Popescu, Horea
25 ianuarie 1926, Zlatna, Alba
24 ianuarie 2010, București
regizor (de teatru și film), scenarist, actor
Așa cum este prezentat în volumul Mirunei Runcan, Teatralizarea și reteatralizarea în România (1920-1960), începând cu 1956 se face simțit în spațiul teatral românesc un nou val artistic, ce se opune importului modelului sovietic și prioritizează poeticile regizorale și dezvoltarea pe mai multe paliere a teatrului: regia, repertoriul teatral, managementul (ridică problema conducerii teatrelor – în special în provincie, rezolvată adesea politic, în detrimentul evoluției instituției, al echipei de actori și al politicilor culturale), critica de teatru (devenită jdanovistă), învățământul teatral. Reteatralizarea presupune, ca un corolar al demersurilor holiste ale promotorilor ei, o reîntoarcere la modernism, statuând regia de teatru ca artă independentă, revivificată și a metaforei teatrale – cheie de boltă în paradigma spectaculară, în antiteză cu vechea generație – „academizată”, textocentristă, anti-experimentalistă. Această mutație de estetică va fi urmărită în parcursul artistic al lui Horea Popescu – figură emblematică pentru reteatralizarea românească.
Născut în 25 ianuarie 1926, în Zlatna (Alba), Horea Popescu este într-un continuu proces de devenire și autoperfecționare, până la data morții: 24 ianuarie 2010 (București). Mai întâi, urmează studiile la Facultatea de Drept, absolvind în 1948, apoi regia de teatru, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, absolvind în 1953. Activează la mai multe teatre din provincie, precum Teatrul Muncitoresc CFR Giulești, Teatrul „I. D. Sîrbu”, din Petroșani, Teatrul de Stat din Baia Mare, Teatrul Național „Mihai Eminescu”, din Timișoara și la Teatrul Național din București, unde ocupă timp de două decenii funcția de director adjunct artistic. Își desăvârșește profilul regizoral, urmând cursuri la Institutul de Înalte Studii Cinematografice din Paris, devenind și actor, scenarist și regizor de film.
A primit numeroase premii, dintre care putem menționa: Premiul criticii dramatice pentru cel mai bun spectacol al anului-1956 – Domnișoara Nastasia, Premiul I pentru regie la concursul republican al teatrelor dramatice- 1957, Inspectorul de poliție, Premiul II la Festivalul dramaturgiei românești- 1974- Un fluture pe o lampă, Premiul A.T.M.- 1980- Caligula; în 1964, i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Române.
Prima montare a acestui exponent al teatralizării care produce valuri de reacții antagonice este Domnișoara Nastasia, de G. M. Zamfirescu, la Teatrul Muncitoresc CFR Giulești, cu scenografia lui Teodor Constantinescu. Ea se revendică de la un minimalism stanislavskian, refuzând declamarea, într-o „poetică a intonațiilor”[1], iar dacă muzica bine aleasă privilegia atât elementele pitorești, cât și tonalitățile tragice, decorul trece dincolo de pitoresc: mic, într-o scenă semi-goală, el configurează în griuri, într-o construncție spațială cu tavanul scund, apăsător, o casă de periferie, iar deasupra ei cerul albastru, nori mișcători, făcuți din fum și lumini. Primirea este tensionată, fiind acuzat de „cosmopolitism” și estetism”. Florian Potra apreciază „caracterul orchestral” al spectacolului, în care elementele secundare „au fost lăsate să-şi cânte melodia proprie”, ancorate mereu într-o viziune de ansamblu, în „dialectica tragică a celor doi eroi principali”[2] . Tudor Vianu și Dan Nasta au două cronici antagonice, în dialog: primul
„îi acuzase pe regizor şi pe scenograf de a fi exagerat metafora universului închis (…), mai ales având în vedere faptul că imaginea finală, în care plafonul se ridică spre un cer înalt şi tumultos, în clipa morţii eroinei, avea şi virtuale conotaţii mistice”[3],
iar al doilea, analizând și „plastica trupului omenesc” exploatat regizoral, subliniază că decorul este simbolic:
