Un om egal un om

Una dintre cele mai apreciate creații ale regizoarei Ariana Kunner[1] este cea care deschide seria spectacolelor create la Galați în anii 70, în deplină maturitate artistică: Un om egal un om[2] de Brecht, spectacol prezentat în turneu și în Capitală. Remarcând că Teatrul din Galați trecuse printr-o perioadă destul de lungă lipsită de relief, cronicarul revistei de specialitate, Teatrul, Sebastian Costin, consideră acest spectacol ca pe un moment de posibilă relansare a instituției:

„…. însuşirile cu totul remarcabile ale spectacolului cu 1 om = 1 om de Bertolt Brecht, în regia Arianei Kunner-Stoica, prezentat zilele trecute într-un turneu în Capitală, au dobândit caracterul unei plăcute surprize. Într-o desfăşurare regizorală concentrată, ritmată cu precizie, într-un savant contrapunct al grotescului şi al tragicului, tîlcul parabolei brechtiene a fost pus în lumină în chip autoritar şi atrăgător. Principalii interpreţi, Olga Dumitrescu şi Gheorghe V. Gheorghe, au demonstrat că se pot mişca cu dezinvoltură şi exactitate în zonele moderne ale limbajului teatral; alţi cîţiva actori (Marcel Hîrjoghe, Ion Lemnaru, Eugen Popescu-Cosmin, Radu Gheorghe Jipa, Sorin Lepa etc.) au avut, la rîndul lor, mici momente de pregnanţă comică sau dramatică, născute mai cu seamă dintr-o vizibilă plăcere a jocului.”[3]

Deși montase cu precădere în teatre din provincie, autoarea spectacolului era recunoscută drept un „regizor talentat, inventiv şi cu o solidă cultură teatrală”[4]. Pentru această producție Ariana Kunner ține cont de particularitățile dramaturgiei brechtiene și imaginează „o formulă scenică capabilă să pună in valoare, în primul rînd, dezbaterea privind alienarea personalităţii umane în condiţiile societăţii capitaliste şi reliefarea pregnantă a mecanismului social şi politic, care poate determina «demontarea» unui om şi «remontarea» lui în funcţie de interesele unei minorităţi exploatatoare”[5], așa cum apreciază cronicara revistei Munca, unde relațiile de muncă erau, iată, în prim-plan și în paginile culturale.

După întâlnirea benefică avută la finalul anilor 50 cu regizorul și teoreticianul Crin Teodorescu[6], interpreții gălățeni așteptau o mână regizorală fermă, care să dea o direcție și să-i ajute să-și pună în valoare calitățile, într-un cadru cu sens, iar Ariana Kunner le oferea în sfîrșit această șansă:

„Sesizînd intenţiile regizoarei, caracterul militant, angajat al concepţiei sale asupra spectacolului, interpreţii au contribuit, fiecare pe măsura rapacităţii sale de tălmăcire a partiturii dramatice la unitatea, la omogenitatea ideatică a reprezentaţiei. S-au impus atenţiei, în acest sens, Olga Dumitrescu, interpreta văduvei Begbick (rol care a prilejuit, în 1928, debutul Helenei Weigel, una din marile actriţe ale epocii noastre, tovarăşa de viaţă şi de luptă a lui Brecht), care a transmis, mai ales prin frazarea expresivă, prin intuirea tuturor nuanţelor din songurile brechtiene caracterul de comentator lucid al sensurilor piesei conferit personajului, şi Gheorghe V. Gheorghe, care parcurge cu înţelegere traiectoria «demontării» şi «remontării» lui Galy Gay.”[7]

Dincolo de interpretare, în decorul simplu, intenționat minimalist, în care elementele de bază sunt câteva practicabile și cuburi de lemn (scenografia Ion Popescu Udriște), se construiește o atmosferă, și asta grație concepției regizorale, despre care vorbește cronica Mirei Iosif:

