Pepino, Cristian

Cristian Pepino este o personalitate aparte în peisajul teatrului și culturii românești din ultima jumătate de veac, fie și numai dacă ne gândim la faptul că și-a dedicat întreaga viață teatrului de animație, la a cărui faimă internațională a contribuit ca nimeni altul prin creațiile sale strălucite, dedicate deopotrivă copiilor și adulților.

Născut la București în 1950, regizorul învață la renumitul Liceu Lazăr și își demonstrează, încă din adolescență, talentul complex de grafician (profesiune către care o vreme aspiră), om de litere și teatru. Optează în cele din urmă pentru teatru și urmează cursurile superioare la IATC, avându-i ca dascăli pe Mihai Dimiu, David Esrig și Radu Penciulescu. După absolvirea din 1973, oscilează o vreme între a pune în scenă în teatre dramatice, cu montări la Piatra Neamț, Târgu Mureș, Constanța, Bacău, București, și regia în teatre de animație. Debutează la Bacău, unde va reveni frecvent, iar apoi, pentru o perioadă, numele său e legat direct de Teatrul de păpuși din Constanța, unde semnează regia mai multor spectacole foarte bine primite de presă și critică, între care Prințesa şi ecoul – (scenografia Mircea Nicolau, 1979), Lecție de zbor şi cor pentru puiul de cocor  (spectacol interactiv, căruia îi scrie și scenariul, scenografia Ion Tiţoiu, 1980), Metamorfoze (dramatizare proprie, scenografia Eugenia Tărășescu-Jianu, 1980), Inimă rece (scenografia Mircea Nicolau, 1984). Unele dintre aceste spectacole sunt premiate în festivaluri naționale, iar Metamorfozele după Ovidiu, spectacol preponderent pentru adulți, reprezintă și cea dintâi recunoaștere internațională a măiestriei sale, obținând în 1981 Marele Premiu la Festivalul International PIF de la Zagreb.

„În ultima perioadă, personalitatea trupei este modelată de fantezia unui tânăr regizor venit din teatrul cu actori, Cristian Pepino (…) Măsura forței de creație în teatrul de păpuși a regizorului o dă spectacolul Metamorfoze după Ovidiu. Explorând lumea mitologică a poetului, Cristian Pepino împreună cu scenografa Eugenia Tărășescu-Jianu încearcă să exprime în limbaj păpușăresc sensurile filosofice ale lucrării, să-i evidențieze deschiderea existențială. Conlucrează în montare alături de păpuși, marionete, dansul, pantomima; jocul de lumini imprimă tensiune şi mister reprezentației. Totul are aer de ritual, mișcările sunt solemne şi hieratice. Viziunea regizorală coregrafică stimulează fantezia artistului mânuitor. Menționăm astfel două momente de virtuozitate interpretativă datorate Anetei Forna Christu în zborul lui Icar şi Georgetei Nicolau în dansul Mamei Geea.”[1]

Din 1984, Cristian Pepino devine regizor al Teatrului Țăndărică din București, scenă căreia îi va rămâne fidel și după ce, începând din 1998, își va muta activitatea de bază ca profesor la UNATC București. Impresionanta sa activitate nu acoperă doar regia de teatru, preponderent de animație, ci și literatura dramatică originală ori dramatizarea unor opere celebre, fie pentru teatrul de păpuși, fie pentru radio ori televiziune, scenografia unora dintre spectacolele pe care le-a semnat ori au fost regizate de alți colegi, construcția de păpuși și marionete. Predilecția pentru marile opere ale literaturii universale, transformate în spectacole de animație cu adresabilitate deschisă atât adulților cât și copiilor e probată în timp de multe realizări excepționale, între care adaptarea Visului unei nopți de vară de Shakespeare (prima versiune în 1988, a doua versiune):

