Pe scenă sau pe ecran, Gheorghe Dinică a surprins cu aceeași originalitate și forță. A impus personaje care nu se bazau pe farmec sau pe bonomie stearpă, ci dimpotrivă, ofereau siluete brutale, colțuroase, cu tot arsenalul personajului negativ, sarcastic, grotesc sau cinic: de fapt, un „rău” simpatic, ascunzând o mare sensibilitate și generozitate. A știut să se implice, să se dăruiască cu o ardere interioară permanentă, nici o apariție a lui Gheorghe Dinică nu lăsa spectatorul indiferent. A fost piatra unghiulară în marile spectacole ce au marcat deceniul al șaselea, semnate de David Esrig, alături de Marin Moraru: diferiți și complementari, „acești hămesiți de teatru”, cum îi definește regizorul[1] de al cărui nume rămân amândoi legați: Umbra, de Evghenii Schwartz, Capul de rățoi de G. Ciprian, Troilus și Cressida de Shakespeare, Cei trei gemeni venețieni, commedia dell ‘arte și, mai ales, Nepotul lui Rameau după Diderot[2].
A jucat în aproape o sută de filme, ceea ce i-a adus o notorietate și un atașament fidel al publicului; dar teatrul, cu neajunsul creației efemere, i-a dăruit câteva roluri dintr-o galerie aparte. Pe scenă, Dinică era tocmai scânteia de neașteptat, de provocare care crea o aură personală ce fascina partenerii și publicul, situat între surâs înșelător și rânjet strâmb, sinceritate și fățărnicie, un calm rece și fermecător de cumplit. Totul construit pe o tehnică atent elaborată, fiindcă el a adus un nou stil de joc, dincolo de tiparele jocului realist tradițional.
Născut într-un cartier sărac al Bucureștiului, Grivița din perioada interbelică, a cunoscut anii războiului și a scăpat miraculos dintr-un teribil bombardament al aliaților în 1944. A căpătat însă și a păstrat un anume gust al libertății, un nonconformism primar ce i-au definit mai târziu personalitatea. „Am fost un copil liber, năzdrăvan și curios, mai degrabă crescut de stradă și de prieteni decât de familie, dar sufletul și mintea mea de copil au memorat doar farmecul străzii și al jocurilor de puștani”, mărturisea el mai târziu.[3] A descoperit cinematograful copil fiind, urmărind proiecții non stop în sălile deschise până seara: ele i-au fost prima școală și i-au dat gustul unui alt univers. Școala a părăsit-o devreme, obligat să-și câștige traiul, dar a început deja să joace din 1954 ca artist amator la Casa de Cultură a Sindicatelor.
„Nici nu mai știu câte roluri am jucat cu trupa de amatori, zeci de personaje…Primul meu rol a fost cu o trupă de amatori de la Poștă, iar eu interpretam rolul Locotenentului Stamatescu din piesa Titanic vals de Tudor Mușatescu. Eram pe scenă și parcă visam. Nici nu știam ce se întâmplă cu mine. La un moment dat m-au trezit niște aplauze din sală. Acelea au fost primele aplauze din viața mea. M-am uitat pe scenă și parcă eram acolo de când lumea”.
