Boiangiu, Magdalena

Unul dintre cei mai lucizi critici de teatru din primele două decenii după 1989 și strălucit analist de politică internațională, Magdalena Boiangiu, om de cultură excepțional, are o traiectorie unică: mult timp în „culisele” meseriei, deși recunoscută și apreciată în cercurile intelectuale și-a început propriu zis cariera de ziaristă în miezul vieții, după vîrsta de 50 de ani și s-a impus în două domenii aparent diferite dar care se hrăneau, sau se luminau, reciproc. Semnează cu regularitate cronică de teatru într-o epocă cînd scena românească se trezea după ani de dictatură și de rezistențe periodic înăbușite și căuta noi repere, într-o societate în continuă și dificilă reconstrucție, și analist politic de o rară inteligență și care îi permitea să surprindă exact reperele celeilalte scene, cea a lumii întregi, și unde toți suntem actori… Două decenii i-au fost suficient însă să se impună ca o personalitate unică și de neuitat.

Datele biografice ale Magdalenei Boiangiu se înscriu așadar între două epoci unde a știut să supraviețuiască păstrîndu-și în același timp luciditatea și libertatea interioară, căci a prins, foarte tînără teribilii ani ’50. S-a născut în 1939, tatăl inginer, mama profesoară de ebraică și militantă comunistă, sinceră, dar dotată cu aceeași inteligență și luciditate tragică, care au obligat-o să accepte treptat o distanță. În 1947 cuplul lucrează la ambasada română din Finlanda, unde tatăl era atașat comercial. După terminarea liceului, școală cu limba prioritară rusa, Lena, sau Magdalena Boiangiu studiază un an de zile la Moscova, unde nu se adaptează și revine la București. Limba rusă îi va oferi însă un acces privilegiat la o mare cultură și la teatrul său[1], devenit partener privilegiat multă vreme pe scenele românești, și mai ales i-a permis să aibă o cunoștiință aprofundată a realităților politice ale estului, fără niciun angelism, în analizele sale politice de mai tîrziu. Înscrisă la Universitatea din București, Facultatea de filologie, pe care o absolvă în 1960, este angajată în 1961 la Radioteleviziunea Română, Direcția Culturală, la redacția Teatru la microfon, condus în acea vreme de sociologul Pavel Câmpeanu, și unde a participat la alcătuirea unui patrimoniu sonor al teatrului românesc. A comandat, elaborat, corectat și revăzut zeci de traduceri și adaptări. A supraveghiat realizările în undă, colaborînd cu actori din toate generațiile, ceea ce i-a permis o cunoașterere privilegiată și din interior a teatrului românesc la acea dată. În 1973 e transferată la redacția Emisiunilor pentru tineret, cu multe deplasări prin sate și prin provincie, profilul său nu mai corespundea noilor norme de vigilență politică (suntem după tezele din iulie 1971) și în 1983, cu o soră emigrată în Israel și apoi în Statele Unite, a trebuit să accepte un modest post de secretar literar la Teatrul Bulandra din București, unde lucrează pînă în 1990. După această dată, schimbare totală, cînd intră cu succes în presa scrisă : redactor-şef adjunct la Adevărul, redactor-şef la revista Lumea, redactor la revista Teatrul Azi, editor-coordonator la revista Scena.ro, în 2008, unde face parte dintre fondatori. Din 2007 pînă în 2009 semnează în Adevărul literar şi artistic aproape săptămînal o cronică de teatru. A fost redactor-şef adjunct la revista Dilema  din 1993, de la apariţia publicaţiei, şi apoi în  Dilema Veche, unde are o rubrică permanentă de analiză politică internaţională. Despre politică internaţională a scris, pînă aproape în ultima clipă, şi în rubrica ei din ziarul Adevărul care apărea duminica. A fost membră în consiliul editorial al revistei „Foreign Policy”. Figură importantă a criticii teatrale, a făcut parte din juriile UNITER, iar în 2005 a luat premiul UNITER pentru întreaga activitate de cronicar dramatic.

