Pittiș, Florian

Actor, regizor, muzician și realizator de emisiuni radio, Florian Pittiș este, înainte de toate, un artist-fanion pentru ceea ce am putea numi perioada hippie românească. Orice descriere a personalității sale trebuie să debuteze cu această funcție de reprezentativitate generațională, care îl face totodată o figură în efigie a libertății sub orice regim politic și împotriva oricărei forme de cenzură: „Florian «Moțu» Pittiș: Adică cel sinonim până în decembrie 1989, fie și doar prin pletele sale, cu libertatea, cu revolta, cu mișcarea Hippie. Și o altă imagine: (…) un tânăr actor îmbrăcat în blugi, cu plete ondulate și priviri de visător, pășind cu emoție la începutul anilor ’70 în Club A, la insistențele bunului său prieten Chubby Zaharia”, „un simbol al rebelilor”[1].

Florian Pittiș s-a născut la București, în 4 octombrie 1943. O greșeală niciodată remediată în certificatul de naștere a adăugat un al doilea „t” numelui său de familie, actorul primind ulterior de la bunică porecla de „Moțu”, care l-a însoțit toată viața. Tatăl, Nicolae Pitiș, era comandor aviator, șef la școala de pilotaj și comandant de escadrilă, în timp ce mama, Ana Pitiș, a fost mai întâi casnică, apoi având un atelier de croitorie și lucrând ca secretară la o școală, atunci când familia s-a confruntat cu probleme financiare. De la aceasta, fiul moștenește pasiunea pentru artă și dorința de a deveni actor (neîmplinită și resimțită ca un eșec existențial la mamă, ai cărei părinți se împotriviseră să urmeze cursurile Conservatorului dramatic). Pornind de la această carență personală, ea și-a susținut fiul să ajungă pe scenă încă de mic: la patru ani a interpretat rolul Ciuculeț, în Congresul puștilor, de Sașa Georgescu și I. Avian, configurând viitorul parcurs. Totodată, părinții au încurajat lecturile, deschiderile muzicale, care i-au permis și conturat universul artistic de mai târziu.

Florian Pittiș a fost elev la liceul bucureștean „Gheorghe Lazăr”, apoi, după ce a picat la prima admitere, din cauza unor probleme de dicție, student la clasa de actorie coordonată de Radu Beligan, la IATC (promoția 1966). Lucrează ca electrician la Teatrul Bulandra, unde va debuta ca actor, în 1961, cu rolul de paj în spectacolul regizat de Liviu Ciulei – Cum vă place. Acesta, în calitate de director, îl angajează ulterior ca actor la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”.

De asemenea, a absolvit, în 1985, cursurile de regie de teatru, în aceeași promoție cu Gelu Colceag, a predat o scurtă perioadă la UNATC și a regizat spectacole la teatrul unde era angajat ca actor. A avut numeroase valențe artistice și profesionale: pe lângă cele de actor și regizor la Teatrul Bulandra, a fost muzician și promotor al muzicii de calitate a generației sale, atât străine, cât și naționale (cu predilecție rock și folk), critic muzical, traducător (pentru versurile lui Bob Dylan și John Lennon, dar și pentru literatură), prezentator și producător de radio. A jucat în mai multe filme, dintre care unele se remarcă în paleta cinematografică adresată publicului tânăr. A fost membru fondator al Cenaclului Flacăra, dar și al formației Pasărea Colibri. Vocea sa este iconică pentru Teleenciclopedia română. Pe de altă parte, se remarcă și ca suporter înfocat al Clubului Rapid și ca Președinte al Senatului Clubului Aristocratic Rapid. Face parte din francmasonerie, în 2004 primind distincția de Mare Purtător de cuvânt al Marii Loji Naționale din București.