Drumul spre teatru nu a fost însă ușor: dă de câteva ori admitere la Institutul de Teatru din București, reușește a treia oară, în 1957, unde îi are profesori pe Dina Cocea și asistent pe Ion Cojar. De fapt, pe când juca cu cercul teatral al Casei de Cultură a Sindicatelor din București, unde Nic Moldovan, asistentul lui Ion Șahighian, înființase o trupă de teatru, și unde interpreta profesorul Bogoiu din Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian, Dina Cocea, prezentă în sală, îl remarcă și-l primește la cursurile ei de pregătire pentru Institut. Dinică e recunoscător primei sale profesoare de teatru:
„Dina Cocea ne învăța să gândim și să căpătăm idei, să reținem stimularea gândirii, stăruința asupra detaliului, de ton, de gest, de mișcare în munca de compunere a unui rol. Aș adăuga și a privirii, dacă aș ști că expresia ochilor poate fi determinată sau studiată în orele de actorie. Dar bănuiesc că jocul ochilor nu se poate studia, altfel nu-mi explic frecventele priviri absente și inexpresive de care am avut parte în multe spectacole într-o jumătate de secol.” [4]
Student fiind, are parte însă de o întâlnire esențială și care i-a marcat evoluția și cariera, întâlnirea cu regizorul David Esrig. Șansele au fost însă reciproce, iar Esrig își amintește la rândul său cum, grație întâlnirii cu acest (deja, nu prea tânăr) student, a reușit să elaboreze și să pună la punct un nou stil de joc, care va sta la baza metodei sale de lucru.[5] Povestea merită să fie relatată, căci această primă întâlnire are în ea toate datele contradictorii care au dus la forjarea unui stil de lucru și de spectacol – un student cam vârstnic și care pare fără grație, dar care răstoarnă toate datele problemei și devine un partener esențial. Trebui spus însă că, în 1961, auspiciile acestei prime întâlniri nu păreau să se înscrie sub o zonă favorabilă. Esrig își dăduse tocmai demisia ca profesor de la UNATC și de la Televiziunea română și aștepta să fie angajat la Teatrul de Comedie, condus de Radu Beligan. E convocat însă de rectorul Universității care îi cere să pună în scenă un fragment din Poemul lui Octombrie de Maiakovski, pentru un spectacol de propagandă. Esrig nu e prea încântat, dar acceptă și îi cere lui Ion Cojar, care era responsabilul întregului proiect, să-i recomande doi studenți; pentru a nu pierde timp, îi convoacă la o repetiție la televiziune. Prima întâlnire cu singurul student care se prezintă nu-l convinge, studentul candidat era dincolo de orice canon al unui tânăr debutant. Avem aici, prima descriere a actorului, la tinerețe…
„A doua zi, într-o pauză de repetiții, un student a venit să se prezinte la televiziune, cu o aparență destul de curioasă, aerul viguros, dar cu trăsături disproporționate care mi se părea prea în vârstă pentru un tânăr actor ucenic. « Sunt Gheorghe Dinică și am fost trimis de domnul Cojar pentru a repeta cu dumneavoastră scena lui Kerenski din Poemul lui Octombrie. Partenera mea nu a putut veni, e răcită… »” Esrig nu e prea încântat și, ca să se debaraseze de intrus, îi propune un plan absolut absurd și dificil de realizat :
„…o scenă grotescă, unde trebuia să se deghizeze în slujnică de familie nobilă, o femeie bineînțeles, dar cu puțină barbă, sau cel puțin mustață. Care plimba într-un cărucior de copil o bătrână, scofâlcită și plângăreață, și care bolborosea cu o voce indistinctă ceva despre mitocănia poporului rus.”
Spera astfel să se debaraseze de student și să fie liniștit. Dinică notează însă totul cu atenție și revine după o săptămână: „« Vreau să vă arăt ce am înțeles din ce mi-ați spus ». M-am dus să caut la recuzită un cărucior de copil și el a jucat în fața mea scena jucând pe rând bona și bătrâna. Minunat, grotesc, inteligent, agresiv!”