Magdalena Boiangiu s-a stins din viață după o scurtă, dar teribilă suferință pe 2 iulie 2009. În toamna aceluiași an, pe 7 septembrie, ar fi împlinit 70 de ani.

Cine era „omul” Magdalena Boiangiu, Lena? Nu vă așteptați la o „icoană” zîmbitoare și consensuală. Era în primul rînd o puternică personalitate, care a sfîrșit după o epocă de tactici de supraviețuire, să fie ea însăși, cu adevărul ei, pînă la capăt. Dar înainte de a deveni cronicarul politic subtil, criticul de teatru exigent și competent, ființa integră și atît de dreaptă, Magdalena Boiangiu, Lena era, pentru cei ce au cunoscut-o o oază de inteligență și de lumină, plină de umor și o poftă de rîs nestăvilit. Era darul său, încă din primii ani, căci viața a obligat-o la un moment dat să se baricadeze, mai degrabă decît să plîngă, un ciudat instinct de auto-apărare, pofta de jocuri impertinente și care ar fi putut repede deveni periculoase. Umorul e pus la zid în societățile totalitare, dar e un semn indeniabil al unei libertăți interioare, al unei capacități de a gîndi altfel, dincolo de adevărul unic. Un rîs liber, senzația de zbor amețitor și protejat între idei, între cuvinte și alte lumi visate. Bucuria Lenei de a trăi era lucidă, simțul umorului, al grotescului, dimensiuni cu care se ciocnea atît de des în România, o ajutau să corecteze percepția unei lumi  ce s-a dovedit necruțătoare.[2]

A venit apoi revoluția din 1989, viața ei s-a schimbat complet, a căpătat locul pe care-l merita și pe care l-a construit apoi vreme de douăzeci de ani în presă, în teatrul românesc unde a fost și rămîne un reper important.

Comentator politic, analizele sale erau precise, la obiect, perfect documentate. Tradusese dealtfel lucrări fundamentale, Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, Tzvetan Todorov, Memoria Răului, Ispita binelui. O analiză.[3]

Andrei Pleșu, cu care a colaborat la cele două Dileme, își amintește :

„Magdalena Boiangiu nu era un personaj confortabil. E exact ceea ce m-a cucerit, de la început, în felul ei de a fi. Puteai fi sigur, clipă de clipă, că îţi va spune fără menajamente tot ce crede, că nu va fenta sinceritatea de dragul unei politeţi convenţionale. Putea fi dură, putea fi imprevizibilă în radicalitatea opiniilor ei, şi asta pentru că refuza să fie „precaută“, convenabilă, fad prevenitoare. De aceea, mi s-a întâmplat de multe ori să-i cer sfatul: puteam fi sigur că nu îmi va spune ceea ce vreau să aud, ci ceea ce socotea că trebuie să aud. Rigoarea ei nu era, totuşi, lipsită nici de fineţe analitică, nici de cordialitate. Dar excludea orice formă de complezenţă, de abilitate acomodantă.”[4]

Care este rolul criticului de teatru pentru Magdalena Boiangiu? Putem spune că se situează de la bun început pe poziții generale, sau prudente. Dar treptat, va impune criterii de exigență și responsabilitate, morală și politică, fiind în același timp sensibilă la noile voci ce începeau să se impună în teatru. De la Dramacum la Radu Afrim și foarte tinerele, pe atunci, Alexandra Badea și Mihaela Michailov, teatrul pe acoperiș sau noile spații de joc.