„Spectacolul lui Cristian Pepino este, mai întâi de toate, o extraordinară demonstrație de virtuozitate în materie de animație teatrală. Translarea textului shakespearean în limbaj scenic s-a făcut fără hiatusuri şi fără disonanțe, cu o risipă de inventivitate apreciabilă. Păpușile execută un desen spațial de o mare lejeritate, mișcarea lor este uneori de-a dreptul frenetică (pe o păpușă «lucrează» adesea mai mulți mânuitori), transformismul lor — remarcabil. Siluetele supradimensionate ale lui Oberon şi Titaniei au aceeași suplețe ca şi cele — mai obișnuite ca proporții — ale personajelor de la curtea lui Theseus. Întreg decorul lasă o impresie de fluiditate şi convertibilitate care accentuează atmosfera de feerie, de vis a montării. Ne aflăm, de fapt, în fața unei mari montări, unei «superproducții» a teatrului, care a solicitat la maximum talentele şi experiența interpreților. Şi, pentru că aportul fiecăruia dintre ei este greu de deslușit în acest amalgam însuflețit de creație colectivă (…) drept este să-i numim in corpore pe toţi cei care au contribuit la acest recital păpușăresc : Ioana Stoica, Paul Ionescu, Valentina Roman, Rodica Dobre, Valentina Tomescu, Florentina Tănase, Angela Filipescu, Liviu Berehoi, Sara Dan, Cătălin Anastase, Claudia Duminică, Aurelian Iorga, cărora li se adaugă şi „vocile“ lui Valeriu Simion, Mihai Pruzsinsky, Cristina Popovici, Tudorel Filimon, Costel Popovici şi… Cristian Pepino.”[2]

În 2016, Cristian Pepino revine cu o nouă versiune a aceluiași text shakespearian, reconstruită și redesenată într-o cheie complet nouă – scenografia și păpușile aparținându-i, iar costumele fiind semnate de Oltea – Clara Darângă Rașnoveanu, într-o feerie pe muchia grotescului, ce a stârnit, și de această dată, reacții dintre cele mai entuziaste:

„Frenezia, exuberanța personajelor și magia întâmplărilor născocite de Marele Will s-au dovedit un material perfect pentru imaginația debordantă a regizorului. Mai întâi, montarea câștigă prin modul în care Cristian Pepino speculează la maximum limbajul animației. O trăsătură distinctă a păpușii individualizează personajul, de regulă un detaliu spumos menit să dea seama de statut, tipologie, caracter. Cârja Ducelui, alături de ochelarii negri de mafiot, ambele relevante pentru caracterul lui autocrat, sunt exemple numai bune. Dar construcția păpușilor este responsabilă nu numai de portretizarea personajelor în sine, ci și de contextul general, ba chiar de tipul de ordine politică. Îmbrăcate în costume de militar, cu tot cu fala și epoleții aferenți, păpușile din suita Ducelui rezumă, prin simpla apariție, regimul de disciplină autarhică, strictețea ierarhiilor de putere, ba chiar forma discreționară de conducere care se perpetuează în jos, în straturile cele mai umile. Bottom va face, la rândul lui, militărie cu meșterii-actori, după cum în relația Titania-Oberon (amândoi cu părul lung, îmbrăcați în negru), aleasa îl stăpânește pe regele pădurii prin temperament și forță fizică. Ritualurile puterii se ghicesc peste tot.”[3]

După evenimentele din decembrie 1989, cariera regizorală a lui Cristian Pepino ia un avânt binemeritat, iar asta se datorează mai întâi de toate excepționalului spectacol nonverbal realizat cu absolvenții celei dintâi promoții de artiști păpușari ai UNATC, în parteneriat cu Teatrul Țăndărică: Adunarea păsărilor, dramatizarea Mihaelei Tonitza-Iordache după Farrid Uddin-Attar, în scenografia excepționalei artiste Cristina Pepino, alături de care regizorul și-a realizat foarte multe dintre proiectele sale. Atât în țară cât și în străinătate, Adunarea păsărilor se bucură de un enorm succes de public și de critică și adună mulțime de premii de toate felurile, între care Premiul pentru cel mai bun spectacol de teatru de păpuși la Gala tinerilor actori de la Costinești în 1993, ori Premiul de creație, Zagreb, festivalul PIF 2001. Și acest legendar spectacol va fi reluat, într-o formulă împrospătată, în 2018 la Teatrul Țăndărică.