„deasupra întregii drame atârna un cer vast, dens zăvorât în uniformitatea lui, pe care sclipea făgăduiala rece a unor stele. O fâşie incertă despărţea, ca un orizont, pereţii camerei de cerul albastru, legând personajele de univers.”[4]
Tot în 1957, la Concursul tinerilor actori, atât spectacolul Inspectorul de poliție, de J. B. Priestley, (montat la Teatrul de Stat din Baia Mare, scenografia M. Crişan şi Horea Popescu), cât și regizorul, primesc premiul I. Radu Stanca scrie o spectaculoasă cronică despre noua montare, subliniind că regizorul nu a cultivat, dramatic, suspansul, „neașteptatul”, ci, „privind intriga dinlăuntru şi nu din afară, a accentuat tocmai «previzibilul», încât spectatorii, avizaţi de la bun început despre ce e vorba prin metafora «conştiinţei care apasă» (un tavan mobil care, chiar de la apariţia inspectorului, se lasă asupra personajelor), s-au putut aştepta la ceea ce avea să se întâmple: prăbuşirea finală, catastrofă. În locul «eventualităţii» dramatice, regizorul a preferat să sublinieze «inevitabilul» tragic.”[5]
Jules Perahim aprecia la Horea Popescu spiritul creator viu, care „nu recurge la soluții liniare” și la „rezolvări prestabilite”, care are „emoții și îndoieli” la fiecare montare, nu „siguranța ucigătoare în creație”[6]. Reperele spectaculare ale pictorului-scenograf sunt Baia și Aristocrații, în care analizează mecanismele variate ale satirei. Astfel, pentru textul lui Maiakovski, Horea Popescu privilegia necruțarea personajelor negative, „dându-le lovituri definitive”, în timp, în cazul lui Pogodin, prin „luciditatea satirei”, păstra un fond uman, care „relevă cu grijă ideea recuperării personajelor, a reintegrării lor în societate.”[7]
În același an, la Teatrul Muncitoresc CFR, cei doi colaborează la montarea piesei brechtiene Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, parabolă despre nazism, care aici capătă un caracter universal împotriva terorismului „antipopular”, publicul trebuind să părăsescă sala cu „sentimentul necesității (opririi)”[8]. Regizorul subilinază că „în Arturo Ui se desfășoară două piese: una jucată, alta enunțată”, cea a personajelor și cea a istoriei imediate, subliniind obsesia pentru „zoon politikon” din panoplia spectacolelor lui. „Distanțarea” e învățată de la Maiakovski: „am găsit chemarea pentru convenție, adică o modalitate a teatrului agitatoric, didactic”, astfel că, la Brecht, din transpunerea textuală, – prin contrastul grotesc între personajele gangsterilor și versul „iambic-shakespearian” în care vorbesc, ea trece în montare, prin „necontenita alternare în scenă dintre comic și sinistru, grotesc și real”, alunecând în „tragic”[9].
Făcând saltul până în 1975, trebuie să trecem în revistă un spectacol insolit pe scena Naționalului bucureștean, premiera națională (și unică cu) Danton, de Camil Petrescu. În „drama wagneriană”, decorurile (de Paul Bortnovschi) – schimbate la vedere au „tentă de bază-întunecată, domină negrul și griurile”, permițând reliefarea „detaliilor înviorate policrom, inclusiv a costumelor de o eleganță ponderată, interpretări ale modelelor în voga anilor 1790”[10] (de Florica Mălureanu și Maria Stoenescu), comentariul muzical al Maricăi Beligan, ca un accent psihologic, (melodramatic), cinematografic, e așezat „circumflex” deasupra unor momente patetice. Inclusiv materialitatea obiectelor (de exemplu reverberațiile sonore ale peretelui de tablă din tabloul XX) este instrumentată simbolic. Aici regizorul, permițând pendularea între „dramă istorică” și „istorie dramatică”[11], și rezolvând „amplele probleme de strategie spectaculară (creatoare): de spațiu și de timp, de ritm, de mișcare interioară”, de alegere și gestionare a distribuției (aproape 200 de actori, între care Mircea Albulescu (Danton), Radu Beligan (Robespierre), Florin Piersic (Tit Liviu Hanția), se dovedește un „maestru de orchestră”[12]. Cu o mișcare „geometrică (…), prin care timpul spectacolului dobândește o cadență organică”, spectacolul „prin excelență politic” se dovedeește unul „matur, al unui colectiv artistic și al unui regizor matur”[13].