Așa cum declară în interviuri, Pittiș începe ca un asiduu cititor și spectator de teatru (vede de 23 de ori O scrisoare pierdută, în regia lui Sică Alexandrescu, în școala generală, respectiv de 236 de ori Cum vă place și de 128 de ori Sfânta Ioana, în regia lui Liviu Ciulei, din perioada de electrician la Teatrul Bulandra). Sub bagheta lui Ciulei își face debutul, ca student, în Cum vă place, în rolul pajului, este angajat și construiește, de asemenea, rolurile emblematice ale carierei sale: Fleance, în Macbeth (1968), Feste, în A douăsprezecea noapte (1973), Alioza, în Azilul de noapte, Edmund, în Lungul drum al zilei către noapte (1976), Ariel, în Furtuna (1978), Sonnentich, în Deșteptarea primăverii (1991). Cronicile subliniază forța interpretării sale în Furtuna, Ariel devenind rolul cu care este adesea asociat, ca identitate artistică:

„Ariel (Florian Pittiș) era ca un fiu mai mare al lui Prospero, dornic de emancipare, volatil, dar fără să fie aerian. Prin el se săvârșeau iluziile teatrale puse la cale de Prospero. (Regizorul s-a proiectat în acest personaj într-o ipostază mai de tinerețe)”[2]. Alte roluri marcante în parcursul său sunt: Lucius, în Iulius Cezar, în regia lui Andrei Șerban (1968), Arlechino, în Mincinosul, regizat de Sanda Manu (1941), Regele Ludovic cel Mare (considerat o altă semnătură actoricească) în spectacolul Tartuffe și Cabala Bigoților, regizat de Alexandru Tocilescu (1982), Laertes, în Hamlet (1985), Tiresias, în Antigona (1993), tot în regia lui Tocilescu.

Energia și tinerețea sa se adaugă unei extraordinare versatilități actoricești între comic și grav. Dincolo de colaborarea cu Liviu Ciulei, trebuie subliniată tripla sa ipostază în teatru: pe lângă cea de actor, este regăsit și în cea de muzician, respectiv în cea de regizor (care creează contextul, spațiul de manevră pentru accesarea tuturor valențelor sale artistice). A regizat: Față în față cu lumea (1979), Cum se numeau cei patru Beatles de Stephen Poliakoff (1980), Poezia muzicii tinere de Florian Pittiș (1981), Cântec despre mine însumi, de Walt Whitman (1985), Câinele grădinarului de Lope de Vega (1988), Meditațiile Ritei de Willy Russel (1989), Black and White de Keith Waterhouse și Willis Hall (1998) (în majoritatea dintre ele fiind, totodată, și actor). Spectacolele care îmbină teatrul, muzica și poezia sunt perfect ancorate în contemporaneitate, construite pentru a se adresa și pentru a coagula, a educa publicul tânăr.

Spectacolul emblematic este Cum se numeau cei patru Beatles, care aglutinează crochiuri ale rolurilor mari ale lui Pittiș, aureolate de ipostaza sa de DJ și permite o recapitulare artistică (a dimensiunilor sale actoricești) și o recapitulare profund subiectivă (a primelor contacte și a îndrăgostirii de muzica rock și folk occidentală):

„Timp de mai bine de trei ore asistăm la o «seară culturală» care are ca protagonist dezlănțuit un erudit în materie de muzică tânără. Un conferențiar omniscient și fermecător ne invită să ne amintim de cei de la Beatles și de cântecele lor, ne reconstituie istoria acestui grup celebru, condițiile în care a apărut, cum a fost întâmpinat și cărui fapt i se datorează imensul succes înregistrat în epocă.”[3]

Dialoghează cu istoria muzicii contemporane lui și aduce pe scenă idolii anilor ’60: John Lenon, Paul Mc. Cartney, Ringo Starr, George Harrison, emfatizând limbajul înnoitor al muzicii pentru noua generație. Dincolo de aceste valențe didactice și de plasare într-un context artistic european, esențială rămâne, pe tot parcursul carierei lui Florian Pittiș, relația cu publicul tânăr, căruia i se adresează și pentru care creează. Nu doar că pornește de la dezideratul reprezentării scenice a dorințelor, a libertății acestuia, dar își definește artistic spectacolele în funcție de integrarea și posibilitatea acestuia de a se identifica, motiv pentru care pornește, în sine, de la Beatles: „În versiunea lui Florian Pittiș, revoluția celor patru a vizat o abordare mai directă a vieții, într-o manieră firească și accesibilă tuturora, în așa fel încât în artă să-și recunoască aspirațiile și frământările cât mai mulți”[4].