„Revelația Festivalului a fost Adunarea păsărilor, spectacol prezent la Constanța printr-o întâmplare şi, oricum, în afara concursului. Lucru inexplicabil: în primul rând, pentru că fascinanta lui realizare, din toate punctele de vedere (teatral, scenografic, plastic, muzical, interpretativ, estetic), reprezintă o performanță cu totul remarcabilă şi incontestabilă, indiferent pe ce poziții estetice te-ai afla. În al doilea rând, pentru că este o coproducție între ATF, mai exact prima promoție a secției de păpuși şi marionete, înființată după ‘89 la noi, care termină anul acesta, şi Teatrul „Țăndărică“. Un spectacol uluitor, non-verbal, care are la bază o idee simplă şi clară, cu un ritm bine punctat şi susținut cu aceeași forță de la un capăt la altul. O succesiune a imaginilor plină de inventivitate şi rigoare, cu o deosebită expresivitate şi disponibilitate corporală actoricească şi a fiecărei păpuși în parte, într-o coordonare perfectă, într-un balet superb, plin de tensiuni creatoare şi existențiale. Adunarea păsărilor, realizat de regizorul şi profesorul Cristian Pepino, împreună cu studenții săi, este o poveste teatrală care îți taie răsuflarea şi care rămâne un model în memoria mea afectivă. Un spectacol pentru care cuvintele, oricât de multe şi îndelung alese, sunt puține şi sărace. Un spectacol care va face carieră internațională, care va încânta şi de acum înainte cele mai diferite şi antagonice gusturi teatrale, un spectacol care împreună cu altele, aflate pe aceeași linie, vor relansa teatrul de păpuși şi marionete (deși sintagma mi se pare acum limitativă) în zona fascinantă a performanței teatrale.”[4]

Experimentul cu spectacole nonverbale bazate pe scenarizări ale marilor opere clasice e continuat, în 1996, cu o nouă producție remarcabilă, dedicată de această dată într-o măsură mult mai apăsată adulților: Play Faust, adaptare liberă semnată de el însuși după poemul lui Goethe. E, de altfel, una dintre punerile în scenă ce statuează, fără îndoială, tendința constantă a teatrului de animație românesc de a ieși din sfera de adresabilitate simplistă a teatrului pentru copii, afirmându-se ca formă de teatru total, ce transgresează cu bravură limitele de vârstă și granițele geografice (o direcție afirmată în deceniile anterioare prin alte câteva montări celebre, ca Micul Prinț după Saint Exupery în regia lui Radu Penciulescu, 1960, Till Ulenspiegel în regia Cătălinei Buzoianu, 1979, Ubu Rex în regia lui Kovacs Ildiko la Cluj, 1980, Petruşka şi Vulpea de Stravinski în regia Irinei Niculescu, 1983 ș.a.):

