Constantin, George

George Constantin, unul dintre marii actori ai secolului trecut, s-a născut la 3 mai 1933 în București. Apariția sa într-o lume interbelică, urmată de moartea tatălui care lucra ca șofer la Fabrica de Țigarete din Regie, îi aduce primele piedici din viață. Este nevoit să se mute, alături de mama și de sora sa, din locuința de serviciu în care stăteatu, în cartierul Ghencea.

Prima întâlnire cu teatrul este descrisă chiar de actor, într-un interviu acordat Floricăi Ichim pentru numărul patru al revistei Teatrul din anul 1985:

„Prima oară într-o sală de teatru am ajuns copil fiind în cartierul meu, la Teatrul „Muncă și lumină”, pe Uranus, unde mai târziu a fost una dintre sălile Teatrului Armatei și unde am jucat și eu în Ecaterina Teodoroiu de Tăutu. În sala aceea, am văzut Volpone de Ben Jonson. După aceea, ca mulți iubitori de teatru, am început și eu ca amator.” [1]

Într-un alt interviu, George Constantin i se destăinuie Mirei Iosif vis-a-vis de dorințele sale din copilărie: mi-am imaginat o carieră spectaculoasă: aviator!.[2] Războiul, sărăcia, foametea, îl împing însă, la 15 ani, către Școala profesională metalurgică din București. Studiază „ajustajul” și declară că, deși nu îi displace meseria pe care o practică, nu posedă talentul necesar. Și cum viața ne aduce întotdeauna pe drumul potrivit, George Constantin este distribuit, de către un instructor de la școală, să joace într-un spectacol: O noapte furtunoasă. Îi interpretează alternativ pe Tipătescu și pe Cațavencu și i se aduce la cunoștință faptul că „are talent”, replică ce îl va urmări tot restul vieții, dar modestia care i-a fost hărăzită încă de la naștere nu îl va lăsa niciodată să își asume pe deplin, în viața sa cotidiană, „faima” rezultată din acest talent.

Încurajat fiind de această primă reușită actoricească, se hotărăște să dea admitere la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC) în 1951. Prima încercare este urmată de un eșec: „Mă pregătisem pentru „dramă” (credeam eu!), comisia mi-a cerut să prezint ceva „pe comedie” și…nu am reușit”.[3] După un an în care activează prin diverse ansambluri de tineret, George Constantin se încăpățânează să dea și a doua oară admitere. Intră la clasa de pregătire a lui Vlad Mugur și de această dată este admis atât la Teatru, cât și la Cinematografie. Alege teatrul și este student al lui Nicolae Bălțățeanu. Din povestirile sale despre anii de studenție, aflăm că George Constantin și colegii săi erau, în viața lor de zi cu zi, niște tineri cu poftă de viață care nu au știut, la vremea respectivă, cum „să stoarcă” de la maestrul lor „ce și cât trebuie”.

La IATC lucrează cu Vlad Mugur și mai apoi cu Lucian Pintilie. Prima întâlnire „de bun augur” a fost cu Vlad Mugur, care, după spusele lui George Constantin, știe să facă actori[4]. Stagiul militar a fost înlocuit de jocul în cadrul Teatrului Armatei. Putem menționa, în acest context, primul său rol de succes din spectacolul Pygmalion din 1959.[5] Deși nu este primul său rol, este, totuși, primul rol notabil. Din multitudinea de roluri pe care le-a interpretat, George Constantin alege să amintească doar câteva din spectacolele în care a jucat în interviul acordat în 1985: Unchiul Vania de Cehov, Act venețian de Camil Petrescu, Omul, acest animal ciudat de Cehov, Henric al IV-lea de Pirandello, Timon din Atena de Shakespeare, Iona de Marin Sorescu, Furtuna de Shakespeare. Acestea sunt, poate, unele dintre cele mai iubite roluri de către actor. După ce devine absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, este angajat la Teatrul Armatei, viitorul teatru Nottara. Lucrează, de-a lungul anilor, la Teatrul Mic, la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, la Teatrul Național I.L.Caragiale. Interpretează atât în teatre, cât și la radio, dar și pentru televiziune și în filme. CV-ul său este de-a dreptul impresionant. Răsfoindu-l, avem în fața ochilor noștri o viață dedicată pe deplin artei.