În linia aceluiași interes pentru social și în cheia unui „realism metaforic” este construit și spectacolul Generoasa fundație, de Antonio Buero Vallejo, cu același scenograf. Văzând, dincolo de austeritatea și densitatea excursului scenic, „apariții lirice, intens poetizate”, Mira Iosif subiniază funcția semantică a mișcării în spectacol, precum și urmărirea a trei teme (ale textului și ale spectacolului): a individului (subiectiv), a colectivității (obiectiv), a spectatorilor (integrator)”[14].
Poate cel mai puternic spectacol al său este Caligula, de Albert Camus, montat în 1980, la Teatrul Național (cu decorurile lui Botnovschi, muzica lui Adrian Enescu și costumele și inspirația pentru măști ale Doinei Levința), este un festin ideatic și senzorial. Pornind de la dezideratul regizorului: „Văd totdeauna spectacolul la lectură: modalitatea mea de elaborare este vizuală” (aplicat în toate spectacolele de mai sus, alături de utilizarea caietului de regie), se construiește spectacolul pornind de la viziunea spațiului „imens, gol, sub o boltă copleșitoare”, cu simbolurile dominante: gongul, festinul grotesc, măștile, personajul creat de regizor ca alter-ego al lui Caligula – Cântărețul (la fierăstrău, scoțând sunete dezarticulate), circularitatea în mișcări. Astfel, se redefinesc toate obsesiile regizorale: fiorul tragic, „întunericul din care personajele se decupează, în contrejour”, cinetica (de la care vine caracterul cinematografic al montărilor), muzica (nu exterioară, ci „personaj”).[15]
În ceea ce privește propriile articole și eseurile, ele au un caracter programatic pentru viziunea regizorală reteatralizantă: semnificativ mi se pare O altă față a problemei, în care Horea Popescu semnalează nevoia stringentă a educării publicului, a creării repertoriilor permanente și a introducerii artei dramatice în școli[16].
Liantul între teatru și Film e statuat prin articolul Să scurtăm distanțele, prin care regizorul vorbește despre experiența în cinema, care l-a învățat apropierea de actor (ca în „planurile apropiate” sau ca și pe platou), împotriva „sedentarismului” din teatru, promovând „omniprezență în procesul de creație artistică” și „cointeresarea”, colaborarea cu actorul (pe care îl vede în „roluri statuare”). [17] În film, Horea Popescu a regizat Cuibul de viespi, De trei ori București – partea a II-a, Moartea unui artist, Omul de lângă tine și O dragoste de-o seară.
