Itta Marcu, Virginia

Destinul artistic al Virginiei Itta Marcu este unul dintre cele puțin obișnuite în teatrul românesc. Desigur, dacă răsfoim filele istoriei teatrale de la noi, mai putem găsi cazuri cât de cât asemănătoare, în special cu regizori care, înainte să se dedice profesiunii au urmat studii complet diferite, de la drept și filozofie, la litere ori la arte plastice, ba chiar diverse feluri de inginerii; dar ele sunt, desigur, rare în cazul actorilor. Sigur, Lucia Sturdza Bulandra terminase, la început de secol, literele, mai târziu Sorana Coroamă chimia, Tudorel Popa fizica, Coca Bloos filozofia… Și totuși… Virginia Itta Marcu, născută într-o familie de universitari clujeni, nu numai că a absolvit, inițial, cursurile facultății de geologie, ci a și lucrat o vreme ca inginer geolog, înainte de a-și lua inima-n dinți și de a intra la Institutul de teatru. Această prelungă și cumva misterioasă ezitare nu pare, dacă citim interviurile succesive și volumul dedicat actriței de Constantin Paraschivescu[1], să fi avut de-a face cu presiuni familiale, ci cu un soi de nehotărâre în legătură cu curiozitatea de cunoaștere și aptitudinile sale, în același timp către științe exacte, dar și către jocul și expresia teatrale. De altminteri, în mai toate intervențiile publice, actrița subliniază legăturile sale sufletești, morale și materiale cu părinții săi, care au durat toată viața.

Virginia Itta Marcu absolvă IATC în 1963, la clasa profesorului Al. Finți, cu speranța că va putea rămâne în București. Însă, ca și în cazul colegului său Mircea Andreescu, șef de promoție un an mai târziu, se lovește de opreliști misterioase și optează (aparent provizoriu) pentru Teatrul Dramatic din Brașov, actualmente Teatrul „Sică Alexandrescu”. Va rămâne aici întreaga sa carieră. Nu-i lucru ușor să debutezi și să te impui ca actriță la treizeci de ani, însă eroina noastră (între timp căsătorită, pentru o vreme, cu actorul și viitorul regizor Valeriu Paraschiv[2], repartizat la rândul său în același teatru), nu pare să-și fi făcut multe griji din pricina asta. Joacă disciplinat și cu multă dăruire orice i se propune, de la Luluța lui Alecsandri la Soția din Micul infern de Mircea Ștefănescu, ori la Alexandra Dan din Travesti-ul lui Baranga: roluri mici și roluri principale, dramă, comedie ori vodevil, cu o flexibilitate și cu un talent generos, construind statornic, cu minuție și inteligență, personaje memorabile. Întâlnește regizori din generații și cu stiluri de lucru diferite, se adaptează fiecăruia, dar vine și în întâmpinarea viziunilor lor cu propuneri personale, originale. E o cititoare pasionată și, cu toate că va fi constant o parteneră devotată, caracterizată de un discret anti-vedetism, respinge fără multe vorbe inerentele polarizări din echipă cât și boemia atât de caracteristică unei părți a lumii teatrale. Pare, cumva, că tot ce-i superficial îi e străin; implicit, își protejează consecvent, fără rest, viața personală.

Iar succesul nu întârzie să apară: chiar dacă el nu se confundă neapărat cu faima – jucând pe aceeași scenă din afara Bucureștiului, colaborările la televiziune ori radio sunt aproape inexistente, iar ofertele de roluri în cinema insignifiante (din cartea dedicată ei de Constantin Paraschivescu aflăm că a refuzat cu aplomb apariții care i se păreau irelevante, dar și „înlocuiri” circumstanțiale. În cazul său, succesul e unul născut din elaborarea, simultan pasionată și atentă la detaliu, a fiecărei propuneri artistice; iar asta aduce recunoașterea binemeritată a publicului și a breslei. Între aceste remarcabile izbânzi, Madeleine în Părinți teribili de Jean Cocteau în regia Mariettei Sadova (1969), Gilda în Pisica în noaptea anului nou de D.R. Popescu, regia Eugen Mercus (1971), ori o neuitată, fascinantă, Abigail Williams în Vrăjitoarele din Salem de Arthur Miller, în montarea somptuoasă a aceluiași director de scenă (1973). Despre eroina creată de ea în Luna dezmoșteniților de Eugen O’Neill (regia Tudor Florian) presa scrie cu entuziasm:

„O memorabilă Josie Hogan reușește Virginia Itta Marcu, actriță cu o uimitoare stăpânire a temperamentului interpretativ, cu o rafinată știință a jocului tăcerilor, îndemnată cu succes să-şi scoată efectele din îndelungi preparații plastice, creatoare de atmosferă şi de comunicare. Probabil este, până azi, rolul carierei, într-atât actrița se identifică scenic cu Josie.”[3]

Într-o montare antologică a Scrisorii pierdute de I. L. Caragiale, în regia lui Mircea Marin (1977) – spectacol nedeclarat dar virulent politic, ce interpreta capodopera în cheia „statului polițienesc” -, Virginia Itta Marcu construia o Zoe în același timp fermecătoare dar și, în linia călinesciană din Domina Bona, stăpânind cu discreție și mână de fier întreaga lume a orășelului de provincie. De altminteri, cronicile vremii pomenesc, mai toate, scena ultimei întâlniri dintre Zoe și Cațavencu (Dan Săndulescu), desfășurată într-un seducător (și epuizant) tango argentinian:

„Virginia Itta Marcu e Zoe în imagine tradițională, dar şi cu accente noi , care fac din ea, la un moment dat, principalul mânuitor al destinelor politice în viața urbei şi dau a înțelege că —- deși, pentru această etapă, firele s-au împletit peste voința ei — lupta continuă şi nu e dispusă să cedeze hazardului sau altor, forțe necunoscute. Pentru cele ce vor urma, şi-1 va lua ca aliat pe Cațavencu, ba chiar mai mult decât aliat, așa cum lasă să se înțeleagă, foarte clar, dansul din ultimul act, cu ambițiosul candidat la deputăție. Creația actriței e cea mai completă şi cea mai expresivă din spectacol, dând personajului, cu fiecare apariție, cu fiecare scenă, consistență şi ecou.”[4]

De altminteri, colaborarea cu Mircea Marin se va concretiza și într-o altă creație neobișnuită, foarte apreciată de critică, cea în travesti a codoșului Pandarus din Troilus și Cresida de William Shakespeare (1982). Însă, pentru începutul anilor 80, probabil că cel mai  răsunător succes se datorează colaborării cu regizorul Sergiu Savin, în montarea pe cât de (aparent) minimalistă, pe atât de complexă și de cutremurătoare a tragediei lui Marin Sorescu Matca (1981, Premiul ATM pentru interpretarea unui rol feminin). Însoțită de colegi de echipă care fac, la rândul lor, creații excepționale (Costache Babii, Nicolae Manolache), Virginia Itta Marcu realizează o Irina revelatorie, amestec de bucurie a vieții, naturalețe, înțelepciune, spaimă, poezie și vibrație tragică.

„Racordată precis la viziunea regizorală, interpretarea sensibilă a Virginiei Itta Marcu se remarcă printr-o deosebită coerență în construcția rolului, în alegerea mijloacelor de expresie. Evitând statornic tentația — greu de învins, în acest caz — de «a trăi» cu virtuozitate sentimente, emoții, de a se adresa, deci, inimii spectatorului, actrița știe — cale mult mai dificilă — să se adreseze gândului, puterii de înțelegere. Este o ipostază scenică conducând nu la o sărăcire, ci la o exemplară esențializare a personajului.”[5]

Valentin Silvestru este, însă, și mai fermecat de interpretarea actriței:

„Virginia Itta Marcu, demarând ceva mai șovăielnic, ascende apoi spre culmi printr-o interpretare rațională, de mare forță, realizând scânteietor finalul cu fiul ridicat deasupra apelor şi așezat pe sicriul bătrânului. Actrița dă valoare alegorică Femeii, dezvăluind —cu exactitate în perceperea nuanțelor şi un simț scenic deosebit, cu acuitate tragică însă conținută într-o revelare continuă a esențelor, cu refuzul clamărilor, exprimându-se vocal şi gestual în clarități cristaline — calități generice ale semenei noastre de toate zilele. În primul rând, energia cu care mama, cheltuind fantezie, umor, speranță, spirit de jertfă, într-o splendidă stăpânire de sine, își îndeplinește, în catastrofă, prerogativa-i esențială: păstrarea ființei.”[6]

În anii următori, actrița joacă la fel de mult și de constant, realizând câteva creații majore, indiferent dacă în roluri principale sau secundare, de care, conform propriilor mărturii din cartea care-i este dedicată, a rămas legată sufletește, fie că e vorba rolul mut, inventat de regizorul Florin Fătulescu, al Doicii în Cum vă place de William Shakespeare, de grotesc suprarealista sa apariție în Adelaide Selkirke din prima montare a Insulei de Gellu Naum (r. Mircea Marin, 1986), ori de viguroasa, lunecoasa și cumva comica Arkadina din Pescărușul lui Cehov, rol care i-a provocat destule bătăi de cap în raport cu viziunea lui Eugen Mercus (1983).

În pofida multelor schimbări de direcție, nu totdeauna folositoare instituției, care au loc în anii 90 la Brașov, Virginia Itta Marcu are câteva întâlniri cu totul excepționale, remarcate de publicul local și de cel din diverse festivaluri, și lăudate, uneori foarte elogios, de critică: mai întâi Doamna Toothe în Totul în grădină de Edward Albee, în regia Eugen Mercus (1992), apoi Mama în superbul spectacol al lui Alexandru Dabija cu Frații de Sebastian Barry (1995), dar mai ales Elena Sergheevna în Șantaj de Ludmila Razumovskaia, debutul regizoral al lui Claudiu Goga și Martha în Cui i-e frică de Virginia Woolf? de Edward Albee, în regia lui Mircea Cornișteanu (1999) Pentru aceste două realizări, actrița primește, în 2000, premiul pentru cea mai bună interpretare feminina a unui rol principal la Gala Uniter.

„În piesa lui Albee regia lui Mircea Cornișteanu imprimă un stil tensionat dramatic cvartetului Virginia Itta Marcu, Mircea Andreescu, Gabriela Butuc, Tudor George. Transformarea dragostei în ură – în viața de cuplu la tinerețe, dar şi la senectute – atinge intensități paroxistice. Cruzimea relațiilor dintre personaje este şi a existenței în care ne mișcăm. Scena e un loc al tensiunilor înalte şi în Șantaj. Drama profesoarei din societatea sovietică, care se sinucide când are revelația șocantă că a crescut nişte monștri, dă frisoane. Jocul cu stările, gradarea epuizării, prăbușirea interioară sunt admirabil exprimate de Virginia Itta Marcu. Această partitură, ca şi rolul Martha din Cui i-e frică de Virginia Woolf?, o situează în «topul» celor mai bune actrițe ale anului teatral 1999, performanțe pentru care ar merita neîndoios un premiu.”[7]

La trecerea dintre milenii, actrița pare să fi intrat – neobosită, dar și fără emfază – într-o zodie deosebit de norocoasă, câtă vreme, stagiuni la rând are parte, muncind intens și entuziast, de realizări de-a dreptul ieșite din comun. E solicitată de regizori de toate vârstele, cu stilistici dintre cele mai diverse. Pentru Filumena Marturano de Eduardo de Filippo se întâlnește, de exemplu, cu Felix Alexa, iar rezultatul e remarcabil:

„Scena ce lor doi [Costache Babii și Virginia Itta Marcu n.n.], după ce au rătăcit parcă pe nisipul mării o noapte, când își deapănă victoriile tinereții, serioasă la limită şi presărată cu gag-uri este antologică. Îi prețuiesc enorm (şi pentru modestia lor astăzi anacronică), şi le admir creațiile de câte ori îmi oferă ocazia. Personal, nu am văzut-o în ultimii ani (poate în Șantaj) pe Virginia Itta Marcu într-un rol atât de rotund şi susținut atât de dramatic şi de riguros. Nu alunecă deloc în clișeu, este puternică şi atât de vulnerabilă în această Filumena Marturano. Este un rol important pentru Virginia Itta Marcu realizat fără fisură.”[8]

Creează o dramatică Kvașina în Azilul de noapte de Gorki, în regia lui Kincses Elemér (2001) și o Linda Loman de profundă vibrație sufletească în Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller, în regia Dominic Dembinski (2003). De cronici excelente se bucură, însă, și apariția sa în rolurile secundare ale montării lui Claudiu Goga cu Blestemul lui Mercuțio de Grigori Gorin, unde actrița e, în același timp, Părintele Lorenza dar și Corul:

„O inteligentă idee în valorificarea multiplelor sensuri a fost distribuirea Virginiei Itta Marcu în dublul rol de comentator – Corul, un actor cu mască – şi al părintelui Lorenzo. Felul cum știe actrița să rostească textul, subliniindu-i firesc cele mai subtile înțelesuri, felul în care le întregește prin mimică şi privirea adâncă, mirată sau tristă, fac să se rețină fiecare nuanță şi să dea relief convenției de teatru în teatru care structurează jocul.”[9]

Același Claudiu Goga pune în scenă, în 2004, Angajare de clovn de Matei Vișniec, reunindu-i în acest scop pe inegalabilii veterani ai scenei brașovene Costache Babii și Mircea Andreescu, cărora li se alătură, în rolul Peppino, Virginia Itta Marcu: un adevărat festin actoricesc și regizoral, dar și un omagiu meritat adus de tânărul regizor celor trei maeștri care și-au construit întreaga carieră, una strălucită, pe scena de sub poalele Tâmpei. Din fericire, spectacolul e adaptat de Televiziunea română, astfel încât el poate fi păstrat și vizionat și de generațiile tinere.

În anii ce vor urma, Itta Marcu se întâlnește cu un număr surprinzător de regizori din noua generație, între care, alături de Claudiu Goga, devenit între timp director al teatrului, sunt de amintit Vlad Massaci (Copilul îngropat de Sam Shepard, 2006), Cristian Juncu (Casa de Evgheni Grișoveț, 2010), Radu Alexandru Nica (Domnul Kolpert de David Geiselmann, 2012). Cele mai consistente aprecieri le primește, însă, în urma spectacolului de debut al lui Cristian Dumitru cu Chunga de Mario Vargas Llosa, în La Chunga, în care interpretează rolul titular:

„La Chunga, această întruchipare a mitului salvator al femeii – înger decăzut (atât de des întâlnit în literatura rusă şi în cea sud-americană, şi atât de drag lui Llosa) pare a fi fost scrisă anume pentru Virginia Itta Marcu. În noua şi minunata sa creație – Virginia Itta Marcu conferă eroinei, încă de la început, o electrizantă prezență şi greutate. Chipul ei «de piatră», ținuta ei voit bărbătoasă şi rigidă, izolarea, singurătatea ei mândră şi afișat distantă, apoi replicile ei dure – trădează, deopotrivă, control al trăirilor, stare de veghe, tensiune a vieţii interioare intense şi o nelămurită așteptare. Secretul ascendenței, ba chiar al autorității ei evidente asupra celorlalți (chiar atunci când ei doresc să o insulte sau să o umilească) rămâne multă vreme o taină. Iar dezlegarea acestei taine – se va întrezări în final. Enigma ține de suferință, şi de respectul pe care chiar şi mizerabilii printre care Chunga trăiește, îl au pentru alți umiliți ai soartei. Enigma ține de libertatea pe care experiența dureroasă a acestei femei i-a dat-o, într-o societate în care suratele ei
sunt sclave ale familiei sau chiar sclave sexuale. Şi mai ține de o tulburătoare voință de a fi, măcar odată, pentru o altă femeie, o zână bună, care să-i deschidă ochii şi să o ajute să evadeze.”[10]