Astfel, cei doi au devenit prieteni și Esrig îl distribuie, în 1962, într-unul din rolurile principale din piesa Procesul Domnului Caragiale, de Mircea Ștefănescu pe scena Teatrului de Comedie, alături de cei mai mari actori români din acea epocă: Mircea Șeptilici, Jules Cazaban, Radu Beligan, Stefan Ciubotărașu. Dinică juca rolul lui Caion (Const. A.L. Ionescu), jurnalistul care-l atacase pe Caragiale pentru un așa zis plagiat al dramei Năpasta. Are loc un soi de duel literar, mocnind de ură și de agresivitate, și unde tânărul absolvent își asumă deja rolul antipaticului agresiv. A fost începutul unei lungi colaborări și elaborarea unui nou stil de joc, în care personalitatea tânărului actor a fost determinantă. Schimbul a fost reciproc, putem vorbi despre o căutare comună, definită pentru prima dată în timpul repetițiilor acestui spectacol de circumstanță (piesa celebra 50 de ani de la dispariția lui Caragiale). Pentru prima dată se confruntau două stiluri sau concepții de joc, marea tradiție a stilului realist era pusă la încercare. David Esrig își amintește:
„Stilul de joc care l-a făcut celebru pe Dinică în spectacolele mele a fost schițat pentru prima dată în timpul unei repetiții nocturne la Procesul Domnului Caragiale. Radu Beligan, atunci director al teatrului de Comedie, nu mi-a acordat decât două săptămâni de repetiții și presiunea marilor actori realiști care făceau parte din aceeași distribuție pe același stil de joc pe care voiam să-l impun devenea cu adevărat apăsătoare. În asemenea măsură, încât în una din seri, după ce toată lumea plecase, am repetat numai noi doi, singuri; i-am cerut lui Dinică să aducă suficientă cafea pentru a rezista și în timpul acestei repetiții de o singură noapte, am definit în întregime parcursul rolului său, până la ultimul detaliu. Un joc grotesc, corporal, cu tonalități clovnești în voce, un joc teatral, nerealist. La zece dimineața. după ce am făcut un duș rece în cabină, am început repetiția cu toată trupa. Șocul a fost violent. Repetiția s-a oprit net și am fost întrebat: «Ce e asta, Dodi ?» Nu a fost necesar să răspund, minunatul actor care era Jules Cazaban, interpretul rolului lui Caragiale, a izbucnit în râs : «Ce vreți să fie ? Dodi ne-a pus cu spatele la zid pentru a putea să realizeze concepția sa. Bravo ! Am meritat din plin! Și Gigi este o bombă. Să ne punem pe treabă și să încercăm să ținem pasul! »”
Căutările au continuat și s-au pecetluit cu spectacolul următor, Umbra, de Evgheni Schwartz unde Dinică juca rolul umbrei. Era un nou stil de joc pentru epocă, care l-a impus pe Gheorghe Dinică și care, de fapt, continua tradițiile jocului teatral din avangarda anilor 20. Prin forța împrejurărilor, Teatrul de Comedie fiind în renovare și lucrările tergiversând un an de zile, Esrig și echipa lui au continuat nestânjeniți repetițiile și căutările. „A fost în timpul acestui an, își amintește David Esrig, când ne-am confruntat cu problematica complexă a interpretării unei umbre, adică problema de a juca esența și nu aparența unui personaj.” De altfel, cu prilejul unei mese rotunde organizate de revista Teatrul după premiera cu Umbra, în care critica remarcase deja mobilitatea fizică și stilistica de sorginte expresionistă, șerpuitoare, a actorului, Dinică declară fără prefăcută modestie: „Pentru mine, pregătirea acestui rol, nu exagerez, echivalează cu mai mulți ani de studiu”[6] – implicându-i aici și pe Esrig, dar și pe coregrafa Paule Sybille.
Stilul său joc se va dezvolta, confirmat apoi în spectacole precum Rinocerii de Eugen Ionescu (1963, regia Lucian Giurchescu), Troilus și Cressida de Shakespeare (1965), în care realizează un excepțional Thersit, Capul de rățoi de G, Ciprian (1966), Nepotul lui Rameau după Diderot (1968), Trei frați gemeni venețieni de Collalto (1973, Premiul pentru inovația vechilor tradiții teatrale la Festivalul BITEF). În distribuțiile următoare, Esrig continuat așadar să dezvolte această formă nouă de interpretare, revenind mereu la interpreții săi fetiș, Gheorghe Dinică sau Marin Moraru. În cele nouă luni de repetiții epuizante la Nepotul lui Rameau, Esrig își continuă căutările și propune un model opus celui propus de Diderot în celebrul său Paradox despre actor (după filozoful francez, actorul ideal reprezintă, merge pe rațiune, fără să se implice sentimental). Rezultatul e stupefiant, iar cronicile vremii păstrează și azi această stare de miracol..
„Nu se poate contesta că Dinică joacă cu toată ființa sa. Gândește alături de Diderot și de regizorul spectacolului, dă replicii glas și «o pune în cadru», îi dă plastică, o corelează, o integrează mișcării (…) Gheorghe Dinică este o întreagă trupă actoricească, masată într-un singur actor.”[7].