Deși este adesea complimentat pentru talentul său actoricesc și majoritatea rolurilor jucate îi aduc critici pozitive, George Constantin este, totodată, descris de oamenii din jurul său ca fiind timid. Actorul însuși se confesează, într-un interviu, astfel:

„Sunt plin de complexe și, uneori, aș zice, chiar speriat. Sunt un timid prin excelență. Până la spaimă. Ar putea să pară o mare farsă ce spun eu aici pentru cei care mă știu de pe scenă, dar ăsta e adevărul… Fricile mele sunt foarte mari și multiple. Începând cu mine, ca existență, și sfârșind cu profesia mea.”[6]

Dacă în viziunea generală a oamenilor „a fi actor” înseamnă „a fi extrovertit”, George Constantin ține să afirme exact opusul. Chiar dacă pe scenă  se dedă cu toată ființa rolurilor pe care le interpretează, în viața sa de zi cu zi este un om obișnuit, cu frici și insecurități asemenea oricărei alte persoane. Timiditatea sa este, bineînțeles, însoțită de o modestie pe măsură. Răspunsul pe care îl oferă la o întrebare referitoare la capacitățile sale actoricești evidențiază această modestie:

„În comparație cu marii actori din lume (ce i-am văzut doar în filme) sau cu rușii stanislavskieni, văzuți în tinerețe, precum Cerkasov…răspunsul este nu. În comparație cu ce se întâmplă la noi sunt doar un actor bun. Acum toți la noi sunt „actori mari”, „mari personalități”, „maeștri”. S-a pierdut noțiunea de valoare. Țara aceasta a avut actori mari, unii monumente de teatru. I-am văzut jucând, nu puteai să stai în fața lor cu pălăria pe cap și mâinile în buzunare. Mă gândesc la Aura Buzescu, Maria Filotti, Nicolae Bălțățeanu, Sonia Cluceru și alții. În vremurile astea golănești și aspre aș putea fi numit actor bun.”[7]

Este conștient de puterea lui de afirmare pe scena românească, dar nu aspiră către măreția marilor actori din lume. Poartă un respect deosebit actorilor români foarte buni din generațiile anetrioare lui, unii dintre aceștia fiind chiar maeștrii care l-au îndrumat pe el în cariera sa de actor. Într-un alt interviu, apărut în revista Cinema, în anul 1973, întrebat dacă a ajuns să ia cunoștință de faptul că lumea îl aseamănă cu Orson Welles, el răspunde cu aceeași modestie:

„Știu, dar cred că e o mare prostie. Mi-e și jenă să vorbesc despre asta. Orson Welles este un titan. În artă, în știință, în viață. Nevoia asta de a găsi asemănări este, cred la noi mai degrabă o nevoie de a avea și noi „faliții noștri”. Știți, noi ar trebui, de fapt, să avem miturile noastre și, pentru că nu vrem să le avem, împrumutăm de la alții. Numai că un om nu poate semăna decât cu el însuși, cu generația lui, cu evenimentele care se petrec la o anumită etapă…”[8]

George Constanin aduce în discuție, astfel, tendința oamenilor de a sanctifica tot ceea ce este străin și necunoscut lor. Înclinăm să credem că tot ceea ce se întâmplă în afara țării noastre se desfășoară mai bine, de aici și nevoia de a găsi corespondenți naționali unor vedete internaționale. Actorul susține, în schimb, o altă perspectivă: susținerea și încurajarea propriilor noastre valori.