„Aceeași experiență a unei povești fără cuvinte o reia Pepino, în cu totul altă formulă, în spectacolul Play Faust unde scenariul, regia şi scenografia îi aparțin, costumele sunt semnate de Cristina Pepino (colaboratoarea sa permanentă) iar mișcarea scenică de Theresa Caşu. Şi acesta a fost un spectacol-examen al studenților de la secția păpuși-marionete în colaborare cu Țăndărică, o procedură pe cât de normală, pe atât de profitabila pentru toată lumea. În Play Faust (…) locul cuvintelor este luat de muzică, leitmotivul şi multe din teme fiind din Carmina Burana de Carl Orff, care devine un suport explicativ, care dă un anume ritm şi sens succesiunii de imagini. Povestea bătrânului Faust şi a vânzării sufletului său este abordată dintr-un punct de vedere erotico-sexual. Mephisto îl tentează, îl provoacă scoțând în față artileria grea: muzică incitantă, exhibiții şi trupuri super-dimensionate, ritmuri şi dansuri excitante. Capcana lui Mephisto este sugerată şi prin decor: spațiul este practic o închisoare cu porți metalice, rece «animat» diavolește de un dezmăț al simțurilor, ispite sigure pentru bietul Faust. Dincolo de cortina roșie, în acordurile din Carmina Burana, uneori prelucrate cu ironie, forma ipocriziei, a falsului şi a minciunii se concretizează. Pe tărâmul infernului, seducător din afară, păcatele sunt tot atâtea facturi de plată pentru păcătoși: torturi, biciuiri, batjocură, blasfemie. Cromatica folosită pentru costume este foarte precisă: alb, negru, roșu. Pentru a îngrășă corul ispitelor şi păcatelor, Pepino apelează la măști enorme, grotești (văd enorm şi simt monstruos!), fabricate dintr-un burete tratat special. Expresivitatea lor este clară şi bine diferențiată, mesajul impecabil conținut şi transmis.”[5]

Impresionanta teatrografie a regizorului – ce depășește suta de spectacole, dintre care unele putând fi considerate în mod cert „de autor”, câtă vreme conceptul, dramaturgia, scenografia  și regia îi aparțin integral -, cuprinde o mare varietate de titluri, începând cu clasicele povești și basme, fie acestea din patrimoniul național ori universal: Sânziana si Pepelea după Alecsandri, montat la Galați în 1981 și București în 1994, Prostia omenească după Ion Creangă, Teatrul pentru copii Brăila, 1982, Inimă rece, după Wilhelm Hauff, la Constanța în 1982 și Ploiești în 2002, Harap Alb și Ivan Turbincă la Țăndărică în 1990 și 1992, Motanul încălțat, Țăndărică, 1996, Pinocchio, ATF/ Țăndărică, 1996 ș.a. Li se adaugă prelucrări după canavale de commedia dell arte sau texte clasice influențate de aceasta, între care  Regele Cerb după Carlo Gozzi, la Constanța, 1985 și Arad, 1998, Il fortunato Arlecchino / Norocosul Arlecchino la Țăndărică, 1994, ș.a. Critica remarcă adesea – atunci când se apleacă asupra producțiilor semnate de Pepino, fluența, originalitatea și farmecul subtil a viziunii regizorale, ca de exemplu în această cronică asupra producției cu Frumoasa și Bestia din 2001:

„Mai presus de toate, însă, e arta de a crea un spectacol în care actori văzuți şi nevăzuți, păpuși şi măști, într-o animație condusă cu pricepere şi într-un ritm generator de tensiune, într-un joc de sunet şi lumină abil dirijat, contribuind la alternanța dintre real şi fantastic, reușesc să mențină interesul neîntrerupt al publicului. Nu numai acela al copiilor de grădiniță, destinatarii virtuali ai spectacolului, ci şi al celor maturi, pe care soarta frumoasei fete îi interesează mai puțin, probabil, decât minunile care se nasc din cutia neagră a scenei. Acesta e, de fapt, marele merit al spectacolului: de a te introduce cu naturalețe, cu o artă în care magia se împletește cu știința, într-o lume a fantasticului, a făpturilor diafane şi a monștrilor pădurii. Imaginea plastică a spectacolului este admirabilă, figura monstrului e înspăimântătoare şi comică totodată, vocea sa, abil mânuită de sonorizator, reverberează cu accente ce dau fiori.”[6]