Conchizând, putem spune, parafrazându-l pe Horea Popescu însuși, că regizorul a făcut parte din avangarda vremii sale și, cum „orice avangardă, dacă are cu adevărat ceva de spus, cu timpul, se clasicizează”, reteatralizarea s-a „clasicizat”, iar el de asemenea, adică și-a „inventariat, precizat și selectat uneltele profesiunii, ca și textele care pot da sens existenței sale regizorale”. [18]
Ioana Toloargă
Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.01.25
Note
[1] Dan Nasta, Simple note pentru detectarea poeziei regizorale, în Teatrul, nr.3/1957, p. 28-30
[2] Florian Potra, Un spectacol intersant, Teatrul, nr.3/1957, p.31
[3] Miruna Runcan, Teatralizarea și reteatralizarea în România (1920-1960), Editura LiterNet, 2014, p. 180
[4] Dan Nasta, Simple note pentru detectarea poeziei regizorale, în Teatrul, nr.3/1957, p. 28-30
[5] Radu Stanca, Viziunea regizorului, Teatrul, nr.7/1957, p. 5-6
[6] Jules Perahim, Horea Popescu- Inovator, partizan al teatrului agitatoric, în Teatrul, Nr. 2 (anul VIII), febriarie 1963, p. 47
[7] Ibidem
[8] Interviu de Mira Iosif cu Horea Popescu despre spectacolul Ascensiunea lui Arturo Ui trebuie oprită, în revista Teatrul, Nr. 6, anul VIII, iunie, 1963, p. 60
[9] Ibidem, p. 61
[10] Florian Potra, în Teatrul, Nr. 1, anul XX, ianuarie 1975, p. 25
[11] Citate din Camil Petrescu, preluate de la Florian Potra, în Teatrul, Nr. 1, anul XX, ianuarie 1975, p. 21
[12] Ibidem
[13] Ibidem, p. 29
[14] Mira Iosif, Cronică dramatică la „Generoasă fundație”, de Antonio Buero Vallejo, în Teatrul, Nr. 10, anul XXIII, octombrie 1978, p. 41
[15] Horea Popescu, Adnotări la Caligula, în Teatrul, Nr. 2, anul XXVI, februarie 1981, p. 27-30
[16] Horea Popescu, O altă față a problemei, în Teatrul, Nr. 1 (anul VIII), ianuarie 1963, p. 76
[17] Horea Popescu, Munca regizorului cu actorul- Să scurtăm „distanțele”, în Teatrul, Nr. 10 (anul VII), octombrie 1962
[18] Horea Popescu, Adnotări la Caligula, în Teatrul, Nr. 2, anul XXVI, februarie 1981, p. 27
Interviu Horea Popescu http://aarc.ro/articol/filmul-arta-contemporana.-horea-popescu-pledoarie-pentru-actualitate– Eva Sârbu
http://aarc.ro/articol/cred-ca-artistii-n-ar-trebui-sa-faca-politica – Marina Constantinescu
- Chirița în provincie, de Vasile Alecsandri (17 martie 1953) – Teatrul „Odeon” București
- Onișar Gheorghe, de Lucia Demetrius (06 decembrie 1953) – Teatrul „Odeon” București
- Titanic Vals, de Tudor Musătescu (26 decembrie 1953) – Teatrul „Odeon” București
- Doamna ministru, de Branislav Nusici (30 decembrie 1954) – Teatrul Municipal Baia-Mare
- Jocul dragostei și al întâmplării, de Pierre Calet de Marivaux (16 octombrie 1955) – Teatrul „Odeon” București
- Răfuiala și gardul, de Tiberiu Vornic (18 decembrie 1955) – Teatrul „Odeon” București
- Domnișoara Nastasia, de George Mihail Zamfirescu (29 decembrie 1956) – Teatrul „Odeon” București
- Tache, Ianke și Cadîr, de Victor Ion Popa (16 februarie 1957) – Teatrul Municipal Baia-Mare
- Moralitatea doamnei Dulska, de Gabriela Zapolska (30 martie 1957) – Teatrul Municipal Baia-Mare
- Inspectorul de poliție, de John Boynton Priestley (14 aprilie 1957)
- Baia, de Vladimir Maiakovski (15 noiembrie 1957) – Teatrul „Odeon” București
- Viforul, de Barbu Delavrancea (30 martie 1958) – Teatrul Național „Mihai Eminescu” Timișoara
- Dansatoarea, gangsterul și necunoscutul, de Victor Bârlădeanu (15 octombrie 1958) – Teatrul „Lucian Sturdza Bulandra” București
- O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale (22 noiembrie 1958) – Teatrul Național „Mihai Eminescu” Timișoara
- Ferestre deschise, de Paul Everac (21 mai 1959) – Teatrul Mic București