Poate că tocmai acest crez al său i-a adus admirația printre colegii de breaslă, care au numai cuvinte de laudă la adresa lui. Horia Lovinescu, dramaturgul său preferat, a afirmat la un moment dat faptul că anumite roluri au fost scrise chiar cu gândul la actor (Petru Rareș, Tatăl din Jocul vieții și al morții, Manole din Omul care și-a pierdut omenia). Firește, acest fapt îl bucură pe George Constantin, care declară: „unele dintre aceste roluri mi-au fost foarte apropiate sufletește, și poate din cauza asta le-am reușit mai bine”[9]. Lucian Pintilie îl descrie ca „un vulcan în care fierbea lava tuturor sentimentelor, care din când în când revărsa această lavă”[10]. De la Vlad Mugur aflăm că „Avea o vorbire specială, întretăiată, avea culoarea cuvântului, plastica lui, pe care o schimba de la propoziție la propoziție”[11]. Era apreciat atât pentru felul în care vorbea, pentru vocea sa fără seamă, dar și pentru capacitățile sale intelectuale. Însă, așa cum ne-a obșnuit, el afirmă următoarele: Nu am nimic de comunicat. Eu știu foarte puține lucruri.[12] O afirmație falsă, desigur. George Constantin știa foarte multe lucruri, era un fin cunoscător al artelor și-ar fi putut să vorbească ore întregi despre lucrurile care îl pasionau cu adevărat. Victor Rebengiuc ne aduce la cunoștință un George Constantin la început de drum, speriat, încă neștiutor, dar dornic și hotărât să învețe:

„Pe George îl știu din școală, din institut. Amândoi eram din grupul celor mai speriați, speriați de-a binelea în fața altor colegi care veneau cu aerul că sunt actori…[…] Noi eram umili, cei mai tăcuți, ce mai speriați. După doi ani s-au schimbat ierarhiile. Totuși, de atunci îl știu cât de serios lucra”.[13]

Despre puterea lui George Constantin de a acapara spațiul și de a și-l însuși pe deplin, despre forța pe care actorul o impunea spațiului și despre intrările devenite clișeu, dar un clișeu încărcat de însemnătate, Valeria Seciu amintește:

„La George, până şi clişeul era ceva bogat. De pildă, intrările în scenă. Cum acoperea spaţiul, cum îl înghiţea, cum îl filtra, cum alegea din spaţiu punctele de forţă, energiile pe care le putea folosi, pe care se putea bizui.” [14]

Despre prezența sa, accentuată de vocea joasă și puternică, s-a vorbit foarte mult. Despre abilitățile sale de pedagog, vorbește Ștefan Iordache:

„Am jucat mult, ca parteneri; este unul dintre dascălii mei. Nu-mi ieşea o scenă din Crimă şi pedeapsă de Dostoievski. A stat cu mine nopţi întregi, cu răbdare de înger, mi-a jucat scena, mi-a spus o sumă de poveşti similare, apoi, la final, m-a pupat. Nu pot să-i uit ochii. Dumnezeu l-a înzestrat cu o voce care te lăsa, ca să spun aşa, fără grai”.[15]

George Constantin era un pedagog înzestrat cu răbdare, pregătit să își ajute, îndrume și încurajeze colegii. Dispus să petreacă ore în șir alături de ei pentru a le deschide cât mai ușor drumul către rol, el dă dovadă de empatie. Săritor și înzestrat cu o bunătate extraordinară, a atras mulți admiratori în jurul său. În general, despre rolurile pe care le-a jucat în teatru, vorbește cu mulțumire. Despre pregătirea personajului, el spune: „pornesc greu, mă apropii foarte greu de rol”[16] , tocmai de aceea la radio merge după multe ezitări în care se găsește uimit de cât de rapid își pot asuma un rol colegii lui.