Totuși, particularitatea anume care-l distinge pe Cristian Pepino în peisajul (altminteri atât de bogat și de seducător al) teatrului de animație e disponibilitatea de a ceda, la intervale temporale regulate, ispitei marilor proiecte ce atacă opere ale literaturi clasice universale, în scenarii dramatice complexe și în formule plastice seducătoare, ce prilejuiesc construcții admirabile, din categoria celor numite de Dinu Kivu „superproducții”. Am putea exemplifica această afirmație printr-o suită de titluri dintre cele mai ambițioase, ce au dat naștere unor spectacole de mare vibrație artistică: Ciber-story după Stanislav Lem, la Țăndărică în 1990, Pasarea albastră de Maurice Maeterlinck, Țăndărică, 1998, fermecătorul Spărgătorul de nuci după E.T.A. Hoffmann și Ceaikovski la Arad în 1999, Peer Gynt de Ibsen, Teatrul Ariel din Tg. Mureș, 2004, Aventurile lui Robinson, Teatrul de Păpuși Constanța, 2008, Play Shakespeare la Teatrul Țăndărică, 2012, Furtuna după William Shakespeare, (scenografia Raluca Aionițoaie și Remus Alexandru Gabor, cu Marcel Iureș în rolul lui Prospero), Teatrul Colibri Craiova, 2017, Faust Reloaded, cu aceiași scenografi, Țăndărică 2018. De un excepțional succes național și internațional s-a bucurat, pe acest palier al revizitării clasicilor, atât de originala și de provocatoarea adaptare a romanului Candid de Voltaire (care a obținut Premiul de regie la Festivalul Internațional de Animație de la Praga, 2008), spectacol dedicat preponderent adulților:

„Caracterele sunt deslușit figurate prin păpușile sculptate de Dinu Carcaleţeanu şi împlinite prin costumele Cristinei Pepino: Candid este blând şi blond, Cunigunda are deja trăsăturile meseriei pe care o va practica, iar bărbații din viața ei poartă (în)semnele funcțiilor, dar şi ale națiilor cărora le aparțin. Dar, așa cum mărturisea regizorul, acestea nu ar fi valorat prea mult fără o echipă de actori şi păpușari formidabili: Mihai Dumitrescu, Liliana Gavrilescu, Georgiana Dinescu, Petronela Purima, Marin Fagu, cu toții foști studenți, din promoții diferite, ai Facultății de Teatru din UNATC, Specializarea Păpuși-Marionete. Deprinși nu numai cu tehnicile spectacolului de animație, cât şi cu jocul actoricesc, ei își caracterizează personajele atât prin expresie corporală, mișcare şi dans, cât şi printr-un limbaj «babilonic», alcătuit din cuvinte rostite într-un amalgam de limbi sau pur şi simplu inventate. Soluția slujește unei mai bune înțelegeri a lui Voltaire, a ideii că «toţi oamenii sunt la fel, iar umanitatea – omogenă». Ritmul alert al reprezentației şi sinuozitatea geografică a poveștii sunt susținute de muzica lui Dan Bălan şi, mai ales, de desenele animate utilizate uneori ca fundal, alteori ca metodă de realizare a personajelor secundare. Practic, odată cu acest Candid, regizorul a început să folosească din abundență proiecțiile video, deschizând şi în spectacolul de animație calea de sinteză între film şi teatru.”[7]

Un alt text clasic la care regizorul a revenit de cel puțin trei ori, în formule diverse, este Dragostea celor trei portocale, după Carlo Gozzi, pus în scenă atât în teatre de animație – Teatrul Țăndărică, 2002, Teatrul Căluțul de Mare, Constanța, 2016 -, cât și, cu curaj și excelentă primire, la Teatrul de Operetă „Ion Dacian” în 2008 (muzica Dan Bălan, scenografia Cristina Pepino, coregrafia Florin Fieroiu):

