hală pentru un parcurs care îi conduce într-o altă aripă a clădirii. Troienele începe cu publicul în picioare, ca refugiații din toate războaele, mulțimea e ghidată în diferite zone de joc. Publicul e agresat tot timpul de sunete și imagini, mînați de actori, spectatorii se deplasează în spațiu în vreme ce acțiunea explodează. Brutalitatea războiului în toată oroarea lui, Troia a căzut, femeile troiene sunt prizonierele soldaților greci, dezbrăcate, violate. Mulțimea împreună cu Hecuba evocă spiritul Troiei în flăcări, regina detronată face un dans al focului și e tîrîtă cu un laț în jurul gîtului. Cassandra, preoteasă a lui Apollo, anunță într-o transă profetică pierderi și sacrificii viitoare. Astyanax, fiul lui Hector și al Andromacăi, ultimul supraviețuitor al dinastiei, e luat ostatec de greci și omorît. Apare Elena, cea care a provocat războiul, femeile se aruncă asupra ei, Hecuba o blestemă, Într-o imagine terifiantă, Elena e pusă în cușcă ca o fiară încolțită, dezbrăcată și brutalizată. Coșmarul se mai alină în momentele de lirism din final, troienele legate în frînghii sunt duse în exil. Și cîntecul lor, traversînd sala și publicul, e sfîșietor, el răsuna în Marea Hală de la Villette, ca un ultim ecou al unei dureri mocnite, atunci și acum. După un antract, Electra se joacă pe o platformă îngustă, în lumină vie, în contrast total cu obscuritatea Medeei sau cu clar obscurul amenințător al Troienelor. E ultimul fragment, cel mai luminos și mai accesibil. Cîteva simboluri simple, un șarpe viu și o colombă, reprezentînd polaritatea, apoi cu prezența obsedantă a unui Oedip orb și a fantomei lui Agamemnon, spectacolul  merge mai departe de drama Electrei, obsedată de răzbunare. În final, întîlnirea emoționantă cu Oreste în sunete de clopote aduce promisiunea unei împăcări și a unei renașteri.

Creată la București în septembrie 1990, cu ultima reprezentație în iunie 1996, biografia spectacolului și ideea sa nu se încheie aici. Pentru Andrei Șerban, aventura Trilogiei antice, purtată peste trei decenii, nu a fost concepută ca o reconstituire  de muzeu, ci ca o experiență viscerală, valabilă pentru orice individ, în oricare moment al istoriei sau în oricare punct al globului. Și astfel, în decembrie 2019, la La MaMa, care celebra centenarul Ellen Stewart, fondatoarea teatrului, dispărută în 2011, publicul asistă la un Festival The Trojan Women, în colaborare cu Great Jones Repertory Company care a călătorit în zone de conflict în ultimii cinci ani, Cambodgia, Guatemala, Kosovo, pentru a colabora și recrea o producție, performances și ateliere, realizate de Andrei Șerban.

Mirella Patureau

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.01.43