„Dacă mai era nevoie de un argument în plus, pentru a demonstra că atunci cînd avem de a face cu un text de substanţă şi incontestabilă valoare literară, cu un regizor de un profesionalism autentic, şi în posesia unei viziuni coerente, rezultatul este neîndoios pozitiv, iar succesul asigurat — în acest caz Un om = un om pe scena Teatrului din Galaţi, ni-1 oferă din plin. Acest Brecht de început, cunoscut nouă din montarea Teatrului de Comedie devine pe modesta scenă gălăţeană o demonstraţie puternică, prin forţa de şoc a tezei şi simplitatea sugestivă a reprezentaţiei.”[8]

Aceeași autoare de cronici cade însă în capcana stereotipurilor, apreciind că forța producției vine din caracterul ei „bărbătesc”, în timp ce o altă cronicară, singura care are rezerve față de spectacol, e de părere că, dimpotrivă, spectacolul este „un Brecht îmblînzit (…) îndulcit”[9]. Iată ce spunea Mira Iosif, considerând spectacolul o reușită pentru că implica tehnici tipic masculine:

„…regizoarea Ariana Kunner Stoica a dat parabolei brechtiene strălucire şi substanţă. Ariana Kunner este un spectacol croit pe dimensiuni bărbăteşti, severe, desfăşurat în tonul unei meditaţii grave şi triste, cu un tragism subtil, filtrat dincolo de aparenţele hazlii, burleşti, conţinut în primul strat al faptelor. Şi mai importantă mi se pare starea de exasperare imprimată întregii montări, exasperare implicită a autorului şi a protagoniştilor în faţa evenimentelor dramatice.”[10]

Luând o poziție radical opusă, cronicara ziarului Informația Bucureștiului, care nu a apreciat spectacolul, își exprimă nemulțumirea față de pierderea violenței din textele lui Brecht, deși nu explică de ce nu ar fi validă o abordare precum cea a Arianei Kunner, pe care o descrie astfel: „Ceea ce am văzut era aşadar un Brecht îmblînzit, înseninat, al cărui sarcasm s-a convertit în simplu umor, un Brecht ale cărui violenţe şi asprimi s-au îndulcit în tristeţi, izbutind cel mult să se înalţe în rare momente de patos tragic. Spectacolul gălăţean debutează de altfel într-o atmosferă destinsă, de comedie cordială, în care interpreţii par să se simtă foarte la ei acasă şi care stăruie în scenă chiar după ce primele semne neliniştitoare ale viitoarei nimiciri şi-au făcut de mult apariţia.”[11]

Dacă facem o medie a acestor două extreme, pe lângă observația că două cronicare se poziționează diferit față de spectacol pentru că vin să-l vadă prin prisma unor prejudecăți extrem de puternice în epocă, bazate pe dihotomia masculin-feminin, deducem că era vorba despre un spectacol ce respecta spiritul și indicațiile lui Brecht, utilizând mecanismele sugerate de autor pentru a construi un spectacol puternic, convingător, bine jucat, cu impact asupra spectatorilor.

Aceeași cronicară de la Informația Bucureștiului care se arată împotriva introducerii spectacolului conform indicațiilor brechtiene, prin sublinierea distanțării actorilor față de roluri, pe care o consideră un „ceremonial de vasalitate faţă de Bertolt Brecht”[12],  o elogiază, totuși, pe interpreta rolului principal feminin, actrița Olga Dumitrescu, a cărei prezență scenică este evocată minuțios:

„Savanta orchestraţie de gesturi a secvenţei e subliniată frumos, după cum frumos e glasul Olgăi Dumitrescu, frumoase sînt unduirile ei provocatoare şi chiar frîngerile ei de deznădejde. Vivandiera Olgăi Dumitrescu e o tînără doamnă plină de temperament şi, desigur, foarte «sexy», dar nu e în nici un caz — mai ales atunci cînd îşi strigă melodios disperarea — făptura sfîşiată, terfelită, înrăită, pe care trebuie să și-o fi închipuit Brecht, soră cu Mutter Courage, mărunt şi îndărătnic parazit al războiului.”[13]