Identitatea de actor este permeată de cea de muzician, imaginea sa artistică fiind definită la intersecția celor două și, mai ales, oglindind portretul spectatorului său ideal:

„Cunoscându-i foarte bine pe tineri, mi-am dat seama că nu facem destul pentru a le stimula receptivitatea față de artă. Eu am căutat o formulă prin care să-i atrag în sala de teatru, și cred că am găsit-o; am plecat de la ceea ce consider că-i interesează în cel mai înalt grad – muzica tânără. Așa s-au creat aceste spectacole de poezie și muzică.”[5]

„Actorul care în clipa de față are cea mai mare priză la publicul tânăr își demonstrează cu nonșalanță virtuțile sale de interpret magistral trecând cu dezinvoltură de la un rol la altul, aproape fără ca noi să băgăm de seamă. Iată-l grav și pedant atunci când dorește să ne informeze ca un profesor doct: după câteva clipe îl vedem anunțând o melodie ca un veritabil disc-jokey. Îl ghicim nostalgic când își aduce aminte de modul cum a ajuns el însuși în contact cu muzica Beatles-ilor, apoi devine sarcastic, batjocorind fără milă produsele mediocre ale muzicii ușoare. Glumește cu publicul, răspunde la biletele din sală – ne amintim că la întâmplările literar-artistice ale Cenaclului Flacăra aceasta este o manieră curentă de lucru – sau bate din palme în ritmul muzicii, împreună cu toți cei prezenți. E și Ariel, și Patriciu, și Ludovic al XIV-lea, și Leonard Brazil și multe alte personaje cărora le-a dat viață de-a lungul anilor și pe care acum le poate interpreta într-o singură seară cu o poftă de joc nestăvilită.”[6]

Muzica și teatrul ies de sub cupola de sticlă a artei de dragul artei, gratuită, cu miză exclusiv estetică și se întorc la funcțiile social-comunitare, de coagulare a tinerilor, de construire a publicului în spiritul libertății și a creativității, ca valori fundamentale, fără a deveni teziste:

„Desigur că piesa și spectacolul mizează pe efectul caleidoscopic al transmisiunilor de muzică ritmată, cu inventivitate melodică extraordinară, cu priză imediată la ascultători și, mai ales, la spectatori. Dar piesa și spectacolul nu-și propun să facă o campanie publicitară fenomenului pop sau punk, ci să atragă atenția asupra implicațiilor sale sociale, morale și etice, să dezvăluie adevărata stare de spirit a celor care se droghează cu acest gen de muzică și de emisiuni, ca într-o «evaziune fiscală» de la răspunderii vieții cotidiene, ca într-o evadare în drog”.[7]

Lipsa de gratuitate a actului artistic, prin deschiderea spre Occident aduce după sine problemele cu regimul comunist. După interzicerea Revizorului lui Lucian Pintilie („singurul interzis legal, cu comunicat de presă”), pentru a se demonstra că „la teatru, nu era un fenomen singular” sunt interzise și alte spectacole, printre care și cel de muzică și poezie ale lui Florian Pittiș, fiindcă „prea era liber”. „Cenaclul Flacăra s-a înființat în momentul în care a fost interzis acest spectacol.”[8]

Au existat tensiuni, de asemenea, și între muzicienii/ promotorii muzicii rock și folk românești și regim, deoarece aceștia își scriau singuri textele, ceea ce implica un potențial de subversivitate mare. În siajul momentelor de cenzură se înscrie și cel din 1975, când Pittiș a fost interzis în toate cluburile studențești de către secretara cu propaganda Clătici, fiindcă citise, la Club A, Declarația drepturilor omului.