- Vlaicu și feciorii lui, de Lucia Demetrius (28 iunie 1959) – Teatrul „Lucian Sturdza Bulandra” București
- Artistocrații, de Nikolai Pogodin (14 noiembrie 1959) – Teatrul „Odeon” București
- Inspectorul de poliție, de John Boynton Priestley (28 ianuarie 1960) – Teatrul „I. D. Sârbu) Petroșani
- Ochiul albastru, de Paul Everac (05 mai 1961) – Teatrul „Odeon” București
- Hoții și vardiștii, de Alexandru Mircea Stănescu (08 iunie 1961) – Teatrul „Odeon” București
- Îndrăzneala, de Vlad Gheorghe (28 octombrie 1962) – Teatrul „Alexandru Davilla” Pitești
- Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, de Bertolt Brecht (29 mai 1963) – Teatrul „Odeon” București
- Moartea unui artist, de Horia Lovinescu (15 aprilie 1964) – Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București
- Patima de sub ulmi, de Eugene O”Neill (16 octombrie 1964) – Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București
- Tchin Tchin, de Francois Billetdoux (10 iunie 1966) – Teatrul Național „Odeon” București
- Castiliana, de Lope Felix de Vega Carpio (25 noiembrie 1966) – Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București
- Becket, de J. Anouilh (10 august 1968) – Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București
- Cine ești tu?, de Paul Everact (29 aprilie 1969) – Teatrul Național „I. L. Caragiale” București
- Coana Chirița, de Tudor Musătescu (21 decembrie 1969) – Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București
- Titanic Vals de T. Mușatescu după V. Alecsandri, (1971) – Teatrul Național de Televiziune, București
- Pisica în noaptea Anului nou, de D. R. Popescu (14 aprilie 1971) – Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București
- Un fluture pe lampă, de Paul Everac (04 decembrie 1972) – Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București
- Danton, de Camil Petrescu (6 ianuarie 1975) – Teatrul Național din București
- Richard lll, de William Shakespeare (29 mai 1976) – Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București
- Gaițele, de Alexandru Kirițescu (29 noiembrie 1977) – Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București
- Generoasa Fundație, de A. Buerro Valejo (septembrie 1978) – Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București
- Cinema, de Jean Anouilh (05 februarie 1979) – Teatrul de Comedie București
- Calligula, de A. Camus (28 noiembrie 1980) – Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București
- Lumină de primăvară, autori colectiv (24 aprilie 1981) – Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București,
- Coana Chirița, de Tudor Musătescu (04 octombrie 1981) – Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București
- Ploșnița de V. Maiakovski (30 mai 1982) – Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București
- Un fluture pe lampă, de Paul Everac (26 decembrie 1982) – Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București
- Zbor deasupra unui cuib de cuci, după Dale Wasserman (23 martie 1983) – Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București
- Farul și domnul Valentino, de Djordje Lebovic (27 septembrie 1984) – Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București
- Marea, de Edward Bond (23 octombrie 1987) – Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București
- Moștenirea, de Titus Popovici (12 aprilie 1989) – Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București
- Avram Iancu, de Lucian Blaga (14 martie 1991) – Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București
- Rivalii, de Richard Brinsley Sheridan (23 ianuarie 1993) – Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București