Într-un adevărat eseu dedicat legendarului spectacol, Ion Pascadi folosește creația cu o mie de fețe a lui Dinică topind-o în însuși procesul de descriere al desfășurării intrigii filozofice, marcând astfel identificarea fără rest a actorului cu conceptul de spectacol propus de regizor:
„Ne aflăm poate în fața celei mai elocvente demonstrații din ultimii ani a faptului că teatrul trăiește în primul rând prin ACTOR, că strădania nevăzută a regizorului asupra textului, ca și cea văzută, a scenografului, în sprijinul ei, nu capătă viață decât prin intermediul creației actoricești. Gheorghe Dinică – ale cărui calități de mim și interpret ne erau cunoscute – reușește să fie exact așa cum îl descria filozoful francez pe nepotul lui Rameau: un amestec de trufie și josnicie, de bun-simț și rătăcire; pe semne că noțiunile de cinstit și necinstit îi sunt învălmășite în creier, de vreme ce-și arată calitățile fără pic de mândrie și defectele fără pic de rușine.”[8]
Gheorghe Dinică a jucat în cele mai importante teatre din România, la Teatrul de Comedie de la absolvire din 1961 până în1967, iar în 1968 îl urmează pe Esrig la Teatrul Bulandra din București cu Nepotul lui Rameau (repetat nouă luni la Teatrul de Comedie). Tot aici, joacă Robespierre în Moartea lui Danton, pusă în scenă de Liviu Ciulei. În 1972, după ce Radu Beligan părăsește Teatrul de Comedie și devine directorul Teatrului Național, Gheorghe Dinică îl urmează, și rămâne aici până la moarte. A creat și aici mult în spectacole de Horea Popescu, Grigore Gonța, ș.a.
După 1990, cariera sa teatrală primește un ritm cumva mai lent, mai ales din pricina multelor solicitări pe care le primește în cinema. Totuși, a lucrat fructuos cu Andrei Șerban, în Cine are nevoie de teatru? (1990), Noaptea regilor (1991), sau Livada de vișini (1992). Despre Malvolio, în producția Naționalului din 1991, un cronicar scrie:
„Vedeta acestei Nopți a Regilor este, incontestabil, Gheorghe Dinică. El face un Malvolio complex, mai degrabă tragicomic, evoluând de la bățoșenia indiferentă de la început la aceea cu miză. de început de fericire, trecând apoi de la condiția de animal hăituit, (subliniind absurdul situației, el îi conferă personajului tenta tragică), la starea jalnică şi neputincios (?) amenințătoare de la sfârșit. El nu este aproape nici o clipă doar comic, doar ridicol, doar odios, doar jalnic. Așa cum îl interpretează maestrul Dinică, Malvolio își trădează încă de la început condiția de victimă predestinată, ambiguitatea lui reflectându-se benefic asupra spectacolului.”[9]
În pofida faptului că proiectul de durată, de mari proporții, cu Merlin de Tancred Dorst, pus în scenă la Teatrul Bulandra de Cătălina Buzoianu în 1991, se dovedește un eșec, anii care vor urma îi vor aduce câteva creații remarcabile, între care unele îi prilejuiesc reîntâlnirea cu Marin Moraru: O noapte furtunoasă în regia lui Mihai Măniuțiu la Teatrul Odeon (1998), ori Take, Ianke şi Cadîr a lui Victor Ioan Popa, regia Grigore Gonţa, din 2001, unde Dinică joacă turcul Cadîr, alături de Marin Moraru (Take) și Radu Beligan (Ianke). O creație memorabilă, reținută de mulți cronicari ai vremii, este cea cu rolul Luka din Azilul de noapte, montat de Ion Cojar la Teatrul Național în 1998:
„Interpretat de Gheorghe Dinică, Luka este ocheanul prin care textul se supune unei noi lecturi: imaginația sa este superioară, e mai liberă, mai jucăușă; Dumnezeu este un personaj de care se folosește, şi nu un principiu ordonator al lumii. Dinică joacă autoritatea dată de știința de a combina minciuna cu iluzia, ipocrizia cu aspirația. La vremea premierei sale absolute, când toată lumea credea în Dumnezeu şi mulți, în revoluție, Luka putea să dea naștere unor ambiguități ideologice. După sfârșitul utopiei, prototipul său în bestiarul umanității este precis.”[10]
Ultimele sale spectacole pe scena Naționalului, cu Dansând pentru zeul păgân, de Brian Friel în regia lui Lynne Parker, creat în 2006, nu au mai fost reluate în ultimii ani, actorul preferând să lucreze doar pentru televiziune. Ultimul său rol, a fost cel al unui un general în rezervă și erou al României de la începutul secolului al XX-lea, Grigorie Vulturesco, într-un serial de televiziune, Aniela, 2009.