Florian Pittiș este caracterizat de Teodora Ionescu drept „un spuitor (nu-mi place cuvântul recitator) de poezii alese într-un mod unic” (p. 122). El este, dincolo de valențele teatrale, și actor de film. A interpretat: Flavius în Înnebunesc și-mi pare rău, în regia lui Ion Gostin (1992), Vocea naratorului în Frumos e în septembrie la Veneția, în regia lui Nae Caranfil (1983), Motociclistul Radu în Serenadă pentru etajul XII în regia lui Carol Corfanta (1976), Al doilea tânăr în „Adio, dragă Nela!”, în regia lui Cornel Todea (1972), Puiu în Frumoasele vacanțe, în regia lui Károly Makk (1968), Tânărul care o invită la dans pe Irina în Gioconda fără surîs, în regia Malvinei Urșianu (1968), Tânărul dansator din parc în Duminică la ora 6, în regia lui Lucian Pintilie (1966). Relevante sunt, mai ales, rolurile sale în filmele pentru copii: Papagalul în Mama, în regia Elisabetei Bostan (1977), Greierele în Veronica se întoarce, în regia Elisabetei Bostan (1973) și dublaj de voce în animații pentru Regele în Mașinile (2006) și pentru Winnie de Pluș în Aventurile Ursulețului de Pluș și în Marea Aventură a Porcușorului (1977).

Relația cu muzica se configurează și în afara scenei teatrale, atât prin prezența sa la Club A (clubul studențesc bucureștean fondat de Nae Popescu și susținut de numeroși artiști), cât și prin traducerea versurilor lui Bob Dylan și a lui John Lenon. Face parte dintr-un trio muzical cu mare vizibilitate în spațiul românesc, în anii 1970, alături de Anda Călugăreanu și Dan Tufaru. Este fondator al Cenaclului Flacăra, dar și, în 1992, alături de Mircea Baniciu și Mircea Vintilă, al formației Pasărea Colibri, cu următoarele albume: Nu trântiți ușa (1992), În căutarea cuibului pierdut (1996), Ciripituri (1998), Cântece de bivuac (1999).

Relevant este că, de pe poziția muzicianului, a celui emblematic pentru generația hippie românească, la reuniunea „Flower Power replay” (2002, Club A), Florian Pittiș vorbește despre ce a însemnat această generație și despre posibile (re)definiri identitare:

„A existat generația beat, înaintea ei au fost beatnicii, apoi cei cu spirit rock, apoi flower power, apoi punkiștii, heavy-metaliștii, new age și așa mai departe. Oare s-or lega toate? Înseamnă ceva anume această mișcare Flower Power? Cum am trăit-o noi? Păi noi n-am trăit-o în țară, asta să fie clar! Păstrând proporțiile și cu tot respectul cuvenit, m-ați adus aici ca pe un Pavel în religia creștină. Dar n-am fost hippie de la bun început, ci am fost cucerit după ce s-a atins punctul culminant al mișcării. De ce? Pentru că informațiile primite aici condamnau din plin mișcarea Hippie, inclusiv în reviste.”; „În România n-a existat mișcare Hippie, ci tineri care au simțit la fel cu cei de pe alte meridiane.”[9]

Relația sa cu lumea radio începe cu teatrul radiofonic (unde debutează încă student fiind, în 1965, în serialul Cosma, regizat de Dan Puican). Ulterior, devine prezentator radio, în 13 august 1973, alături de Camelia Stănescu, în cadrul emisiunii Clubul curioșilor, care ajunge să aibă astfel audiențe record și o identitate clară. Aici are rubrica muzicală Disco-enciclopedie, trecând în revistă istoria muzicii rock, pop și folk. Ulterior, din anii 90, până în 2004 realizează Pittiș Show (mai întâi o oră, apoi două ore pe săptămână, duminică, de la 22), pe canalul Trei al  Radiodifuziunii Române, Radio 3-România Tineret:

„Rubrica muzicală din Clubul Curioșilor avea doar 10-15 minute, ceea ce pentru Moțu era frustrant. După 1980 (probabil după 1990) mi-a spus: «Aș vrea ca Disco – Enciclopedia să devină altceva, o emisiune în direct. Cu durată de o oră, sau chiar două. S-ar putea numi Pittiș Show. Ce zici?». Ideea a fost aprobată, iar succesul emisiunii a fost fabulos. Ani de zile dulapul meu gemea de muzică pe care o aducea de acasă, care era copiată pe bandă magnetică și apoi difuzată cu comentariile lui” – Camelia Stănescu[10].