- Avram Iancu, de Lucian Blaga (01 decembrie 1996) – Teatrul Național „Lucian Blaga” Cluj-Napoca
- Clive și Anna, de Ion Rațiu (1992) – Teatru Tv
- Ondine, de Giraudoux, traducere de Dinu Albulescu (08 august 1994) – Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București
- Profesionistul, de Dusan Kovacevic (11 noiembrie 1995) – Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București
- Cabala Bigoților, de Mihail Afanasievici Bulgakov (mai 1996) – Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași
- Domnișoara Nastasia, de G.M. Zamfirescu (08 martie 1997) – Teatrul Odeon
- Tărîmul celălalt, de Dusan Kovacevic (29 octombrie 1997) – Teatrul „Sică Alexandrescu” Brașov
- Doamna ministru, de Branislav Nusici (14 martie 1998) – Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași
- Moartea unui comis voiajor, de Arthur Miller (08 noiembrie 1998) – Teatrul de stat Arad/ (18 decembrie 1999)- Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București
- Parchează mașina la Harvard! de Israel Horovitz (12 noiembrie 2001) – Teatrul Evreiesc de Stat
- Tărâmul celălalt, de Dusan Kovacevic (17 octombrie 2002) – Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București
- Omul de lângă tine (1961)
- O dragoste lungă de-o seară (1963)
- De trei ori București (1968)
- Bălcescu (1974)- realizat după piesa de teatru „Bălcescu” (1948) de Camil Petrescu
- Cuibul de viespi (1986)- realizat după piesa de teatru „Gaițele” (1932) de Alexandru Kirițescu
- Moartea unui artist (1989)
Filme cu Horea Popescu:
- Maiorul și moartea (1967), regia: Alexandru Boiangiu, rol- turist
- Realitatea ilustrata (1969), regia: Tudor Vornicu, rol-
- Răutăciosul adolescent (1969), regia: Gheorghe Vitandis, rol- Farmacistul
- Simpaticul domn R (1969), regia: Ștefan Traian Roman, rol- Marian
- Sfînta Tereza și diavolii (1972), regia: Francisc Munteanu, rol- Chirurgul german.
- Agentul straniu (1974), regia: Savel Stiopul, rol-
- Actorul și sălbaticii (1975), regia: Manole Marcus, rol- Medicul
- Comedie fantastică (1975), regia: Ion Popescu-Gopo, rol- Directorul școlii
- Cantemir (1975), regia: Ovidiu Gologan, rol- Cneazul Tolstoi
- Elixirul tinereții (1975), regia: Gheorghe Naghi, rol- Directorul operei
- Pintea (1976), regia: Mircea Moldovan, rol- Colonel
- Pe firul apei (1978), regia: Letiția Popa, rol-
- Ultima frontieră a morții (1979), regia:Virgil Calotescu, rol- Directorul de mină
- Întoarcerea la dragostea dintâi (1981), regia: Mircea Mureșan, rol- Avram.
De trei ori București (1967)
Fragment „Moartea unui artist” (1965)-
Teatru Radiofonic – Moartea unui artist (1991)
Filmul „Omul de lângă tine” (1961)-
„Odine”(1999)- Teatrul Național „I.L Caragiale” București
Caligula, Teatrul Național București, (scurt fragment din spectacol):
Horea Popescu despre „Arturo Ui”
Danton de Camil Petrescu
Dialog de atelier cu Horea Popescu
Generoasa fundație de Antonio Buero Vallejo
Horea Popescu, De la spectacol la concepție
Horea Popescu, Dialogul trecutului cu prezentul
Horea Popescu Inovator, partizan al teatrului agitatoric Jules Perahim
Horea Popescu, Muzică în scenă
Horea Popescu, Revoluția și creația noastră
Regizori în deplasare
Horea Popescu pregătește spectacolul „Patima de sub ulmi”
https://ro.wikipedia.org/wiki/Horea_Popescu
https://www.cinemagia.ro/actori/horea-popescu-1786/
http://aarc.ro/personalitate/view/horea-popescu
https://www.mediafax.ro/cultura-media/regizorul-horea-popescu-a-murit-5439934
http://www.istoriafilmuluiromanesc.ro/regizor-film-romanesc~horea-popescu~304
https://www.imdb.com/name/nm0691235/bio
https://teatrul-evreiesc.com.ro/team/horea-popescu/