Sărbătorită, în 2013, cu fast meritat pentru împlinirea a optzeci de ani, dintre care jumătate de secol în unul și același teatru, legendă vie a instituției pe care-a slujit-o și a orașului însuși, Virginia Itta Marcu își ia rămas bun în triumf, cu Trei femei înalte de Edward Albee, un autor care i-a purtat mereu noroc, de această dată în regia Sânzianei Stoican:

„Spectacolul Trei femei înalte, de la Brașov, în regia tinerei Sânziana Stoican, a fost dedicat unei mari actrițe: Virginia Itta Marcu. O ținută statuară, maiestuoasă, de o expresivitate tulburătoare. Complexitatea unei femei la senectute, creată de Albee după modelul inspirat de mama sa adoptivă, oferă un recital cu adevărat de excepție. Virginia Itta Marcu, la 80 de ani, rămâne o forță a naturii. (…) Privirea pătrunzătoare, «înaltă», a Virginiei Itta Marcu ne urmărește. E o privire retrospectivă şi introspectivă în fața pasului final. Confesându-se avocatei şi menajerei, personajul Virginiei Itta Marcu, un adevărat Harpagon în variantă feminină, se frânge şi se poticnește, însă nu este niciodată înfrântă. Se reface de fiecare dată din propria cenușă până când nu mai există nici măcar cenușă… Zgârcită, aparent uitucă, cu o ironie şi o luciditate amare, personajul se joacă cu nervii şi cu răbdarea interlocutoarelor sale. Bineînțeles, o face intenționat, accentuându-şi slăbiciunile şi senilitatea şi vulnerabilitatea. Lumina interioară a personajului străbate, de fiecare dată, dincolo de derizoriul stării fizice.”[11]

Miruna Runcan

Iulie 2023

Identificator obiect digital: https://doi.org/10.47383/DMTR.04.02

Note:

[1] Constantin Paraschivescu, Patima pentru teatru sau Virginia Itta Marcu, București, Fundația culturală „Camil Petrescu”, 2004.

[2] Valeriu Paraschiv (1941-2010), actor de teatru și film, regizor, după 1989 profesor la Columbia College din New York.

[3] Ionuț Niculescu, „Luna Dezmoșteniților”, Teatrul, nr. 6. 1975, p 47.

[4] Constantin Paraschivescu, „O scrisoare pierdută”, Teatrul, nr. 11, 1977, p 57.

[5] Cristina Dumitrescu, „Matca”, Teatrul, nr. 7-8. 1981, p 113.

[6] Valentin Silvestru, „Experimente variabile”, România literară nr. 26, 1981, p 16.

[7] Ludmila Patlanjoglu, „Brașovul la București”, Teatrul azi, nr. 1-2, 2000, p 74.

[8] Marina Constantinescu, „Luptă și spectacol”, România literară, nr. 3. 2001, p 16.

[9] Constantin Paraschivescu, „Duhurile fanteziei”, Teatrul azi, nr. 1-2, 2003, p. 48.

[10] Natalia Stancu, „Revanșa faptei bune”, Teatrul azi, nr. 5-6-7, 2008, p. 151.

[11] Simona Chițan, „Revelația numită Virginia Itta Marcu”, Adevărul, 10 mai 2013.