„Pentru mine, toate acestea cer timp. La teatru, totul se întâmplă cu încetinitorul. O piesă se repetă o lună-două, chiar trei, și, cu ajutorul regizorului, dacă e un bun regizor […] începi să parcurgi drumul spre rol.”[17]

 Deși simte că lucrează diferit față de mulți dintre colegii lui, este atras de munca de echipă. Tocmai de aceea acceptă colaborarea cu Teatrul Mic și implicit cu Radu Penciulescu. „Treaba de unul singur e sortită șușanelii sau eșecului; Nu cred în teatrul făcut de unul singur”[18], mai spune el. Buna înțelegere cu echipa și regizorul îi aduc acea bucurie sinceră a jocului. Despre munca la Steaua polară cu Penciulescu, el afirmă că a lucrat foarte intens și că implicarea sa a fost totală. Regizorul își îndruma actorii în conturarea personajelor și îi încuraja să creeze singuri. Timpul era foarte prețios, iar munca asiduă făcea ca acesta să nu fie irosit:

„Am învățat că nicio clipă din repetiție nu trebuie pierdută; lucrul cu el te solicită la maxim şi se desfăşoară cu o intensitate extraordinară, fortifiantă. Penciulescu îţi cere o participare totală. Te obligă să gândeşti personajul, te împinge să te desfăşori singur. ”[19]

Aflăm, de asemenea, despre lucrul cu Liviu Ciulei, la Furtuna:

„Ciulei este o mare personalitate şi eram la prima întâlnire cu el. Am avut fericirea să lucrez cu majoritatea marilor regizori de teatru, dar cu el nu lucrasem încă. La prima lectură, parcă nu mai ştiam să citesc. Dar pentru că Ciulei este şi un om de o mare calitate sufletească a ştiut să mă apropie de el. Cu multă înţelegere, cu multă răbdare, mi-a povestit întâmplări de la repetiţiile lui — pusese «Hamlet» în America — lucruri amuzante, pe care mi le spunea cu bună ştiinţă ca să mă apropie de el. Este o minune să te întâlneşti cu un asemenea om. Nu trebuie scăpat momentul. De-altfel, am impresia că nici nu a fost scăpat. Televiziunea a fost prezentă aproape zi de zi la repetiţii şi s-a făcut un film care vorbeşte despre Ciulei mult mai frumos decât o pot face eu acum.” [20]

Vedem, așadar, că lucrul în teatru îl împlinește emoțional și îi oferă bucurie. Din lucrul cu „marii regizori” are întotdeauna de învățat, indiferent de vârsta la care ajunge să colaboreze cu ei. În fața celor pe care îi stimează cel mai mult, aproape se pierde. Din cauza timidității despre care vorbea, își subapreciază talentul în timpul primelor întâlniri. Încet-încet îi coboară de pe piedestalul pe care i-a urcat și îi readuce la esența lor umană. Se apropie de ei în urma discuțiilor mai puțin formale și realizează că are foarte multe de învățat de la aceștia.

Despre cariera sa cinematografică vorbește adesea cu dezamăgire, rolurile din filme nu îl împlinesc la fel ca rolurile din teatru. Se declară nemulțumit de propriile sale prestații și contactul mediat de cameră nu îl satisface deloc. Preferă jocul direct, în fața publicului și simte că poate comunica mai ușor pe scenă.:

„[…] acele repetate probe, umilitoare pentru actori și, după părerea mea, nesemnificative. Cum poți demonstra aptitudinile, valențele cu un rol în câțiva metri de peliculă, dintr-un moment ales la întâmplare? Marea încercare e în teatru, pe scenă, în contact direct cu publicul, acest neiertător judecător pe care trebuie să-l cucerești în fiecare seară din nou; Senzaţia asta o am eu când mă văd în vreun film. Nu mă plac deloc. Mi se pare că nu sunt bun, că nu sunt „ce trebuie” . Nu sunt deloc mulţumit de ce fac şi nu cred în sinea mea că ar fi lucruri de excepţie demne de comunicat oamenilor.”  [21]