Cu o carieră impresionantă de peste 200 de roluri în teatru și film, Gheorghe Dinică a întruchipat personaje rămase memorabile, adeseori interpretarea sa depășind cu mult valoarea propriu-zisă a filmului și intrând, involuntar, în folclorul urban, așa cum s-a întâmplat cu Bastus din Columna, în regia lui Mircea Drăgan, 1968 („În nemernicia mea, ca un câine turbat, am mușcat mâna care m-a hrănit…”), ori Lăscărică din Cu mâinile curate, în regia lui Sergiu Nicolaescu („Nu trage, Dom Semaca!”). Dincolo, însă, de aceste pete de culoare, rămân antologice creațiile sale în rolurile Stănică Rațiu din Felix și Otilia, în regia lui Iulian Mihu (1972), Jandarmul Ion din Osânda, în regia lui Sergiu Nicolaescu (1975), Nae Girimea din De ce trag clopotele, Mitică?, în regia lui Lucian Pintilie (1981), Vasile Potop din Patul conjugal, în regia lui Mircea Daneliuc (1992), și, desigur, Pavel Puiuț în Filantropica, în regia lui Nae Caranfil (2002), la rândul său producând, până astăzi, folclor urban: „Mâna întinsă care nu spune o poveste…”
Copleșitoarea cantitate de filme și de producții de televiziune i-au adus lui Dinică o binemeritată celebritate, dar și – fiindcă aceasta e particularitatea binecunoscută a industriei – o anume stereotipie a rolurilor negative, pe care abia ultimele decenii au izbutit, în cazul rolurilor complexe, s-o scuture de praf. Scena a fost, din acest punct de vedere, infinit mai generoasă, propunându-i constant întâlniri provocatoare, în care și-a putut desfășura întreaga măsură a talentului său remarcabil. El a rămas în istoria teatrului din ultimele decenii ca întruchiparea „actorului de tip nou”, după expresia regizorului David Esrig, în dubla lor sete de căutare și inovare, un actor polivalent. Mereu disponibil pentru aventuri de cunoaștere și auto-cunoaștere surprinzătoare. Mai mult decât atât, Gheorghe Dinică a știut să răspundă la această chemare și, dincolo de ea, a rămas de fiecare dată diferit, neașteptat și multiplu, fără să se repete.
20 iulie 2022
Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.03.21
Note:
[1] „Gigi și Marinuș au fost hămesiți de teatru și total angajați în munca asta.” În „Teatrul clădește lumi posibile”(I), interviu cu David Esrig, realizat de Crenguța Manea, Observator cultural, nr, 218, 27 aprilie 2004.
[2] Vezi Mirella Patureau „David Esrig – un alchimist al teatrului existențial” în Teatrul de artă, o tradiție modernă, volum coordonat de George Banu, traducere din limba franceză de Mirella Nedelcu-Patureau, editura Nemira, București, cu concursul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, 2010, pp. 508 – 526.
[3] Vezi Constantin Paraschivescu, Histrion de cursă lungă – Gheorghe Dinică, Editura Fundația Camil Petrescu, 2002.
[4] Ibidem.
[5] David Esrig ,”Jouer l’essence et non pas l’apparence”, Alternatives théâtrales, Dossier „Les liaisons singulières”, Bruxelles, nr. 88, 2003 pp.66-67.
[6] „La masa rotundă cu realizatorii spectacolului Umbra. David Esrig”, Teatrul, nr. 9/1963, p. 49
[7] Mircea Alexandrescu, „Nepotul lui Rameau”, Teatrul 7, iulie 1968, p, 20
[8] Ion Pascadi, „Elogiul gândirii”, Gazeta literară, 23 mai, 1968, p 6.
[9] Victor Scoradeț, „Triumful comediei (II)”, Contemporanul, nr. 22, 31 mai 1991, p. 6.