„…colaborarea dintre Cristian Pepino (ca dramaturg) şi compozitorul Dan Bălan s-a dovedit fericită, în primul rând grație amalgamului de inteligență şi umor cu care cei doi artiști şi-au dotat textul şi, respectiv, muzica: deopotrivă de spirituale, elementele sonore ale montării se adresează într-o măsură considerabilă adulților ce-şi însoțesc copiii sau nepoții în sala de spectacol, stabilind un soi de ingenuă complicitate între scenă şi publicul matur, spre a acționa în ultimă instanță tot în beneficiul micilor spectatori. (Aluzia la unele aspecte ale actualității românești pe de o parte şi, pe de altă parte, de pildă, parafraza după o celebră canzonetta nu pot fi gustate decât de către adulți, dar amuzamentul acestora se răsfrânge automat asupra stării de spirit a copiilor.) De aceeași manieră este creată şi dimensiunea vizuală a montării, scenografia Cristinei Pepino consonând perfect cu regia lui Cristian Pepino (şi – implicit – cu discreta coregrafie semnată de Florin Fieroiu), pe principiul adoptării particularităților ce caracterizează commedia dell’arte (atât de apropiată de spectacolul contemporan pentru copii, cu osebire în ceea ce privește jocul actoricesc).”[8]

Personalitate de primă mărime a artei teatrale românești, Cristian Pepino e, așa cum remarcam mai sus, și un profesor admirat și respectat, care a contribuit fără odihnă la educarea a generații și generații de artiști animatori de cea mai înaltă ținută, pentru a căror afirmare a contribuit nemijlocit, cu pricepere și generozitate. În același timp, munca sa în teatru a fost dublată, în ultimele decenii, de contribuții consistente și valoroase în câmpul cercetării, prin lucrări unice, de autor sau colective, precum Automate, idoli, păpuși, editura Alma, Galați, 2000, Dicționarul teatrelor de păpuși, marionete si animație din Romania (coord.), Ed. Ghepardul, București, 2001, Tehnica teatrului de animație, UNATC Press, 2004, Tehnologii digitale in spectacolul de animație, UNATC Press, 2005, De la video la virtual – imaginea in spectacolul contemporan, UNATC Press, București, 2007, Istoria secretă a păpușilor, Teatrul de animație și sacrul, UNATC PRESS, 2014. Este și unul dintre contributorii principali, ca președinte al filialei române a organizației între 1990 și 2001, cu articole dedicate artiștilor animatori români, la World Encyclopedia of Puppetry Art, publicată de UNIMA (Uniunea Internațională a Teatrelor de Marionete).

Semn al recunoașterii naționale și internaționale, regizorul a fost distins, de-a lungul anilor, cu Ordinul Pentru Merit în grad de Cavaler în 2002, Premiul de excelență pentru întreaga activitate, conferit de Ministerul Culturii în 2003, Doctor Honoris causa al UAT Tg. Mureș 2004, Premiul special al Galei UNITER pentru teatru de păpuși în 2004, Premiul pentru întreaga activitate la Gala UNITER 2019.

Miruna Runcan

20 iulie 2022

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.03.50

Bibliografie

[1] Ludmila Patlanjoglu, „Serile culturale ale litoralului”, România literară, 7 septembrie 1982, p. 16.

[2] Dinu Kivu, „Visul unei nopți de vară”, Contemporanul, 7 decembrie 1988, p. 12.

[3] Cristina Rusiecki, „O cursă cu motocicleta prin pădurile lui Shakespeare” B-Critic, 2017.

[4] Marina Constantinescu, „Povestea păpușilor”, România literară, 3 iunie 1994, p. 16.

[5] Marina Constantinescu, „Lumea lui Pepino și ‘normalul’ Țăndărică”, România literară, 6 oct. 1996, p. 16.

[6] Margareta Bărbuță, „A crea fantasticul”, Teatrul azi, nr. 1, 2001, p 34.

[7] Maria Zărnescu, „În care se arată cum a poposit Candid la Teatrul Țăndărică”, Revista Yorick, 5 decembrie 2011.

[8] Luminița Vartolomei, „Republica Veneției și Regatul basmelor”, Teatrul azi, nr. 3-4, 2008, pp 182-184.