După 1990, cei doi au lucrat din nou împreună, la emisiunea Declarații de iubire, la România Cultural. Margareta Panait Istrati îl numește pe Pittiș „om-soare” după ce îl ascultă la radio, interpretând vocea soțului dispărut („Panait avea dreptate: pe lumea asta sunt oameni pietre şi oameni sori – Florian Pittiş al dumitale este un om soare” – 1984[11]).

Unul dintre spațiile cele mai generoase de exprimare și de libertate pe care le-a construit Florian Pittiș rămâne Radio 3Net, care, prin anagramare, poate fi rescris în „Radio Tineret”, un canal pentru tineri, care emite exclusiv pe internet. Decizia Consiliului de administrație  din decembrie 2003 îl plasează în mediul online, deoarece Societatea Română de Radio trebuia să rămână doar cu două posturi cu acoperire națională. În 16 noiembrie 2004 se lansează oficial radioul online care va ajunge să poarte numele lui Florian Pittiș, prin tăierea simbolică a unei șuvițe din părul acestuia. Radioul are o structură generoasă, adaptată mediului online și unui ascultător-utilizator, având emisiune, arhivă radio și video, înregistrări cu spectacole, camere web, chat, informații utile, știri, muzică de calitate și contextul de întânire pentru cei ce o ascultă.

Florian Pittiș a fost căsătorit cu Niculina Anda. S-a stins în 5 august 2007, la București, bolnav de cancer. Actor, muzician, regizor, om de radio, Florian Pittiș se definește ca un artist perpetuu tânăr:

„Deodată, pe podium năvălește un tânăr. Nu se distinge prin nimic de cei care l-au așteptat. Salută scurt, ca și cum ar fi cunoștințe vechi și n-ar mai trebui să ne pierdem vremea cu protocoluri inutile și se așază la pupitru unde începe să răsucească tot felul de butoane, să aprindă și să stingă lumini, să răsfoiască prin niște hârtii. După care începe să vorbească…”[12]

Ioana Toloargă

20 iulie 2022

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.03.19

BIBLIOGRAFIE/ WEBOGRAFIE:

1. File din caietul de sala al piesei Cum se numeau cei patru Beatles? în regia lui Florian Pittiș. Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, premieră: 12.01.1980; Adrian Dohotaru, Articol publicat în revista „FLACĂRA”, Nr. 3/17 ianuarie 1980
2. Hațiegan, Anca, Furtuna, https://www.dmtr.ro/spectacol/furtuna/.
3. http://www.florianpittis.ro/Biografie-4
4. https://jurnalul.ro/editie-de-colectie/florian-pittis-13-august-2007/florian-omul-soare-299432.html.
5. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pitti%C8%99_Show.
6. Ionescu, Doru, Club A – 42 de ani. Muzica tinereții tale, prefață de Emil Barbu Popescu, editura Casa de pariuri literare, București, 2011.
7. Maria Marin, +Viitorul rol: Florian Pittiş, „Teatrul”, 1982, nr. 10.
8. Notițe despre proiectul Poezia și muzica tinerilor din ziarul Libertatea, 1992.

[1] Doru Ionescu, Club A – 42 de ani. Muzica tinereții tale, prefață de Emil Barbu Popescu, editura Casa de pariuri literare, București, 2011, p. 119.

[2] Anca Hațiegan, https://www.dmtr.ro/spectacol/furtuna/.

[3] Notițe despre proiectul Poezia și muzica tinerilor din ziarul Libertatea, 1992.

[4] Ibidem.

[5] Maria Marin, +Viitorul rol: Florian Pittiş, „Teatrul”, 1982, nr. 10, pag. 53.

[6] Ibidem.

[7] File din caietul de sală al piesei Cum se numeau cei patru Beatles? în regia lui Florian Pittiș. Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București, premieră: 12.01.1980; Adrian Dohotaru, Articol publicat în revista „FLACĂRA”, Nr. 3/17 ianuarie 1980.

[8] Doru Ionescu, vol. cit., p. 120.

[9] Doru Ionescu, vol. cit., p. 122.

[10] https://ro.wikipedia.org/wiki/Pitti%C8%99_Show.

[11] https://jurnalul.ro/editie-de-colectie/florian-pittis-13-august-2007/florian-omul-soare-299432.html.

[12] Notițe despre proiectul Poezia și muzica tinerilor din ziarul Libertatea, 1992.