Într-o discuție cu două colege critice de teatru, Magdalena Boiangiu începe prin a defini cîteva reguli generale, criticul este un spectator privilegiat, pe de altă parte, el trebuie să rămînă bun cunoscător, să înregistreze ceea ce se întîmplă pe scenă, dar fără să aibă legături directe sau să fie implicat de altă natură, fără nicio familiaritate. In același timp crede necesar că „dacă s-ar organiza odată pe lună, dezbateri despre spectacolele care există, discuții mult mai libere decît ce poți scrie în 4-5.000 de semne, cred că ne-am profesionaliza, pe de o parte, iar pe de altă parte nu ne-am privi ca străini.”[5]

Magdalea Boiangiu începe să scrie între 2007 și 2009, cu puțin timp înainte de dispariția sa, aproape săptămînal cronica de teatru pentru Adevărul literar și artistic. Motivul e simplu, e vorba despre o plăcere a teatrului, de o pasiune a scrisului : „Stai în fotoliu și-ți place”, este titlul primului său articol în acest ziar. ,,Sigur, e problema mea personala dacă pusă in situația de a revedea un spectacol as prefera Nasul lui Dabija, Faustului lui Purcarete. Cred ca ceea ce a pățit funcționarul lui Gogol e la fel de important și dureros, la fel de plin de consecințe ca și pactul lui Faust. E un defect personal: reactionez suspicios la grandios”.[6]

Dar și plăcerea cititorului e evidentă prin savoarea alegerii titlurilor, ce știu să atragă și să rezume. Notează în general punctele pozitive, deși are întotdeauna replica tăioasă și sinceră, și nu ocolește paradoxurile provocătoare. Astfel, un articol din Adevărul literar si artistic, recapitulează la dispariția sa cîteva din „Spectacolele de cinci stele” ale Magdalenei Boiangiu și fragmente din aprecierile succesive [7] :

9 aprilie 2008: ,,Secretul succesului” ,,Teatrul Bulandra reia o tradiție uitată: mari actori în mari spectacole. Victor Rebengiuc și Mariana Mihut, in Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller, întruchipează frumusețea visului și peticele din care e alcătuit. (…) Ii vedem pe acești actori și credem că sunt oameni, îi ascultăm, îi compătimim sau nu, ei au realitate, corporalitate, viață sufletească și drame interioare și știm totuși că suntem la teatru, că actorii joacă o dramă dintr-un alt timp și dintr-un alt loc”.

24 septembrie 2008: ,,Povești cu crime” ,,Câțiva oameni intrețin dinamica teatrală. Astăzi va fi vorba despre regizorul Radu Afrim, factor de turbulență și de creativitate pe care doamna Veronica Dobrin, directoarea teatrului „Maria Filotti”, a știut să-l alinte și să-l certe. (…) Energia tinerei echipe actoricești (din Omul perna – n.r.) funcționează omogen, pe măsura ce se clarifică subiectul și se complică mîzga motivațiilor, regizorul izbutește să-și păstreze mîinile curate in modelarea unui succes”.

10 decembrie 2008: ,,O nefericire veselă” Trei surori de A.P. Cehov, in regia lui Tompa Gabor, recenta premieră, confirmă toate zvonurile bune. La Teatrul Maghiar de Stat Cluj, probabil cel mai bun din țară, performanța ține de amplitudinea ambițiilor acoperite de talent”.

La granița între cronica de teatru și meditațai politică, uneori frontierele sunt poroase, căci gîndirea cronicarului e puntea de legătură ce ne trimite un titlu ca cel vorbind „Despre nostalgie și modul în care ne aducem aminte de comunism”.[8]  „Da, există forme de nostalgie, dar nu a comunismului în sine (pe care, atenție, societatea oricum nu l-a crezut capabil să existe), ci mai degrabă a „stării de dictatură“ care le ordona viețile multora dintre noi.”