[10] Magdalena Boiangiu, „Azilul de noapte de Maxim Gorki, Teatrul Naţional, Bucureşti”, Scena, nr. 1, martie 1998.
Roluri în teatru:
Roluri în film:
Caietul program al spectacolului al spectacolului Capul de rățoi, de George Ciprian, în regia lui David Esrig. Teatrul de Comedie, București, 27.04.1966@Teatrul_de_Comedie
Descarcă PDFCaietul program al spectacolului al spectacolului Capul de rățoi, de George Ciprian, în regia lui David Esrig. Teatrul de Comedie, București, 27.04.1966@Teatrul_de_Comedie
Descarcă PDFCaietul program al spectacolului Umbra, de Evgheni Svart, în regia lui David Esrig. Teatrul de Comedie, București, 13.04.1963.
Descarcă PDFCaietului program al spectacolului Rinocerii, de Eugène Ionesco, în regia lui Lucian Giurchescu. Teatrul de Comedie, București, 10.04.1964@Teatrul_de_Comedie
Descarcă PDFCaietului program al spectacolului Centrul înaintaș a murit în zori, de Augustin Cuzzani, în regia lui Raul Serrano. Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale”, București, 25.03.1961 @Arhiva_de_Teatru_UNATC
Descarcă PDFCaietului program spectacolului Reportaj cu ștreangul de gât, de Iuri Buriakovski, în regia lui George Dem Loghin. Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale”, București, 15.04.1961. @Arhiva_de_Teatru_UNATC
Descarcă PDF
Cărți dedicate personalității
Alte referințe în presă
Link-uri către materiale audiovizuale disponibile online (fragmente de spectacol, interviuri etc.)
Cronici care tratează opera personalității (PDF sau JPEG)
Cronici spectacole
Cronici filme
Sentimentul datoriei împlinite, în „Teatrul Azi”, nr. 3-4, 2007.
Descarcă PDFCălin Căliman, Cei trei magi ai naționalului, în „Contemporanul”, nr. 44, 2001.
Descarcă PDFDana Duma, „Cu inima caldă și gura rece”, în „Contemporanul”, nr. 44, 2001.
Descarcă PDFValentin Silvestru, Frumoasele piese vechi, în „România literară – Gazeta Literară”, nr. 19, 1992.
Descarcă PDFCarmen Firan, Cronica mondenă: teatrul național… internațional, în „România literară – Gazeta Literară”, nr. 21, 1991.
Descarcă PDFIleana Berlogea, Piesa românească în premieră absolută, în „Teatrul”, nr. 4, 1986.
Descarcă PDFValentin Silvestru, Un romancier pășind pragul teatrului, în „România literară – Gazeta Literară”, nr. 20, 1984.
Descarcă PDFAurel Bădescu, Ploșnița, în „Contemporanul”, nr. 1, 1983.
Descarcă PDFNatalia Stancu, „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale la Teatrul Național din București, în „Scînteia”, nr. 11540, 1979.
Descarcă PDFValentin Silvestru, Premieră la Național „Romului cel Mare”, în „România literară – Gazeta Literară”, nr. 41, 1977.
Descarcă PDFDinu Săraru, Cronică teatrală „Nepotul lui Rameau”, în „Luceafărul”, nr. 20, 1968.
Descarcă PDFValentin Silvestru, Shakespeare – moment actual, în „Contemporanul”, nr. 14, 1965.
Descarcă PDFIleana Popovici, Arta distribuției, în „Contemporanul”, nr. 8, 1964.
Descarcă PDFConstantin Paraschivescu, Spectacolele săptămînii „Umbra” Teatrul de Comedie, în „Contemporanul”, nr. 25, 1963.
Descarcă PDFSelectie de Link-uri către alte pagini de prezentare a personalității (site personal etc.)
Acest sit utilizează cookie-uri pentru a-ți oferi cea mai bună experiență de navigare.
Află mai multe sau ajustează-ți setările.
Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.
Cookie-urile strict necesar trebuie să fie activate tot timpul, astfel îți putem salva preferințele pentru setările cookie-urilor.
Dacă dezactivezi aceste cookie-uri, nu vom putea să-ți salvăm preferințele. Aceasta înseamnă că de fiecare dată când vizitezi acest sit va trebui să activezi sau să dezactivezi cookie-urile din nou.