Se declară foarte afectat de lipsa unor scenarii bune și afirmă, de asemenea, că mulți regizori acceptă scenarii slabe la început de carieră, lucru pe care îl consideră greșit. Acesta este unul dintre lucrurile care îl nemulțumește cel mai tare: scenariile slabe prin care nu se pot comunica lucruri de excepție. Dacă adăugăm acestui fapt și probele repetate, în care actorii joacă de fiecare dată diferit, uneori pierzându-și interesul, îi înțelegem mai ușor punctul de vedere:

„Nu ştiu în câte filme am jucat la viaţa mea, nu le-am numărat, dar între ele nu cred că au fost mai mult de două-trei care să-mi placă şi mie și […] întâlnirea mea cu filmul în general a fost destul de ciudată şi de contradictorie în sensul că reuşitele, buna mea experienţă cu filmul au fost legate aproape întotdeauna de regizori de teatru.” [22]

Putem observa, desigur, predispoziția pentru teatru. Prin experiențele sale cinematografice, George Constantin ajunge la concluzia că în general regizorii de teatru lucrează mai bine cu actorii decât regizorii de film. Lipsa unor scenarii cu profunzime psihologică, numărul mai redus de repetiții, sunt factori ce contribuie la pierderea încrederii în film. Debutul în film se petrece în 1960, în Aproape de soare. Realizează alte roluri notabile în Un surâs în plină vară de Geo Saizescu, Procesul alb de Iulian Mihu, Răpirea fecioarelor și Răzbunarea haiducilor de Dinu Cocea, Reconstituirea de Lucian Pintilie, Cu mâinile curate și Ultimul cartuș de Sergiu Nicolaescu.

Joacă până în ultimul an al vieții sale, 1994, atât în spectacole de teatru, cât și în filme. În 1967 este distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”, iar în 1971, primește Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”. Post-mortem, de Ziua Mondială a Teatrului din 2016, îi este atribuită o stea pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului și Placheta Orașului București pentru întreaga sa carieră teatrală și cinematografică.

Diana Ciupercă

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.01.08

Note
[1] Florica Ichim, „Valori ale Teatrului Românesc – George Constantin”, Teatrul, numărul 4, 1985, p. 26.
[2] Mira Iosif, „Dialog de atelier cu George Constantin”, Teatrul, numărul 5, 1969, p. 75.
[3] Ibid.
[4] Ibid., pp. 76-77.
[5] Florica Ichim, loc. cit., p. 27.
[6] Eva Sîrbu, „Nu cred în spontaneitate”, interviu cu George Constantin, Cinema, numărul 8, 1973.
[7] Dănuț Deleanu, Să ne amintim de ei. Cum a murit de inimă rea actorul George Constantin, ameninţat că va fi dat afară din casă, https://miscareaderezistenta.ro/teatru/sa-ne-amintim-de-ei-cum-a-murit-de-inima-rea-actorul-george-constantin-amenintat-ca-va-fi-dat-afara-din-casa-42112.html, accesat la data de 15.05.2020.
[8] Eva Sîrbu, loc. cit.
[9] Florica Ichim, loc. cit., p. 30.
[10] Monica Andrei, George Constantin: „Când actorul intră în scenă, are un Dumnezeu al lui“Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/george-constantin-cand-actorul-intra-in-scena-are-un-dumnezeu-al-lui/, accesat la data de 15.05.2020.
[11] Ibid.
[12] Eva Sîrbu, „ Actorii noștri – George Constantin”, Cinema, numărul 9, 1981.
[13] Monica Andrei, loc. cit.
[14] Ibid.
[15] Ibid.
[16] Florica Ichim, loc. cit., p. 30.
[17] Ibid.
[18] Mira Iosif, loc. cit., p.77
[19] Ibid., pp. 76-77.
[20] Eva Sîrbu, „ Actorii noștri – George Constantin”, Cinema, numărul 9, 1981.
[21] Mira Iosif, loc. cit., p. 76.
[22] Eva Sîrbu, Ibid.