Revenind la teatru, problema nostalgiei nu se mai pune în aceeiași termeni. E vorba doar de o necesară redefinire a valorilor cetățenești sau ale regulilor de conviețuire în noua societate :

„Un proverb recomandă tinerelor mame să nu arunce apa din cadă cu copilul! Dar, experiența ne învață că, atunci când copilul a rămas prea mult timp în apa murdară, instinctul său ludic e degradat. Ciudat: după despărțirea de valorile comuniste, în care dealtfel nu au crezut niciodată, oamenii de teatru români se simt puțini orfelini. Referințele la un astfel de ideal (altul decît cel religios), la solidaritatea umană, la valorile ca acțiunea dezinteresată sau devotament, par reminscențe comuniste (…) Radicalismul anticomunist e la fel de anti-intelectual ca cel comunist. Inovația socială, așa cum ne apare ea acum în România, nu prezintă nimic atractiv: rapacitate, arivism, dispreț pentru cultură chiar la cei care sunt plătiți ca s-o promoveze, sinceritatea confundată cu mîrlănia, ipocrizia exacerbată de demagogie (…). A defini valorile cetățenești care ar trebui să ne ghideze este o sarcină dificilă de îndeplinit pentru fiecare artist în parte dar și pentru teatrul românesc în general.”[9]

Pentru generațiile noi, subliniază Magdalena Boiangiu, comunismul este un capitol de istorie despre care nu înveți prea mult la școală… Adevărul este ocultat dar aici poate interveni teatrul, sau arta în general și, Magdalena Boiangiu introduce noțiunea despre rolul teatrului ca soluție. Intrebare multă vreme la modă, poate teatrul schimba lumea? Prea lucidă, Magdalena Boiangiu lasă loc totuși loc unei gene de speranță : „Cred că acesta este izvorul stării de nemulţumire, vagi dar persistente, cu care mă gândesc la piesa Michaelei Mihailov, Complexul România. Replicile piesei evocă deceniul opt al secolului trecut, Securitatea, element esenţial în desfăşurarea conflictului şi în orice discuţie despre comunism acţionează aşa cum o făcea mai devreme, în anii ’50-’60. Pentru generaţia care a parcurs ambele perioade amestecul temporal e evident. Şi n-ar fi fost nimic grav, dacă autoarea nu şi-ar fi propus să arate penuria din ultimii ani, rezultatele consecventului proces de imbecilizare prin învăţământ în special, şi prin propagandă în general, în aşa fel încât după anihilarea oricărui nucleu de rezistenţă (reală sau imaginară) oamenii nu mai aveau nevoie de represiune pentru a fi laşi […] Pe amintirile acelei perioade se putea construi, după revoluţie, o viaţă politică eliberată de fantomele trecutului. A prevalat dorinţa de consens, iar ascunderea gunoiului sub preş a dat naştere imundului fluviu de calomnii şi de compromiteri dirijate. Pentru spectatorii tineri toate aceste lucruri au devenit indiferente. Au primit moştenire o societate dominată de scandaluri în care lichelele care vorbesc tare înving. Complexul România, cel real, include şi persoane care ar dori să înţeleagă înainte de a se poziţiona sau de a renunţa, plecând în Canada aşa cum face personajul central din piesa premiată a Michaelei Mihailov. Ar trebui să renunţăm la utopia că teatrul ar putea schimba lumea. Dar ştim cu toţii, sau măcar cei care-l iubim, că teatrul poate explica lumea, că chiar spectacolul la care m-am referit e tulburător când se referă la mecanismul vicios care determină supunerea, mica ticăloşie, nu doar viaţa în minciună, ci şi gândirea în minciună. Hamlet a căpătat certitudinea vinovăţiei, adăugând câteva replici la o piesă existentă. Chiar azi, scena îmbogăţită cu atâtea performanţe tehnice, dar într-un deficit evident de conştiinţă istorică nu poate imagina o piesă cu Uciderea lui Gonzago? „[10]

Sensibilă la noua generație ce-și face loc în teatru, dramacum, noile spații de joc, teatrul pe acoperiș, dar și aici Magdalena Boiangiu știe să clarifice sistemele de referință :