Un element interesant al spectacolului pare să fi fost un grup de patru actori exprimându-se prin mișcare scenică – chiar dacă considerată excesivă de un comentator[14] – și care marca prin bătăi de tobă anumite afirmații brechtiene, cu valoare de lecție de morală. Cu toate că după ea după ea „Grupul celor patru soldaţi, ni s-a părut insuficient diferenţiat, fiecare dintre interpreţi manifestînd excesivă atenţie mişcării în dauna re­liefării pregnante a ideilor, a subtilelor aluzii şi sensuri cuprinse în text”[15], cronicara revistei Munca e de părere că „Spectacolul teatrului gălăţean cu «1 om = 1 om» se înscrie printre manifestările artistice cu profund caracter educativ ale actualei stagiuni.”[16]

Citind printre rânduri, din perspectiva contemporană, se poate presupune că spectacolul avea și un caracter critic inerent, subliniind impactul forțelor opresive asupra modificării conștiinței individului, transformare evidentă și în epoca în care activa Ariana Kunner Stoica, o regizoare care mai montase Brecht[17], semn că era interesată de ideile acestui dramaturg. În absența mai multor detalii și chiar a fotografiilor din spectacolul Un om = un om (s-au păstrat nedrept de puține imagini din această producție), rămâne ca imaginația să completeze absențele:

„Bătăi în tobă marchează simplu marile întrebări lansate de Brecht, ca şi concluziile lui sceptic-amare privitoare la individ şi colectivitatea gregară, la alienare, la eficienţa metodelor de spălare a creierului, la forţa opresivă, aptă de a modifica fundamental individul, implantându-1 în masa nediferenţiată…”[18]

Cristina Modreanu

Iulie 2023

Identificator obiect digital: https://doi.org/10.47383/DMTR.04.07

Note:

[1] Vezi profilul dedicat regizoarei în DMTR.ro

[2] Titlul e regăsit scris în varii feluri în cronicile vremii.

[3] Sebastian Costin, „Reviriment”,  Scînteia, duminică, 23 mai, 1971, pag 4

[4] Lucia Bogdan, Munca, joi, 1 iulie, 1971, pg 4

[5] Ibidem

[6] Vezi profilul regizorului Crin Teodorescu în DMTR.ro

[7] Ibidem

[8] M. I., Teatrul, anul XVI, nr. 6, iunie 1971, pp.83-84

[9] Adriana Rotaru, „«1 om = 1 om» de Bertolt Brecht (Teatrul de Stat Galați)”, Informația Bucureștiului, anul 18, nr. 5516, 21 mai 1971, p. 2.

[10] M. I., Teatrul, anul XVI, nr. 6, iunie 1971, pp.83-84

[11] Adriana Rotaru, „«1 om = 1 om» de Bertolt Brecht (Teatrul de Stat Galați)”, Informația Bucureștiului, anul 18, nr. 5516, 21 mai 1971, p. 2.

[12] În aceeași perioadă, regizorii erau criticați dacă nu respectau textele, mai ales ale autorilor contemporani, și lăudați dacă puneau în scenă piesele respectând forma acestora. În cazul acesta se întâmpla invers.

[13] Ibidem

[14] Ibidem

[15] Lucia Bogdan, „«1 OM = 1 OM» de Bertolt Brecht”, în Munca, anul 27, nr. 7346, 1 iulie 1971, p. 4.

[16] Ibidem

[17] Este vorba despre Domnul Puntilla și sluga sa, Matti, o producție realizată la Teatrul de Stat din Petroșani, 1961

[18] M. I., Teatrul, anul XVI, nr. 6, iunie 1971, pp.83-84