„Substanţa şirului de spectacole prezentat în ultimele două stagiuni de mai mulţi tineri regizori (lucrate fie în regim independent, fie la instituţii de stat) pare a veni din altă lume. Nu sub raportul mijloacelor sau al conceptului de teatralitate, ci al sistemului de referinţă. Ei vin dintr-un univers violent şi barbar, bolnav de indiferenţă şi de lehamite, unde nu există milă şi compătimire. O lume insuportabilă, pe lîngă care teatrul trece în viteză, surprinzînd ba un strigăt, ba o grimasă, ba o combinaţie nefirească de obiecte sau vorbe. Din cînd în cînd, muzica încearcă, zadarnic, să combine armonios deşeurile unor vieţi netrăite. Viaţa e alcătuită din cioburi, fragmente de neînţeles, moartea, prezenţă familiară, adeseori dorită, nu le dă sens. Moartea transformă viaţa în destin, spunea raţiunea comună a secolului XX. Destinul şi confruntarea cu el au pierit din viaţă ca şi din teatru. Toate aceste spectacole sînt expresia unei sensibilităţi rănite şi a unei vulnerabilităţi asumate: nemulţumiţi de lumea în care au intrat, autorii lor nu-şi mai permit să imagineze alta, imaginea răului nu ne e dată pentru a-l exorciza, bătălia e oricum pierdută şi artiştii vin spre noi ca nişte soli de pe un cîmp de luptă unde s-au desfăşurat evenimente atroce. Nu toată lumea vrea să-i asculte sau să-i creadă. Obosită, cetatea refuză confruntarea cu această imagine a ei, exprimată uneori butucănos, alteori fără relief, în mod programatic dizarmonic. […] Există riscul ca acest teatru care vorbeşte despre marginali şi despre inadaptaţi să rămînă la rîndul lui marginal, rupt de ceea ce se consideră a fi centrul vieţii teatrale. Privirea imatură, concentrată pe faţa lucrurilor, le oferă adulţilor şansa de a vedea din ce sînt alcătuite grămezile de gunoi.[11]”

La fel de provocator e un alt titlu, „Dreptul de a huidui”, care pleacă de la un incident într-o sală de spectacol și discută de fapt despre dreptul la dscuție și la modul de a prezent opinii diferite :

„Când se trece la argumentaţie, ajungem la unul din punctele critice ale oricărei discuţii despre teatrul contemporan din România. Dreptul la opinia critică e foarte bun, atâta timp cât opinia ta coincide cu a mea. Eu am revista, pagina, eu sunt membru în juriu şi dau premii, eu sunt profesor şi îi învăţ pe cei ce aspiră să devină critici nu cum să gândească, ci ce bun şi ce e rău: opiniile mele sunt infailibile, cei care scriu sau vorbesc altfel sunt ori nepricepuţi, ori vânduţi. Articole, anchete (unde e mai important cine e chemat să răspundă, nu ce se răspunde), clasamente consolidează reputaţiile „geniale” ale unor artişti cu geniu intermitent, anatemele şi excluderile scot din discuţie spectacolele unor creatori dacă nu importanţi, măcar interesanţi. […] Nu există o cultură a dialogului în spaţiul public, ea nu are cum să apară tocmai la teatru. Nu s-a obţinut implicarea unui public iniţial amorf, ci un alt tip de spectacol elitist. Probabil că discutarea acestui incident ar fi inutilă într-o atmosferă normală. Dar când toţi ne plângem de modul cum drepturile democratice, la cuvânt, la opinie, la liberă asociere sunt permanent insultate în spaţiul public de către personaje nefrecventabile nu cred că spaţiul teatral tânjeşte după dreptul de a jigni şi de a huidui.” [12]

Printre ultimele ei intervenții în spațiul critic, atunci, una din puținele abordări ale problemei feminismului în presa ronână, este dedicată Monoloagelor vaginului de autoarea americană Eve Ensler:

„Demersul autoarei nu se limitează la descoperirea uneia dintre feţele brutale ale lumii în care trăim, ci ţinteşte schimbarea unor atitudini, examinarea din alt punct de vedere a unei întregi serii de relaţii dintr-o realitate acoperită de o falsă pudoare. Piesa nu a fost doar o reuşită teatrală, ci şi un succes militant: în 1998 s-a născut V-Day. Conform articolului din Le Monde, organizaţia a strâns, în zece ani, 50 de milioane de dolari, susţinând procesele intentate de femei şi creând cămine unde să se poată adăposti femeile victime ale violenţei. Teatrul a însoţit mereu această aventură: în ţările democratice, actriţe cu renume şi-au pus în joc prestigiul pentru a juca într-o piesă cu un titlu provocator şi cu un conţinut tulburător. […]Monoloagele vaginului s-a jucat şi în România, într-un spectacol conectat la reţeaua internaţională, montare coordonată de Alina Nelega. A şocat titlul, s-au distribuit multe invitaţii, dar impactul nu s-a produs, şi nu din vina artiştilor. Nici atunci şi probabil nici acum, societatea românească nu e dispusă să preia această problemă sub aspectul ei general. Se pune mult mai multă pasiune publică în descifrarea cazului Elodia decât în conştientizarea unor realităţi cumplite care privesc jumătate din populaţie (sau din electorat, dacă aşa e mai uşor de înţeles). Are teatrul românesc vreo vină? Nu. Dar nu are nici vreun merit în cealaltă direcţie”[13]

Articolele și cronicile de teatru ale Magdalenei Boiangiu nu au fost pînă acum strînse într-un volum[14], deși ecourile lor continuă să răsune peste timp, neașteptat de fierbinți, neașteptat de actuale. Poate mai mult ca niciodată, ideea publicării lor într-un volum revine ca o necesitate.

Mirella Patureau

Iulie 2023

Identificator obiect digital: https://doi.org/10.47383/DMTR.04.50

Note:

[1] A tradus alături de Maria Dinescu, printre altele, Marina Davîdova, Sfîrșitul unei epoci teatrale, Editura Nemira, 2005, sau Daniil Granin, Tabloul, Editura Eminescu, noiembrie  1993.

[2] Vezi Mirella Patureau,  „Lena, Mgdalena, pe malul lacului citea”, Observator cultural, 9 iulie 2009, nr. 482.  Din cîteva gînduri, inspirate la plecarea ei, pe 2 iulie 2009.

[3] Despre democrație în America, împreună cu Beatrice Staicu, Humanitas, 2005, 456 p.  ; Tzvetan Todorov, Memoria Răului, Ispita binelui. O analiză, traducere Magdalena și Alexandru Boiangiu, Curtea veche, 2002, 256 p.

[4] Adevărul, 2 iulie, 2009.

[5] Un dialog cu Magdalena Boiangiu, Andrea Dumitru și Alice Georgescu, Observator cultural, 7 iulie, 2005.

[6] Vezi : < https://adevarul.ro/stil-de-viata/cultura /magdalena-boiangiu-stai-in-fotoliu-si-ti-place-818150.html>.

[7],,Stai in fotoliu și-ti place”, Dan Boicea, Adevărul.ro, 28 noiembrie 2007.

[8] Interviu cu Magdalena Boiangiu de Mirel Bănică, apărut in Dilema veche, nr. 829, 9 – 15 ianuarie 2020

[9] „L’enfant et l’eau salle du bain”(Copilul și apa murdară din baie), Alternatives théâtrales, Bruxelles, nr 64, 2000, pp.42-45. Traducere în limba franceză de Mirella Patureau

[10] „Uciderea lui Gonzago şi comunismul – Complexul România „

Ziarul de duminică / septembrie 2008

[11] Magdalena Boiangiu, ” Din altă lume”, Dilema, nr. 528, 16-22 mai 2003.

[12] Magdalena Boiangiu, „Dreptul de a huidui”, Ziarul de duminică, 26.10.2007

[13] Magdalena Boiangiu, „Teatrul şi feminismul –Monoloagele vaginului”, Ziarul de duminică, iulie 2008.

[14] Site-ul liternet.ro reunește o serie de titluri pe pagina sa. Vezi https://www.liternet.ro/autor/Magdalena-Boiangiu.html. Dar lista e pentru moment incompletă.